Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Acedia sau lovitura demonului de amiază

Acedia sau lovitura demonului de amiază

În greaca clasică, a-kedia înseamnă „neglijenţă“, „lipsă de interes pentru un lucru“. În Septuaginta, mai cu seamă în Psalmi, cuvântul e atribuit unor personaje „obosite“ de viaţă şi de chinuri, care au ajuns la capătul răbdării şi nu mai văd nicio cale de ieşire din impas. Pe lângă Origen şi Evagrie, boala mai este pomenită de Ioan Scărarul, Grigore din Nazianz, Grigore al Nyssei, Varsanufie, Ioan din Gaza, Marcu Călugărul, Maxim Mărturisitorul, Simion Noul Teolog, Teodor Studitul, Casian, Ieronim etc., într-un cuvânt de aproape toţi părinţii greci şi latini care au scris opere de edificare duhovnicească.

În capitolul 12 din Tratatul practic Evagrie Ponticul scrutează atent comportamentul acedicului oferindu-ne o remarcabilă „fişă clinică“: „Demonul acediei, care se mai numeşte şi «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toţi. El se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dă târcoale sufletului acestuia până pe la ceasul al optulea. Mai întâi, el face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirile roată-mprejur după vreun frate. Pe lângă acestea, îi stârneşte ură faţă de locul în care-şi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar dacă, în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe călugăr, demonul profită ca să-i sporească ura. Atunci îl face să tânjască după alte locuri, unde ar putea găsi mai uşor cele de trebuinţă, unde ar lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu ţine de un loc anume: căci dumnezeirii, zice el, I te poţi închina pretutindeni. La toate acestea, el adună amintirea casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducându-i înaintea ochilor toate chinurile ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi chilia, s-o ia la fugă. Acest demon nu e urmat îndeaproape de niciun altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul după încheierea bătăliei.“
Acedia este „boala anahoretică“ prin excelenţă. Ea dispare, cum spuneam mai sus, din lista celor opt păcate capitale, metamorfozându-se, în mediul cenobitic, în „trândăvie“, „langoare“, „tânjală“. Origen aşezase, mult înainte de Evagrie, ispita akediei între cea a somnului (hypnou) şi cea a laşităţii (deilias) (Comentariu la Evanghelia după Luca, 19). Într-adevăr, acedia e un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie, care-l face pe călugăr să abandoneze lupta împotriva demonilor şi să se lase în mâna arbitrarei întâmplări. Părintele Gabriel Bunge scrie în cartea consacrată acestei năprasnice boli: „Pe calea către Dumnezeu, acedia este, poate, vrăjmaşul cel mai de temut, întrucât ea riscă să înăbuşe intelectul, centrul persoanei umane.“ Iar în altă parte: „Acedia este expresia unei adânci dezintegrări a persoanei umane ca urmare a păcatului.“ În De octo spiritibus malitiae (PG 79, 1157-1160), Evagrie completează descrierea din Tratatul practic. Fragmentul merită tradus: „Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire şi nu stă drept, curajos, înaintea încercărilor. Ce este mâncarea pentru un trup sănătos, este încercarea pentru un suflet curajos. Vântul de nord hrăneşte mugurii, încercările întăresc forţa sufletului. Norii fără apă sunt alungaţi de vânt, mintea (intelectul) fără stăruinţă (hypomone) [e alungată] de vântul acediei. Roua primăvăratică încolţeşte roadele ogorului, un cuvânt duhovnicesc înalţă sufletul. Valul acediei îl scoate pe călugăr afară din chilie, cel care stăruie îşi păstrează liniştea (hesychazei). Invocând nu ştiu ce vizite la fraţii bolnavi, acedicul îşi împlineşte, de fapt, propria-i voie. Monahul acedic e iute la slujire, dar socoteşte poruncă doar propria-i satisfacere. O boare lină de vânt apleacă o plantă, gândul hoinărelii îl bate pe acedic. Niciun vânt, oricât de puternic, nu mişcă un copac bine înrădăcinat, acedia nu smulge din ţâţâni un suflet bine clădit. […] Ochiul acedicului e tot timpul aţintit asupra ferestrelor, iar mintea lui îşi închipuie musafiri. A scârţâit uşa, îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se caţără la fereastră şi rămâne aşa până-i amorţesc mădularele. Când citeşte, acedicul cască neîntrerupt şi repede îl cuprinde somnul; se freacă la ochi, îşi întinde braţele şi, desprinzându-şi privirile de pe carte, începe să se uite pe pereţi, apoi iar mai citeşte puţin şi, reluând sensurile cuvintelor, îşi găseşte treabă, apoi începe să numere filele de măcar patru ori, strâmbă din nas la forma literei precum şi la lucrătură, iar la urmă, închizând cartea, o pune sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc.“
Să revenim la elementele constitutive: acedia creează o stare de inconfort interior. Intelectul se depliază, se împrăştie în gânduri fără şir, haotice. Sufletul, în schimb, se repliază asupra lui însuşi, pierzând legătura cu izvorul liniştii, care este Dumnezeu. În cazul eremitului, boala e marcată de o imensă plictiseală. Acedia poate fi considerată strămoaşa îndepărtată a spleen-ului invocat până la saţietate de romantici. Cauza plictisului pare a fi în primul rând singurătatea: lipsa fraţilor, a rudelor şi prietenilor. Nu e uşor să stai închis într-o celulă şase zile pe săptămână, fără să vezi pe nimeni, fără să împărtăşeşti cuiva un gând, într-un cuvânt, fără să comunici. Călugărul începe să se simtă inutil, părăsit şi, în cele din urmă, să se dispreţuiască pe sine. Ioan Scărarul şi Simion Noul Teolog pun accentul pe un alt aspect al stării acedice: acharistia, nemulţumirea pe care călugărul căzut pe tânjală o arată faţă de Dumnezeu. Pentru că el se crede părăsit nu numai de fraţi, ci de Dumnezeu Însuşi. Dispreţul faţă de Cel de Sus se va manifesta prin încetarea
rugăciunii şi chiar prin hulire.
Trei sunt cauzele acediei: munca în exces, scrupulozitatea, clima. Primele două par să aibă un numitor comun: excesul, depăşirea măsurii, întinderea corzii. Isaac Sirul nuanţează însă: e de acord că oboseală fizică sau intelectuală duce mai devreme sau mai târziu la acedie. Dar adevărata cauză a acestei boli nu este alta decât demonul acediei. Cele trei cauze amintite mai sus trebuie considerate ca fiind accidentale, colaterale. Excesul în munca fizică sau intelectuală, excesul în rugăciune chiar, sleieşte sufletul, îl predispune atacurilor demonului de amiază, care atât aşteaptă. Clima este un alt element: Grigore al Nyssei se plânge undeva de zăpuşeala verii, Varsanufie dă vina pe torpor vernalis, Simion Noul Teolog pune boala pe seama vântului sudic. Cauzele accidentale pot fi evitate sau eliminate printr-o serie de „exerciţii spirituale“. În primul rând trebuie amintită rugăciunea şi mai cu seamă meditatio mortis. Gabriel Bunge dă următorul sens acestui exerciţiu: „Acedia, care îşi adânceşte rădăcinile secrete în «iubirea de sine», constituie şi o supraevaluare nesănătoasă a vieţii pământeşti şi materiale, cu peripeţiile şi adversităţile ei inevitabile. Melete tou thanatou, meditatio mortis (amintirea şi exersarea întru moarte) ne aminteşte că «cetatea noastră veşnică nu este în lumea aceasta» (Evr. 13,14) Ea ne învaţă să cântărim realităţile acestei vieţi cu sobrietate şi să trăim în consecinţă“ (Akedia, pp. 115—116).
Un alt remediu îl constituie stabilitatea, răbdarea (hypomone), exersarea capacităţii sedentare a călugărului. Călugărul trebuie să exceleze în această virtute, a sedentarităţii. Nu întâmplător, virtutea opusă acediei este hypomone, stăruinţa, rezistenţa, perseverenţa. Această virtute trebuie înţeleasă la toate nivelurile semantice: de la cel mai propriu (rămânerea în chilie cu orice preţ) până la cel mai elevat spiritual (rămânerea cu faţa la Dumnezeu cu orice preţ). Evident, nici coarda rezistenţei nu trebuie întinsă peste limită (ne amintim de apoftegma cu Antonie care se „distrează“ în mijlocul discipolilor, stârnind indignarea unui vânător: cf. Antonie 13). Destinderea face parte din dieta călugărului. Destinderea fizică şi intelectuală, bineînţeles. Vom vedea puţin mai încolo ce reţetă îi oferă îngerul Domnului avvei Antonie. Oricum, viaţa cenobitică e mai puţin expusă demonului acediei decât cea anahoretică. Dincolo de inconveniente, comunitatea are şi aspecte pozitive. De altfel, treptat, treptat anahoreza devine o excepţie de la regula cenobitică. Modelul pacomian din sudul Egiptului se va impune în detrimentul modelului anahoretic ori semianahoretic din nord. Prin urmare, al patrulea remediu l-ar constitui traiul în comunitate, vieţuirea laolaltă. Un remediu însă pe cât de îmbietor, pe atât de amăgitor. Se ştie cât de repede s-au stins comunităţile sud-egiptene după moartea lui Pacomie. Asta datorită „democratizării“, a excesului de destindere şi comunicare între cenobiţi.
Demonul de amiază îi atacă pe anahoreţi la ceasul prânzului, când soarele se află la zenit şi toropeşte pământul. Roger Caillois a consacrat un studiu foarte amănunţit acestui demon în mitologiile greacă şi latină, sistematizând şi propunând o grilă hermeneutică pentru înţelegerea hierofaniilor „caniculare“. Aici mă voi opri doar asupra unui fragment din a treia parte a textului, privitoare la apariţiile sacre în documentele iudaice. Caillois remarcă faptul că Avraam primeşte vestea naşterii lui Isaac de la cei trei îngeri în miezul zilei (mesembrias, după LXX, cf. Gen. 18,1). Comentând Psalmul 90, unde apare expresia „demonul de amiază“ (90,6, după LXX), Ieronim afirmă că autorul face aluzie la o credinţă populară iudaică. Targumul, parafrază caldeeană la Vechiul Testament, precum şi tradiţia rabinică, personalizează „molima care bântuie la ceasul prânzului“. Descrierea demonului e cât se poate de concretă: „Demonul de amiază este un monstru alcătuit din solzi şi din smocuri de păr, are un singur ochi aşezat în dreptul inimii. Nu sălăşluieşte nici în lumina soarelui, nici în umbră, ci în lumina mijlocie. Se rostogoleşte înainte ca un bulgăre şi se năpusteşte [asupra oamenilor] între ceasul al zecelea, de dimineaţă, şi al treilea de după-amiază, mai cu seamă vara, începând cu ziua de 17 a lunii Tammus şi terminând cu ziua de 9 a lunii Ab (iulie şi august, n.n. C.B.). Toţi cei care văd acest demon pică morţi dintr-o dată“ (Caillois, p. 161). Atât deocamdată despre acedie şi despre curăţirea „practică“.

 

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *