Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Alice în ţara minunilor: poezia lui Bogdan Bulat

Alice în ţara minunilor: poezia lui Bogdan Bulat

Un grupaj de poezii de Bogdan Bulat, citit pe nerăsuflate, are efectul unui şotron sprinten. Ludicul inundă simţurile lectorului încă de la primul contact cu textul, prin titlurile propuse. Adevăruri eterne, sentinţe rostite apăsat, meditaţii profunde, autoironie şi un vârf de sarcasm sunt ingrediente care se amestecă, domină sau se retrag, ca iarăşi să reapară, la distanţă de câteva versuri, toate însă dincolo de perdeaua de joc care îmbrăţişează întrega creaţie, într-o neîntreruptă „leapşă a lumii” [Leapşa pe căţărate]. Omul însuşi este un joc – periculos al divinităţii în avântul său creator şi, în acelaşi timp, pus pe şotii: „Mi-a pus Domnul un fitil / să-I fiu figură de stil” [Molotov]. Condiţia umană e tragică, „o scofală şi un sfert”, iar omul este un obiect imperfect care „comite timp” [Punctul]: „toarta de la suflet / ţi-e ruptă / că vremea curge din tine / ca de la robinet” [Oşteanul], dar asumarea ei oferă o perspectivă senină, chiar distractiv-ironică şi, în orice caz, suportabilă: „voi fi aruncat ca chiştocul fumat / dar mult mai fericit decât acum / trebuie să fii călcat în picioare / ca să fii drum”. Conştiinţa unicităţii artistice răstoarnă imaginea sinelui şi o repropune în formă demonică, amăgitoare: „mă amestecă Dumnezeu / în orice lucru de sete, / băuturile nu-s tari fără mine” [cock-tail], a unei fiinţe cu puteri supraomeneşti: „artistul fiind singurul / care poate comite sinucidere/ de mai multe ori / cu acelaşi suflet” [Soclul cioclul]. Raportul poetului cu creaţia este un leitmotiv. Poeme ca Politeţe şi Clipeala versului sunt adevărate „cazuri clare / de neclară arz poiatica”, cum se autoironizează poetul în Soclul cioclul, iar „poezia matematic / e o fracţie / a sufletului în contracţie / despre abstracţie” [Fracţiune].

O călătorie à la Alice în ţara minunilor este propusă în grupajul Constelaţia punctuaţiei. Cititorul se pierde în pădurea de semne de punctuaţie, care capată dimensiuni gigantice: „La un moment dat apoi / lucrurile mirate de mine / […] se dezmiră, ba chiar pleacă la război / devenind întrebări” [Semnul mirării]. Punctul în schimb „e o lighioană mică / un păduche categoric / după tot ce-opreşte el / ce rămâne e istoric” [Punctul]. Semnul întrebării se înfăţişează sub masca celebrului cuplu Don Quixotte şi Sancho Panza: „doar în han de vers / se pot odihni cei doi / tulburători cum sunt / tăioşi ca primele iubiri / aproape incestuoase” [Semnul întrebării]. „Virgula-mireasă” îşi găseşte rostul „după un cuvânt mai şui, / dup-o frază lenevoasă” [Virgula], în schimb punctul şi virgula este un semn edenic „un adam pe eva lui / o iubeşte de sus în jos” [Punct şi virgulă]. Parantezele sunt o zonă circumscrisă anumitor caracteristici: „între paranteze / teze treze şi burgheze, / şi suflete-n iubiri obeze; / tot ce-ncape între aceste scuturi / trebuie să fie războinic / înverşunat şi trist, / căci războinicul e un fel de artist / nerenascentist” [Paranteza]. Ghilimelele au ecouri epopeice şi trimit la Ghilgameş şi la Enkidu. Cel mai important semn de punctuaţie însă pare a fi liniuţa de dialog: „ – Ce faci bre? / Mă-ntreabă sufletul, / liniuţa mea de dialog / cu Domnul” [Liniuţă de dialog].
Daca nu e nimic nou sub soare, atunci originalitatea ar consta în reorganizarea vechilor lucruri aşa încât soarele să lumineze altfel. Versurile lui Bogdan Bulat au acest efect –  déjà-vu şi inedit sub aceeaşi pălărie.

Trieste
26/02/2010

 

Latest posts by Bogdan Bulat (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *