Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„A trăi credinţa, astăzi, cu mijloacele de ieri înseamnă a-L pune din nou în mormânt pe cel Înviat”

„A trăi credinţa, astăzi, cu mijloacele de ieri înseamnă a-L pune din nou în mormânt pe cel Înviat”

Yves-Marie Blanchard este profesor la Institutul Catolic din Paris şi autor al volumelor: Aux Sources du Canon, le témoignage d’Irénée (1993), Des signes pour croire? Une lecture de l’évangile de Jean (1995), L’Apocalypse (2004), De Commencement en Commencement: le renouveau patristique dans la théologie contemporaine (2007, în colaborare), Saint Jean (2007).

V-aţi ocupat de formarea canonului Scripturilor creştine în primele secole. Cum vedeţi astăzi chestiunea canonului ? Există unanimitate teologică la acest capitol ?

Canonul Noului Testament este rezultatul unui lung proces de discernere şi selecţie, de-a lungul mai multor secole (aproximativ din secolul al II-lea până în al IV-lea, chiar al V-lea). Fixarea Canonului nu este rezultatul unei decizii punctuale, impuse, ci al unui consens realizat încetul cu încetul, mai ales prin liturghie. Prin urmare, au fost acceptate ca fiind canonice textele ce puteau fi citite public, în toate Bisericile. Observăm încărcătura ecumenică a unei astfel de situaţii, chiar dacă au subzistat variante. Astfel, Canonul Bisericii etiopiene este mai întins decât lista cărţilor care ne sunt familiare. În plus, fidelitatea faţă de Scripturile evreieşti (Vechiul Testament) implică figura duală a Bibliei creştine formate, după cum ştim, din două Testamente între care există elemente subtile de ruptură şi continuitate, conducând la  o teologie a desăvârşirii. În plus, originea ebraică a Vechiului Testament, recunoscută deja de către Sf. Ieronim, a condus la o nouă scindare în cadrul practicilor creştine ale Scripturii. În timp ce catolicii şi ortodocşii se limitau la ordinea veche a Septuagintei (şi a Vulgatei), cu un Vechi Testament din patru părţi (Pentateuhul, cărţile istorice, poetice, profetice), lumea protestantă revenea la tripartiţia evreiască (Legea, Profeţii, Scrierile), chiar cu riscul de a abandona cărţile deuterocanonice, disponibile numai în limba greacă. Cu siguranţă, o astfel de divergenţă a simbolizat mult timp imposibilitatea dialogului dintre Bisericile separate. Acest lucru nu mai este valabil astăzi. Coincidenţa celor două modele caracterizează ediţiile moderne. De exemplu, în franceză, în timp ce Biblia din Ierusalim păstrează ordinea veche, traducerea ecumenică a Bibliei respectă tripartiţia evreiască, reintegrând în plus şi deuterocanonicele. O astfel de varietate poate surprinde cititorul neexperimentat. Ea este, de fapt, o bogăţie. Acordul Bisericilor în ceea ce priveşte Canonul nu interzice o formă de flexibilitate în organizarea unui ansamblu atât de bogat. Oricum, Biblia rămâne una chiar prin extrema diversitate a cărţilor care o alcătuiesc. Chiar ideea Canonului presupune coexistenţa  unităţii şi a pluralităţii. Prin urmare, cele câteva diferenţe formale nu fac decât să confirme ataşamentul unanim la principiul Canonului.

Unii teologi contemporani au tendinţa de a opune modul de a face teologie în Orient şi în Occident. Cum vedeţi raportul dintre Părinţii latini şi Părinţii greci? Dar raportul cu ceilalţi?

Prima caracteristică a lumii Părinţilor Bisericii o reprezintă tocmai menţinerea unei puternice unităţi culturale, spirituale şi teologice, în ciuda extinderii geografice a spaţiului mediteranean locuit de Părinţi. Unitatea culturală, centrată pe limba greacă, precum şi facilităţile de comunicare, autorizate de către Imperiul Roman, explică într-o oarecare măsură această coeziune. În plus, referinţa comună la scrierile biblice creează o profundă unitate de gândire, chiar dacă metodele de lectură pot fi foarte diferite. Cu siguranţă, personalităţile locale s-au afirmat cu putere: nu numai în Antiohia şi Alexandria, dar şi în Asia Mică sau Constantinopol, fără să uităm lumea latină (italiană şi africană) şi siriană (orientală şi occidentală). La fel ca şi Canonul la care se referă constant, teologia patristică este în acelaşi timp unitară şi diversă. Ar fi prea uşor şi chiar inexact să reducem această diversitate la o simplă confruntare între latini şi greci. De multe ori diferenţele traversează  domeniile lingvistice şi, pe de altă parte, Părinţi foarte îndepărtaţi în spaţiu au putut întreţine legături prin scrisori şi călătorii, inclusiv prin exilul impus de puterea imperială. Mai mult decât atât, ar fi greşit să limităm lumea Părinţilor la lumea latină şi greacă: sirienii, copţii, armenii au scris lucrări importante, precum şi numeroase traduceri din greacă, astăzi dispărute. Prin urmare, este vorba în mod clar despre o lume unită şi multipolară, asemănătoare “mondializării” caracteristice timpului nostru. Desigur, evoluţia bipolară spre Evul Mediu latin şi lumea bizantină a început foarte devreme, iar când separarea va fi efectivă, inclusiv pe plan ecleziastic, Antichitatea va înceta să mai existe. Una din principalele lecţii ale Antichitaţii creştine o reprezintă tocmai faptul că este posibil să dialogăm prin intermediul diversităţii referinţelor culturale şi filosofice. Participarea la misterul lui Hristos şi fidelitatea faţă de Scripturi au permis acest schimb, în ciuda numeroaselor crize care au afectat lumea politică şi religioasă a Antichităţii. Fără îndoială, limba greacă a facilitat dialogul, fără a şterge contribuţia altor limbi, începând cu latina şi siriana. Acest lucru mi se pare plin de învăţăminte pentru perioada actuală, dacă dorim în continuare să credem în unitate, prin diversitate şi prin dialog.

Mi se pare că sunteţi ataşat în mod particular de scrierile ioaneice. Puteţi să oferiţi câteva chei hermeneutice pentru Evanghelia după Ioan ?

Literatura legată de apostolul Ioan este extrem de bogată. Nu numai că se află la originea şi în centrul datelor esenţiale ale credinţei creştine (triadologie, cristologie, pneumatologie, soteriologie), dar prezintă un considerabil interes istoric: pe de o parte, în ceea ce priveşte cunoaşterea noastră asupra existenţei concrete a lui Iisus şi a condiţiilor misiunii sale (locuri, date, împrejurări); pe de altă parte, în ceea ce priveşte percepţia noastră asupra primului creştinism, cu o varietate de modele comunitare, pe care nu ni le imaginam cu câţiva ani în urmă. Domeniul de cercetare este departe de a fi epuizat, cred că cea de-a patra Evanghelie şi Epistolele apostolului Ioan (fără a socoti Apocalipsa, a cărei apartenenţă la mediul ioanic este puţin cunoscută) încă mai au multe de spus, mai ales în domeniul ecleziologic. Comunitatea ioanică a făcut obiectul unor studii foarte sugestive, în special pe linia lui Raymond Brown, exegetul catolic american. A venit momentul să ne întrebăm despre exemplaritatea unui astfel de model, în mai multe puncte diferit de figura cu care suntem obişnuiţi. În plus, dezvoltarea de noi metode de lectură, în special în domeniul naratologiei, ne face sensibili la strategia de comunicare pusă în aplicare de cea de-a patra Evanghelie, receptată ca o adevărată operă literară. Prin urmare, putem considera că cea de-a patra Evanghelie are ca scop să conducă cititorul la a recunoaşte în Iisus Hristos nu numai pe Mesia trimis de Dumnezeu pentru a îndruma poporul său, dar şi pe Fiul cel veşnic, parte din taina lui Dumnezeu şi în măsură să ofere oamenilor participarea la însăşi viaţa dumnezeiască. Despre o astfel de realitate singur Iisus Fiul poate mărturisi cu adevărat; ceea ce el face în întreaga Evanghelie, până în momentul răstignirii. Intervenţiile sale multiple sub formă de dialoguri sau discursuri au ca efect exprimarea semnificaţiei celor săvârşite, de unde insistenţa lui Ioan pe noţiunea de “semne”. Totuşi, numai pe cruce, adică chiar dincolo de semne va fi dezvăluită plenitudinea tainei, chemând cititorul să recunoască în Iisus pe Fiul trimis de Tatăl, învăluit de slava lui Dumnezeu, capabil să dea credincioşilor naşterea întru viaţa dumnezeiască.

Apocalipsa nu pare o scriere de la sine înţeleasă. Cum trebuie ea citită ? Prevesteşte oare viitorul în maniera lui Nostradamus sau e vorba de altceva ?

Apocalipsa este o carte derutantă pentru cititorul modern, care, pe de o parte, ignoră constrângerile genului literar apocaliptic şi, pe de altă parte, suferă că nu este capabil să interpreteze într-un limbaj simplu multitudinea de imagini din această carte. Cu toate acestea, locul concluziv al Apocalipsei în raport cu întreaga Biblie pune în evidenţă importanţa acestei cărţi şi necesitatea de a o citi corect. Să subliniem una din condiţiile cerute, şi anume o bună cunoaştere a Vechiului Testament, având în vedere faptul că Apocalipsa este o adevarată ţesătură de referinţe şi aluzii vetero-testamentare, în special Legea şi Profeţii. De fapt, este vorba de o recapitulare a întregii Biblii, pusă sub semnul speranţei. În ciuda acumulării de imagini crude şi violente, Apocalipsa este animată de un mare suflu optimist: indiferent de încercările istoriei – şi există nenumărate (războaie şi dezastre, foamete si epidemii, crize economice, persecuţii religioase) – ultimul cuvânt îl are întotdeauna speranţa, victoria lui Dumnezeu prin învierea lui Iisus. Într-adevăr, figura centrală a Apocalipsei este mielul, jertfit şi glorificat, a cărui împărăţie va dura până la sfârşitul lumii. Cheia de lectură a Apocalipsei este strict cristologică, în continuitate cu cea de-a patra Evanghelie. Cartea nu vorbeşte în primul rând despre sfârşitul lumii, ci de prezentul creştinilor ioaniţi, ameninţaţi de persecuţiile domniei despotice a lui Domiţian şi temându-se să nu fie asimilaţi de societatea păgână atotputernică, care acţiona prin intermediul religiei oficiale, legată de puterea politică şi în măsură să controleze toate sectoarele vieţii sociale. Numai rezistenţa  martirilor va putea învinge un astfel de pericol şi va duce omenirea la propria sa desăvârşire, întalnirea în iubire cu Dumnezeu, prin imaginile nunţii mielului şi a venirii Ierusalimului ceresc. În acest sens, Apocalipsa este o mare carte a speranţei şi un manifest care cheamă la rezistenţă: puterea imperiilor nu este ineluctabilă; toate, începând cu Roma, se vor prăbuşi în final. Doar victoria mielului este veşnică, deschizând omenirii perspectiva unui viitor strălucitor, dincolo de inevitabilele încercări ale istoriei.

Cum putem fi credincioşi în contextul lumii de azi? Credinţa noastră este la fel cu cea a predecesorilor noştri?

Nicio ţară, nicio cultură şi nicio epocă nu sunt, de la sine, pregătite să primească Vestea Bună a darului lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Acest lucru necesită o convertire, nu numai spirituală, ci şi intelectuală şi practică. Aceasta implică o dublă inculturare: în primul rând, a mesajului creştin chemat să fie tradus într-o altă limbă, altă cultură, o altă sensibilitate; pe de altă parte, a societăţii invitate să accepte un anumit număr de reprezentări şi valori asumate de mesajul creştin. Fără îndoială o astfel de simbioză s-a realizat în vechea creştinătate europeană, de altfel nu fără ambiguităţi, cum ar fi confuzia obişnuită între domeniile religios, cultural, social şi politic… Oricum, această lume veche nu mai există. O nouă lume se naşte în prezent, iar noi, fără îndoială, încă nu am văzut nimic din ce ne aşteaptă… Pe scurt, dacă misterul lui Dumnezeu rămâne identic cu sine, propria noastră receptare a misterului şi modul în care îl trăim şi îl mărturisim sunt afectate de evoluţia rapidă a condiţiilor de viaţă şi de schimbarea radicală a mentalităţilor. Cea mai rea trădare ar fi să vrem să trăim credinţa astăzi şi mâine cu mijloacele şi cuvintele de ieri. Ar fi ca şi cum l-am pune din nou în mormânt pe cel Înviat şi am pune din nou piatra… Nu, cel Înviat merge înaintea noastră în Galileea, pe drumurile lumii… Soluţia nu este în spatele nostru, ci înaintea noastră. Este vorba despre a inventa un nou limbaj şi practici noi,  desigur nu de la zero, ci pe baza unei relecturi şi reinterpretări a surselor noastre, biblice şi patristice, liturgice şi dogmatice, istorice şi practice… Mai mult ca oricând, teologia şi, în sens mai larg, cugetarea Bisericii sunt menite să fie „hermeneutice”, adică ataşate interpretării şi actualizării unei tradiţii plurimilenare, chemate să prindă viaţă în lumea de azi, confruntându-se cu provocările unui viitor foarte imprevizibil.

Cum articulaţi vocaţia dumneavostră sacerdotală cu cariera universitară? Care sunt problemele teologiei universitare astăzi?

Prima mea „meserie” a fost predarea limbilor clasice tinerilor din colegii şi licee; doar după zece ani de experienţă profesională am luat decizia de a intra la Seminar, pentru a sluji Biserica Catolică în dieceza mea de origine, cea din Poitiers. Nu aveam atunci niciun plan de predare a teologiei la nivel universitar. După câţiva ani de la hirotonirea mea, când am terminat o teză de doctorat în teologie, am fost invitat să predau la Facultatea de Teologie a Institutului Catolic din Paris. Fidel vocaţiei mele iniţiale, am păstrat sarcini pastorale în dieceza mea, în paralel cu funcţia universitară. O astfel de alegere, posibilă datorită calităţii foarte bune a căilor ferate franceze (!), este o sarcină foarte grea, dar de o mare bogăţie. Este vorba despre a trăi în cotidian şi a verifica posibilitatea pendulării între practica poporului creştin şi capacitatea teologilor de a reflecta şi exprima conţinutul credinţei creştine. În acest sens, am apreciat mult iniţierea formării teologice în parohia mea, elementară desigur, dar informată din cele mai recente cercetări biblice, patristice, dogmatice, etice, liturgice etc. La acest nivel de vulgarizare interdisciplinaritatea teologică este esenţială. Nu formăm experţi, ci creştini responsabili, capabili să dea socoteală de credinţa lor, în primul rând în faţa propriei lor culturi sau competenţe intelectuale, apoi în faţa problemelor lumii de astăzi, şi în special în faţa copiilor şi a tinerilor care caută răspunsuri coerente. La orice nivel ar fi, de la cateheza copiilor până la cercetarea universitară, obiectivul principal al teologiei este de a asigura o «inteligenţă a credinţei», care permite creştinului asigurarea coerenţei între ceea ce crede, ceea ce trăieşte şi ceea ce spune, având în vedere enormele mutaţii culturale, ştiinţifice şi tehnologice care afectează lumea de azi. Pentru a face acest lucru, creştinul adult trebuie să cunoască cuvintele credinţei, dar, atât cât este posibil, trebuie să le înţeleagă şi să le folosească cu discernământ în dialogul cu lumea. În acest sens, teologia are mai întâi misiunea de a asigura alfabetizarea poporului creştin, adică de a preda «limba» în care creştinii trăiesc, celebrează şi vestesc mântuirea lui Dumnezeu revelat în Iisus Hristos.

Aţi condus până nu demult un prestigios institut ecumenic. Care sunt temele calde în materie? Ne putem oare imagina Biserica de mâine mai fraternă şi mai unită?

           Am condus timp de şase ani Institutul Superior de Studii Ecumenice la Institutul Catolic din Paris, în strânsă colaborare cu Institutul de Teologie Ortodoxa Saint-Serge şi Institutul Protestant de Teologie. În plus, am participat la lucrările Comitelelor mixte de dialog teologic între catolici şi protestanţi şi între catolici şi ortodocşi. În cele din urmă – şi aceasta este, probabil, cea mai mare mândrie a mea – sunt de zece ani membru al prestigiosului Grup din Dombes. Este suficient să spun că ecumenismul mă pasionează şi mă ajută să fiu preot şi teolog. Sejururile mele frecvente în România, la Facultăţile de Teologie Ortodoxă şi Greco-Catolică din Cluj-Napoca, fac parte din acest angajament ecumenic. Experienţa mea franceză îmi confirmă convingerea că dialogul este posibil în prezent într-un climat degajat şi într-o reală transparenţă fraternă. Fără îndoială, avem aici primul rod al unui secol de tatonări şi căutări răbdătoare. Este clar că multe chestiuni dogmatice, mult timp considerate ca fiind separatoare, azi sunt depăşite, şi dacă nu în totalitate, cel puţin sunt relativizate în favoarea fondului comun, mult mai întins decât problemele controversate. Metoda numită a „consensului diferenţiat”, precum şi atenţia la „ierarhia adevărurilor” au contribuit deja la mai multe deschideri şi acesta este doar începutul… Lucrul cel mai dificil mi se pare a fi coexistenţa, chiar opoziţia conceptelor divergente în ceea ce priveşte Biserica: natura sa în lumina planului de mântuire al lui Dumnezeu;  în consecinţă, figura sa istorică şi modul său de organizare. Fără progrese în acest domeniu ecumenismul va fi condamnat la stagnare. Prin urmare, este necesar ca instanţele competente, în special Comitetele mixte de dialog teologic, să se străduiască să regândească împreună realitatea Bisericii, în lumina istoriei vechi, cât mai obiectiv şi în lumina fundamentelor credinţei, pe baza Scripturii recitite în tradiţie. Acest lucru mi se pare a fi astăzi domeniul prioritar, fără a uita că Unitatea creştinilor nu este un compromis, chiar teologic, ci constituie un demers de convertire la Dumnezeu Unul, fără altă ambiţie decât cea de a recunoaşte şi a primi darul Unităţii pe care Dumnezeu va şti să ni-l dea, când va vrea şi cu mijloacele pe care le va dori… Fără impulsul unui astfel de „ecumenism spiritual”, nu vom avea şanse să izbândim, chiar într-un viitor îndepărtat.

Cum se pune astăzi problema misiunii în Biserică?

Misiunea este pentru Biserică o obligaţie morală absolută. De fapt, evanghelia nu există decât dacă este anunţată, pentru că, prin natură, ea nu este nicio ştiinţă teoretică, niciun cod moral, ci o veste bună dată pentru a fi proclamată. Astfel, formele misiunii pot evolua. Nu mai suntem în timpul cuceririi când să fii “pescar de oameni” însemna să pui într-o singură plasă mulţimi de bărbaţi şi femei, fără să-i întrebi dacă sunt de acord. Esenţialul era să fie salvaţi, chiar împotriva voinţei lor. De atunci lucrurile s-au schimbat mult. Descoperirea valorilor spirituale proprii altor religii, chiar calităţile morale ale anumitor forme de umanism laic, respectul datorat altor confesiuni creştine interzic orice prozelitism indiscret şi manipulator. Mijloacele folosite de misiunea creştină trebuie să fie în concordanţă cu conţinutul mesajului evanghelic, deci exclud orice fel de violenţă şi recurgerea mai mult sau mai puţin onestă la diverse forme de presiune. În acord cu poziţia Vatican II cu privire la libertatea religioasă, o adevărată etică a misiunii este astăzi indispensabilă. Aceasta ar trebui să fie suficientă pentru a distinge cele mai importante Biserici istorice, propunându-şi tradiţia lor unui anumit număr de mici grupuri, al căror zel de a convinge nu respectă întotdeauna demnitatea persoanelor şi poate fi dăunător, atât în domeniul relaţiilor ecumenice cât şi al dialogului interreligios.
Paradoxul creştin ţine de faptul că, pe de o parte, există o nevoie urgentă şi indispensabilă de a vesti Evanghelia – „Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia!” spunea Sf. Paul – şi, în al doilea rând, exemplul lui Iisus şi conţinutul mesajului său interzic recurgerea la mijloace omeneşti considerate mai eficiente,  anume constrângerea sau manipularea. Evanghelia celui Răstignit nu poate în niciun fel pactiza cu violenţii şi mincinoşii. Fără o astfel de rigoare, misiunea creştină va fi întotdeauna tentată să se comporte în aşa fel încât să denatureze mărturia încredinţată de Domnul Bisericii sale şi destinată întregii omeniri.

Cum vedeţi dialogul ecumenic, mai ales între catolici şi ortodocşi? Ce credeţi despre greco-catolici?

Relaţiile dintre catolici şi ortodocşi sunt în esenţă bune, cu toate că în mai multe ţări situaţia este complicată de suprapuneri culturale sau politice, explicabile cu siguranţă din punct de vedere istoric, dar de multe ori supărătoare din punct de vedere ecumenic. În mod special, prăbuşirea regimurilor comuniste a născut brusc tensiuni interne în lumea ortodoxă. În acest sens, Biserica Catolică trebuie să se arate răbdătoare, lăsând bisericilor redevenite stăpâne ale destinului lor, timpul de a restabili echilibrele prealabile dialogului cu exteriorul.  În prezent, rivalitatea între scaunele de la Constantinopol şi Moscova pare dăunătoare mişcării ecumenice şi are consecinţe negative inclusiv în Europa de Vest. Biserica Catolică trebuie, de asemenea, să îşi dovedească coerenţa între principiile unei ecleziologii de comuniune, în chip fericit amintită de magisteriu, şi realitatea unei conduceri prea adesea centralizate şi arătând puţin respect pentru personalitatea specifică a bisericilor locale. La fel, funcţionarea concretă a Bisericii Catolice onorează încă prea puţin principiile de colegialitate şi sinodalitate, totuşi esenţiale ecleziologiei exprimate la Conciliul Vatican II. Situaţia particulară a Bisericilor Unite ar fi stânjenitoare dacă am mai îndrăzni să preconizăm uniatismul ca o metodă privilegiată în serviciul Unităţii creştinilor. Din fericire, nu mai este de actualitate. Prin urmare, Bisericile Unite pot ajuta la dialogul între cele două tradiţii, latină şi bizantină (sau armeană, siriacă, asiriană, coptă), cu condiţia ca acestea să aibă mijloacele, mai ales teologice, de a-şi asuma exigenţele unei fidelităţi duble, fără a ajunge la un fel de sincretism, care nu ar face decât să sărăcească ambele tradiţii. În ceea ce priveşte prezenţa lor în catolicism, ar putea să fie cu atât mai binefăcătoare cu cât ar aminti Bisericii Catolice că modelul ecleziologic latin nu este nici singurul posibil şi nici neapărat cel mai bun din toate punctele de vedere. Dacă Bisericile Unite au o vocaţie privilegiată pentru dialog, acest dialog are loc şi cu ortodoxia şi în sânul catolicismului. O astfel de răspundere necesită competenţe proprii şi presupune o autentică spiritualitate.

Ce este creştinismul pentru dumneavoastră?

            Înainte de a fi un sistem de valori morale sau un model de civilizaţie vizând cucerirea conştiinţelor şi alinierea lor, creştinismul este o evanghelie, adică Vestea Bună a darului lui Dumnezeu oferit oamenilor şi chemarea de a trăi răspunzând darului generos şi dumnezeiesc. Vocaţia creştinilor este de a atesta în cuvânt şi fapte lucrarea lui Dumnezeu pentru oameni, altfel spus taina săvârşită prin întrupare – sau umanizare – a lui Iisus singurul Fiu, învingătorul morţii şi al răului. Pentru a fi credibilă, o astfel de Veste Bună trebuie să se întrupeze în comportamente concrete, personale şi colective, care exprimă în ochii lumii specificitatea creştină ca fiind în acelaşi timp o lucrare a slavei şi  „a trăi în slavă”, adică la unison cu darul lui Dumnezeu, în totală armonie cu exemplul, cuvântul şi taina Domnului nostru Iisus Hristos, care a murit din iubire şi a înviat în lumina lui Dumnezeu. Fără o asemenea dimensiune „spirituală”, implicând valorile de sărăcie, umilinţă şi non-violenţă, creştinismul va fi perceput întotdeauna ca un concurent al societăţilor omeneşti. Din această perspectivă  ar fi dezastruos ca, luând act de secularizarea masivă, Bisericile să creadă că interesul lor este să constituie un fel de front comun al refuzului, să denunţe erorile din societatea modernă, pretinzând să recâştige puterea asupra conştiinţelor. Acest lucru ar fi chiar inversul ecumenismului, care nu poate fi construit pe un compromis minimalist, nici în detrimentul unui adversar desemnat şi nu poate exista altfel decât într-un demers de convertire, prin chemare reciprocă şi voinţă comună de reîntoarcere la Evanghelie, în credinţa faţă de Hristos, indiferent de preţul plătit la nivelul facilităţilor lumeşti, începând cu avida dorinţă de putere care afectează prea adesea Bisericile noastre. Bisericile sunt la început de drum faţă de marea mişcare de globalizare cu generalizarea de facto a unui model de societate hedonistă şi consumistă. Vor şti ele să depăşească rivalităţile istorice pentru a insufla lumii un spirit nou? Nu este vorba nici despre strategie, nici despre oportunism, ci pur şi simplu despre sfinţenie. Viitorul creştinismului depinde de aceasta.

(Din volumul De la credinţă la teologie, Alin Tat (ed.), Galaxia Gutenberg, 2010, traducere din franceză de Stanca Pavai).

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *