Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

A fi (român)

A fi (român)

 „Cum e cu putinţă să fii român?“, se şi ne întreba Cioran. La întrebarea asta grea de neputinţe, răspunsul standard este „of!“

Acelaşi Cioran îşi amintea cum, într-o grădină bucureşteană, prin 1936, la spartul chefului le-a venit amicilor la masă un viorist care, după ce le-a cântat bine şi de bine şi după ce i-a fost lipită suta pe frunte, le-a spus: „Mare noroc aveţi voi, românii, cu noi, ţiganii. Că dacă n-am fi noi, voi aţi fi ultimii.“

Dar există şi răspunsuri altfel articulate, între ele unul semnificativ: e cu putinţă să fii român doar fiind român şi încă ceva, cum spunea Victor Ivanovici (urmându-l pe Alfred Cohen). Român-francez, român-canadian, mă rog, cum bate vântul şi dă Domnul. Acestea sunt hyphenated identities, cum le spun englezii, ori „identităţi cu cratimă“, cum traduc românii, adică identităţi luate prin molipsire de emigraţie, dar nu numai de ea.

Andrei, feciorul meu, suferă uneori de revelaţii, deşi îşi petrece doar verile în România. Să fi avut vreo doisprezece ani când, la o agapă populată de româno-canadieni, dar şi de canadieni de multe alte soiuri, care îşi dădeau cu presupusul despre diversitatea etnică a locului, a sărit deodată în picioare şi-a zis (pe englezeşte): „Cel mai bine e să fii român“. Peste mulţimea de oameni de soiuri şi culori diferite (hispanici, centrafricani, nord-americani, asiatici — gata cu lista, că aţi prins ideea) s-a lăsat o linişte întrebătoare şi poate amuzată. A tăcut băietul o clipă, pentru efect, şi apoi a adăugat: „Dar să nu trăieşti în România“.

S-ar zice că tot românul, cu mic, cu gros, e imparţial: e şi-român-şi-altceva. Fie un român: el e şi-şi, nu sau-sau. Eu unul n-am întâlnit un altul care să fie român/sau/american, ori român/sau/italian — şi credeţi-mă că l-am căutat să nu se vadă om cu român, întrucât mi se pare un subiect nu tocmai de lepădat. Strămutat, românul se adaptează mai repede decât localnicii la istoria lor; nu suferă de adaptită, ci de şmecherie; respectarea legilor i se pare plicticoasă sau revoluţionară; pierdut în marea Vestului, se orientează de îndată după mirosul de mici cu care, de regulă, îşi marchează noul habitat; lipsit de vocaţie misionară, nu-i converteşte pe alţii, dar se converteşte uşor la legea altor locuri de locuit — inclusiv la cea a locului în care s-a născut, şi pe care nerăbdătorul geo-timp carpat îl electrocutează, dându-i şocuri cum ai da o bucăţică de zahăr amar căţeluşului care tocmai a izbutit o tumbă.

Ce identitate e asta? Cea din preavechi acte? Da-şi-nu. Nu vorbesc despre id/entitatea pe care o stabileşte vardistul sau grănicerul, ale căror lecturi preferate sunt actele dumneavoastră de identitate. Aceea e identitatea care ne înlocuieşte pe noi — cu tot ce credem că suntem, visăm şi datorăm — cu un semn: de pildă, cu asocierea dintre numele, sexul, vârsta noastră şi ţara, oraşul, cartierul în care trăim. Şi, identificându-te prin potriveală, vardistul conchide că Ecce homo! „Bingo!“, zici tu, sau chiar „Amin!“, şi te-ai dus în drumul tău, liber ca pasărea cerului până la următoarea identificare. În ochii neadormiţi ai unor asemenea precişi cititori, noi suntem legali atâta vreme cât actul nostru ne poate înlocui. Nu vorbesc despre identitatea asta — prin care paşaportul meu este locotenentul meu —, ci de una prin care mă recunosc fără tremurul ori plictisul datorate organelor de ordine, care pun între carcerale paranteze gândirea, simţirea, visele ori nacafalele mele. Identitatea devine un obiect de reflecţie doar când e nesigură, când nu mai ştiu cine sau ce sunt. Ei, din punctul ăsta de vedere, identitatea românească e una elastică: ea se defineşte prin ricoşeu. Poţi spune, verde, că eşti român doar dacă un altul gafează întrebându-te dacă eşti. În ultimul său interviu, prin 1976, marele poet şi actor Emil Botta a fost întrebat dacă e filoromân. „Nu!“ a întors-o el scurt. „Dar ce sunteţi?“, s-a neghiobit interlocutorul. „Sunt român“, a răspuns Botta. Aşa şi răspunsul dat de Mihai Stănescu lui Bernard Pivot, care îl invitase, în primăvara lui 1989, la una dintre „Apostrophe“-le sale de la televiziunea franceză. „Înţeleg că sunteţi român“, a deschis Pivot. La care concetăţeanul dumneavoastră, al lui Urmuz, Tzara şi Eugen Ionescu, a răspuns în frâncă frântă: „Mai întâi aş dori un pahar cu apă.“ Identitatea românului e duală, fie că e identitate cu cratimă, fie că e afirmată prin ricoşeu. Această dualitate absoarbe, ca o sugativă, falsa enigmă: este identitatea românească o eternă esenţă sau o alcătuire unică de feluri de a fi care se acumulează şi, poate, se schimbă oleacă în timp?

Bine-bine, poate veţi spune, dar ce se întâmplă cu acei români care nu sunt „şi-spanioli“ ori „şi-nemţi“? Aceia care îşi trăiesc toată viaţa la Iaşi, ori la Filipeştii de Pădure? Oare nu sunt ei români fără să fie „şi-altceva“? În principiu — da. Dar doar în virtutea principiului raţiunii insuficiente pe care o împieliţează vardistul şi grănicerul.

Identitatea românului e duală, românul fiind fie „român şi încă ceva“, fie român împotriva imaginii pe care o au alţii despre el. Cum de cutez să spun asta când îmi stă împotrivă o întreagă tradiţie de catari ai românismului, un lanţ de adoratori cu sistemă ai propriului buric naţional şi personal: maeştrii nombrilismului românesc, atât de diferiţi între ei? Unii mari şi mari ştiutori de alte culturi şi alte limbi — Hasdeu (dar nu Maiorescu), Eminescu cel din gazetărie ori din Doina (dar nu cel din marea-i operă), Iorga (dar nu Lovinescu), Nae Ionescu (dar nu Cioran), G. Călinescu (dar nu Ion Negoiţescu); ori sinucigaşca legionară, ori protocronii ceauşişti ori mulţi alţii — unii încă în viaţă, Căpitane-nu-fi-trist? Cum să spui că identitatea românească e duală, când aceşti rromâni puri te privesc tăios ca semnul exclamării lui Damocles?

Dar, ia’n staţi puţin! Ia să ne-ncercăm în a vedea ce este rromânul care îţi pune vina-n cârcă (şi e o doză de rromân în fiecare român, hapu-i de leac şi conştiinţa de serviciu). Rromânul care te face să te simţi semi-român? Sau pierdut în alte zări? Sau irelevant? Sau lipsit de Dumnezeu? Sau vândut? Sau, în genere, cum nu trebuie să fii ca să fie el cum trebuie.

Ci cine e acest rromân? Că e „schizo“, că e „para“, rromânul arde ca focul. Prin kitsch sângeros, rromânul e o abreviere „schizo“ a identităţii cu cratimă: el nu e român-şi-neamţ, ori român-şi-evreu, ci este român-şi-român. El îşi ţine oglinda în faţă şi-o întreabă: „Oglindă-oglinjoară, cine-i mai rromân în ţară?“ Şi oglinda, în fapt cealaltă jumătate a lui, îi răspunde drăgăstos: tuu! Şi iarăşi este rromânul o abreviere „para“: el e rromân pentru că vrea să-i distrugă pe toţi cei care nu îi recunosc ficţiunea filoromână: aceea a spectacolului de a fi român dincolo de orice oglindă — în dimineţile aburite ale Bucovinei, pe malul mării ultimului dor ori în viermuiala demo­grafică a celor n milioane de născuţi prin decesul avorturilor în epoca de aur. Rromânii sunt dubli chiar dacă se cred cetăţeni ai Republicii Auto-Române Profunde.

Există identităţi elastice. Neamţul e neamţ şi-n şanţ. Românul e elastic; şanţurile lui merg bete prin sate, dar pot merge mai drept — ca la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz-1917 — decât ar fi gândit-o vicleanul Euclid. Tunelurile lui nu se întâlnesc întotdeauna şi de aceea lumina de la capătul lor se confundă adesea cu-ntunericul. Un popor tehno-imprecis, prin vinele căruia curg atâtea feluri de sânge, merită o civilizaţie care să-şi recunoască adânca bogăţie etnică şi astfel să îi lumineze tunelurile prin care tranzitează. Elasticitatea românească e îndreptată împotriva dualităţii care o generează. Feluritele rasisme ale neamului nostru sunt menite să ne ascundă esenţa duală. Populism, tătucism, mac(h)ism — tot atâtea expresii ale fricii de această dualitate — ca şi multele altele: dedublarea în umbră şi frică de umbră, hermafroditismul nostru mitic, îngemănarea sub ghinion şi noroc; scutul liricii împotriva epicii istoriei (românul s-a născut poet, asta e sinecura lui pe marginea hăului); teama de a nu fi lăsaţi la coadă (în ordine, de către romani, bizantini, vestici, moscoviţi, natofori), spaima, datoria şi plăcerea de a nu aparţine altcuiva; râsu’-plânsu’ de la urmă; veşnica noastră europsire. Românul ar face orice ca să-şi ascundă dualitatea (pe care o adânceşte ascunzând-o): el face gaşcă ori mafie împotriva ei. Elitele se opun la fel acestei dualităţi, şi oferă şi modele de comportament acelor vagi mase de care s-au separat pentru a se naşte şi pe care le ignoră pentru a supravieţui. La Judecata de Apoi, dacă vom fi întrebaţi ce-am făcut noi, românii, pe pământ, am putea prea bine să răs­pun­dem că am făcut excepţie. În fine, şi în foarte general, românul „se pune dimpreună“ pe sine însuşi ori cu alţii prin banc, bârfă, alint şi vaiet de victimă împotriva Lor, a stăpânilor care, vrea el să creadă, îl împărţesc şi împărăţesc! În acest fel, autoritatea politică e văzută ca un rău, dar un rău la fel de natural ca Securitatea, îngerul păzitor al dualităţii noastre. Latinoame­ricanii, spunea Octavio Paz, sunt divizaţi între două singu­rătăţi: cea masculină şi violentă a tatălui cuceritor, venit de peste mări cu sabie şi cruce, şi cea a mamei indiene, violate, cucerite şi supuse întru tăcere. Dualitatea românească e diferită prin aceea că ne-o ascundem prin toate figurile unităţii etnice, teritoriale, lingvistice, religioase…

Noi nu suntem singuri; nu suntem unii! Noi suntem uniţi; eu sunt 1!

Nu e uşor să fii român, căci nu-i uşor să concepi cum ai fost conceput: cum, pe de o parte, „eşti“ şi, pe de cealaltă, „te ştii“. Dintre aceste limite creşte bazarul negru, ironic şi tentacular al nesfârşitelor discursuri auto-româneşti, exprimate în bârfă, pe­dan­terie, scandal, ţipăt ori ordin. Între cele două, mizeria creşte să zgârie norii. Dar doar din disperare, din unitatea creată prin ruperea de sine, miracole pot răsări.

Disperarea e sala de aşteptare a miracolelor. Cu cât mizeria din sală e mai adâncă, cu-atât miracolele par mai pure — ori mai improbabile, cum ar spune vecinii mei, doar statistica-i o ştiinţă pen’ dânşii inventată. Această aşteptare — pasivă, parşivă şi pasionată — e, de asemenea, nocivă. Căci sperând într-una să scapi dintr-una de ce te strânge, ori să-ţi parchezi maşina în baie sau să-ţi agăţi hamacul de cornul lunii, e o petrecere a timpului care îngheaţă starea de fapt într-una de drept. Vicios, tacticos, adictiv, fatalismul se legalizează; legea se face fire. Şi această fire rupe, în neştire, lumea în bucăţi. Pentru ca românul să fie „şi-şi“ — dual, imparţial şi liberal —, lumea lui trebuie musai să fie „fie-fie“. Cum să ieşi din această dilemă altfel decât cocoloşit, când eşti azi aici, mâine-n Focşani, sau în Buenos Aires, Bucureştiul parizian al emisferei sudice?

Cine nu are americani, să se ia după ei. Iar cine se ia după ei prea de aproape ia chipul şi asemănarea vecinilor lor din josul hărţii. Aşa şi trebuie! Mai ales că noi ne-am sud-ameri­canizat înainte de a ne lua după americani şi mult mai înainte de a ne lua americanii după ei. Aşa ne şi trebuie! Să ne defrişăm jungla Vlăsiei, deşi am mai făcut-o o dată: atunci, ireversibil, acum, ca să decoleze toate aterizările de aici, de la McNoi. Sud-americanizarea României înseamnă, în primul rând, secţionarea societăţii postdecembriste în bogaţi şi săraci, ultimii stând din zori la coadă să cumpere oasele curăţate de primii în ajun; ea a subţiat clasa de mijloc cât să o strecoare în turbinca (yankee?) a terţilor excluşi. Îmbâcsit de istorie, încolţit de geografie, ameţit de despotism, deşănţat de nepotism, pentru a fi el „însuşi-şi“, dualul român musai să vadă lumea în duel cu ea însăşi. De aceea, despotismul îi prinde pe ai noştri, figură încăpătoare ca teoriile conspiraţiei universale. Dar spre deosebire de fatalismul care atribuie sens-putere-demonism mirajului conspirativ, despotismul face din sens bici. Pe când încăpăţânarea statului continuă să se producă nu prin separarea puterilor, ci prin unirea slăbiciunilor sale, mie ce-mi rămâne să fac cu mine? Ce-nseamnă a fi stăpân pe mine? Să-mi pot fi despot. Ca despot, eu-sunt-şi-eu-şi-lumea — urmaş cu două trupuri (uman şi divin) al charismaticului prinţ creştin medieval. Stăpân, sunt şi-şi; sclav sunt; şi…? şi…? Tel maître…

Cher maître, acestea sunt datele: cu ele jucăm leapşa pe luatelea. Subţierea sud-americană a mijlocului în reproducţia societăţii româneşti scuză scopuri şi funeste, şi benefice: acest mijlocel e tras printr-un inel din lanţul care ne gâtuie de ne mântuie; care îi trimite pe săraci să se îmbogăţească altundeva; pe cei plecaţi — să pară „luzări“, morţi sau mituri; pe cei rămaşi, să se simtă părăsiţi, vii prin ricoşeu; care face spiritul securist să ne apere de noi înşine — acel Spiritus Securitatis care ne-a luat şi pielea de pe ego pentru a se erija în mediatorul general al societăţii (ca zeul iute pus în ceea ce se desparte de sine, cum ar fi spus Zarathustra şi Nichita Stănescu dacă n-ar fi spus-o deja), pentru a o conduce — încotro? Această izolare a extremelor, această civilizaţie de şoc, această tăiere a fi(r)ului în patru ca a lui Ioan Vodă cel Cumplit de Viteaz, ea însăşi ameninţând să devină extremă, este astăzi boala de a fi român.

Dacă aş fi unul dintre acei doctori de suflete care se respectă şi sunt respectaţi, v-aş da un leac vrăjit pentru exorcizarea spiritului securist ce zace în talia de viespe a societăţii româneşti. Dar cum nu sunt nici psihanalist, nici popă, nici tranzitolog, prefer să contemplu dualitatea din care ni se iscă şi bunele, şi relele. Pe acestea să le cântărim când ne întrebăm ce să facem, încotro să o apucăm, cum să construim solid, dincolo de masca retorică a meschinăriei ori de prejudecata de jude marţial în care ne aşezăm cu degetul întins ca mâna-ntr-o mănuşă gata încălzită.

Aşadar, a wish list for the future:
Nu miracole, nu cincinale, nu scenarii revoluţionare ori utopii care manipulează dorinţa precum birjarii caii troieni, ci ficţiuni „soft“ proiectate în viitor, pe care să le întărească şi acasă munca inteligentă, căci, „dincolo“, ai noştri muncesc mai aprig decât ai lor; dualitate care să reziste propriei duplicităţi prin riscul de a ne uita la noi ca şi cum am fi alţii; continuitate a generaţiilor nu prin sacrificarea fiecăreia — nu muzică de surlă şi trâmbiţă, tobă şi suliţă, ci începutul unei simfonii pe care alţii să dorească să o continue; spirit tehnic şi calcula(n)t, nu mizerie isteric-încruntată de umbre a celui securist; precizie în fluiditate, nu pripeală fatală; occidentalizare europeană, nu sud-americanizare; mijlocaşi, nu doar înaintaşi şi apărători ai unei nesublime porţi; instituţii credibile, nu doar cele veşnic vajnice — a credinţei şi a secretului; nu melodramă, ci o delicată grijă feminină faţă de detaliu, un spartanism efervescent… până când, nevroza autodefinirii mulcomindu-se, şi regăsind noi bucuria de a crea dialogic, un nou eon se poate înfiripa.

 

Din volumul Happy New Fear, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *