Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Acoperământul Maicii Domnului de la ,,Oranta” catacombelor la iconografia actuală

Acoperământul Maicii Domnului de la ,,Oranta” catacombelor la iconografia actuală

În fiecare an, luna octombrie începe cu una dintre cele mai vechi sărbători dedicate Fecioarei Maria, sărbătoarea Acoperământului. Din acest motiv, dat fiind faptul că subiectul poate fi deosebit de interesant mai ales pentru teologi, în cele ce urmează voi vorbi despre istoricul acesteia.

„Oranta” (Rugătoarea) străveche, o femeie în picioare, cu braţele deschise şi palmele îndreptate spre cer, este reprezentată de peste cincizeci de ori în catacombele romane. Reprezentarea înfăţişează imaginea sufletului creştin care Îl laudă pe Dumnezeu şi I se închină; atunci când în această reprezentare timpurie apare şi Pruncul la piept, imaginea devine o autentică icoană a Fecioarei Maria. De altfel, „Oranta” va deveni imaginea tipică a artei în Antichitatea romană: monedele denumite „pietas”, simbol al virtuţii romane, ideal al iubirii şi al fidelităţii faţă de familie. În scurt timp, „Oranta” va fi „încreştinată” în sensul că o găsim gravată pe sarcofage simbolizând, de această dată, virtutea creştină. În general, primele secole creştine au folosit această reprezentare pentru a decora sarcofagele celor cu adevărat virtuoşi: sfinţii şi, în general, martirii. Din acest motiv acest gen de reprezentare iconică se regăseşte în mozaicurile de la Sf. Dimitrie din Tesalonic, sau Sant` Apollinarie in Classe de la Ravenna. În secolele IV şi V, Maica Domnului va fi înfăţişată sub această formă pe fondul aurit al cupolelor de sticlă. În Apus, „Oranta” este puţin cunoscută. Găsim doar câteva icoane de acest tip în basoreliefurile din Veneţia, Ravenna şi Messina. Toate acestea însă au origine bizantină.

Spre deosebire de Occident, la Constantinopol această icoană era foarte intens venerată. Aici practic găsim interferenţa cu reprezentările din primele secole: în cartierul Vlaherne a fost înălţată o biserică destinată să adăpostească relicva Acoperământului Maicii Domnului. Acoperământul (maforionul cum mai este el denumit) a fost adus aici de la Ierusalim în timpul domniei lui Leon I (457 – 474). Acest lăcaş avea în interior o capelă din care izvora apă. Ea ţâşnea prin două orificii din mâinile unei „Fecioare Orante” de marmură. De ziua Sfântului Acoperământ împăratul făcea o baie rituală în această apă. Din păcate icoana a dispărut odată cu incendiul din 1434, acum existând câteva replici ale „Vlahernitissei.” Din timpul lui Constantin Porfirogenetul (912 – 959) ne survine un document foarte important. Este vorba despre „Cartea Ceremoniilor” care atestă faptul că în această biserică existau mai multe icoane; dar textele păstrate sunt în mare parte obscure. Chiar şi aşa monedele şi sigiliile acestei perioade atestă faptul că sunt copii ale icoanei respective, deoarece poartă efigia „Orantei” cu titlul „Vlahernitissa.”
Această artă timpurie, prezentă în Constantinopol, va fi reluată şi în cadrul iconografiei ruseşti. În catedrala Sfânta Sophia din Kiev apare o imensă icoană a Vlahernitissei înaltă de cinci metri. Aceasta mai poartă denumirea de „Zid neclintit” datorită faptului că, la invaziile tătarilor în aceste regiuni, ea era totdeauna icoana ce proteja oraşul atunci când se făceau rugăciuni înaintea sa.
În ce priveşte acel „maphorion”-ul de care am amintit mai devreme, e vorba de o lungă bucată de ţesătură care acoperea capul şi trupul femeilor, ajungând până la genunchi. Cartierul Vlaherne însă a jucat un rol deosebit de important în evlavia marială din Bizanţ. Aceasta, datorită faptului că aici coexistau atât icoane renumite ale Macii Domnului care se dovediseră făcătoare de minuni; cât şi faptului că acest Acoperământ era deosebit de venerat.
Acoperământul îşi are originea la Ierusalim. El ajunge în Bizanţ, prin celebrul şi „piosul furt” comis de doi patricieni din timpul lui Leon I. Mai târziu, aici va fi adus şi brâul Maicii Domnului. Icoana actuală a Acoperământului, are la bază patru elemente: Relicva  Acoperământului, viziunea Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, „Obişnuita Minune” de la Vlaherne şi minunea asupra lui Roman Melodul. În primul element este vorba despre reprezentarea acestui Coman fotomaphorion”,  ţinut de obicei pe mâini de Maica Domnului. Viziunea Sf. Andrei este următoarea: a privit clar, cu ochii săi, o Doamnă foarte înaltă, înaintând prin uşile împărăteşti, înconjurată de un cortegiu armonios. La dreapta şi la stânga, Sf. Ioan Botezătorul şi Sf. Ioan Evanghelistul o sprijineau cu mâinile lor, un alai de sfinţi, înveşmântaţi în alb o însoţeau. Cortegiul din vedenie s-a oprit în amvon. Aici, Maica Domnului desfăcând strălucitul Acoperământ şi desfăşurându-l cu o impunătoare măreţie, l-a ţinut întins cu mâinile sale şi a acoperit cu el întregul popor aflat la rugăciune. La un secol după această viziune cronicarii bizantini vorbesc despre „Obişnuita Minune”. Este vorba despre o icoană descoperită în anul 1061, în timpul domniei lui Roman al II-lea. Ea fusese ascunsă sub tencuiala zidului bisericii pentru a fi apărată de iconoclaşti. Minunea consta în faptul că, în fiecare săptămână, vineri seara, vălul de mătase care o acoperea se ridica singur şi tot singur revenea la loc sâmbăta în jurul orei nouă. Sfântul Roman Melodul îşi pierduse glasul, dar în timpul slujbei de Crăciun, în prezenţa împăratului şi a patriarhului i s-a poruncit să cânte. Spre marea uimire a tuturor vocea i-a revenit şi el a început să intoneze condacul „Fecioara astăzi…”. Tradiţia bizantină recunoaşte aici intervenţia excepţională a Maicii Domnului.
Originile icoanei actuale se află în Rusia în secolul al XIII-lea. O reprezentare identică se află pe porţile de bronz ale catedralei din Suzdal, fiind cea mai veche imagine de acest fel, datată în jurul anului 1230. Începând cu secolul al XIV-lea, iar apoi din secolul al XV-lea, Şcoala din Novgorod arată viziunea „Pokrovului” în interiorul unei biserici. Icoana prezintă doi îngeri care ţin Acoperământul deasupra Maicii Domnului.
În această prezentare succintă am dorit să evidenţiez evoluţia iconografiei Acoperământului  din primele secole până la arta dezvoltată de celebra Şcoală de pictură de la Novgorod. Aşadar iconografia autentică (şi am să o afirm ori de câte ori este nevoie!) trebuie promovată. Trebuie să ne îndreptăm spre valorile pe care ni le-a transmis de-a lungul secolelor Tradiţia iconografică ortodoxă, mai ales acum când ne îndepărtăm cu paşi tot mai mari de simbolism. Lipsa de preocupare trebuie să fie resuscitată de argumentele istorice şi de capodoperele bizantine pentru a anihila kitsch-urile fără valoare, care atunci când apar în bisericile noastre, sfidează însăşi truda meşterilor iconari din veacurile precedente care ne-au transmis Ortodoxia prin ceea ce se poate numi „dogma iconografică.”

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *