Am în mine ceva de plantă, sunt legată de pământ, am rădăcini

Raluca Lazarovici: Stimată doamnă Ana Blandiana, fiinţă cu memorie şi conştiinţă, omul obişnuieşte ca la aniversări să-şi întoarcă privirea spre trecut şi să privească peisajul experienţei, al transformărilor şi acumulărilor proprii. Cum trăiţi acest moment? Există o clipă anume din trecutul Dvs în care v-aţi fi dorit să se oprească timpul?

Ana Blandiana: Reţin din suita Dvs de întrebări, doar pe cea despre cum trăiesc această clipă. Sper să nu vă dezamăgesc dacă voi raspunde terre-à-terre: am sosit în urmă cu câteva ore din Austria şi Germania, unde am fost plecată trei zile. Am avut în fiecare seară (la Viena, Dusseldorf şi Köln), o lectura publică din volumul de versuri recent apărut în traducerea lui Franz Hodjak Uhren auf Schienen. Am găsit acasă mai mult de 80 de mesaje electronice, plus scrisori, reviste, care toate trebuie citite. Trebuie răspuns, reacţionat. Peste patru zile mă voi întoarce în Germania, la Târgul de carte de la Leipzig, unde mi se va lansa un alt volum, tot de versuri şi apărut tot în ultimele luni în Germania, în traducerea lui Hans Bergel. În aceste condiţii, nu se pune problema să îmi fac prea mari probleme pentru ziua mea şi de altfel nici nu-mi stă în fire. Ziua mea este intotdeauna o zi pe care o sărbătoresc răspunzând de dimineaţa până seara la telefon, ceea ce mă emoţionează şi mă oboseşte în egală măsură. De altfel, deşi – sau poate tocmai pentru că – Timpul este un personaj important al poeziei mele, relaţiile mele personale, fizice, cu el sunt  oarecum ambigue, mai curând stranii decât dramatice. În tinereţe  aveam sentimentul că sunt eternă, ca şi cum n-ar fi existat. Apoi am fost obligată să-i recunosc existenţa mai mult ca o îngrădire decât ca o ameninţare. Nu mi-a încăput niciodată în el tot ceea ce aş fi vrut să înghesui. Dar am simţit întotdeauna situaţia ca pe un defect al lui, nu al meu. Trecerea i-am simţit-o mereu ca pe o îmbogăţire, ca pe o împrospătare, de aceea nu s-a pus vreodată problema să îi cer să se oprească.

R.L.: Adesea, atunci când vorbiţi despre trecut, spuneţi că n-aţi trăit o libertate pe care însă aţi scris-o. Un vers preferat al Dvs surprinde această stare paradoxala: „pahar cu margarete de câmp pe o masă albă la care scriu mai liberă decât sunt.” De asemenea, într-un eseu din volumul Spaima de literatură spuneţi: „Am două vieţi – una pe care o trăiesc şi alta pe care o scriu.” Pentru generaţiile născute după ’89 sau pentru străinii care au posibilitatea să vă citească astazi în traducere poate fi o frază criptică, pe care, de multe ori, cei care nu au trăit acele timpuri le umplu cu clişee şi cu poveştile altora. Vă rog să o explicaţi.

A.B.: Este o întrebare grea, de mare fineţe, la care nu ştiu în ce măsură voi fi în stare să răspund, detaliind. Oricât de exact ar încerca realitatea să treacă în pagină şi ar dori scriitorul să o transcrie rezultatul va semăna întotdeauna cu acele desene din cărţile pentru copii de pe vremuri în care culoarea era pusă puţin alături. Iar în această diferenţă, oricât ar părea de paradoxal, adevărul paginei este întotdeauna mai complet. Şi asta pentru simplul motiv că nu este în mod automat public: am scris întotdeauna fără să mă gândesc la publicat, uneori reuşeam să o fac, alteori nu, dar asta nu avea nici o influenţă asupra momentului scrisului în care libertatea nu era îngrădită de nimic. Cenzura nu putea fi exercitată decât post-factum. În timp ce viaţa mi-a fost în permanenţă cenzurată de nevoia de a rămâne acasă, de spaima că aş putea fi obligată să trăiesc în exil, să nu mai pot să mă întorc.

R.L.: Cele trei momente de interdicţie, încă elevă, apoi, în 1985 şi în 1988, dintre care ultima – totală,  v-au influenţat în vreun fel scrisul, au fost acestea tot atâtea praguri şi momente de repliere ale propriei producţii literare?

A.B.: Da, de fiecare dată, deşi într-un mod mereu diferit. Prima interdicţie, între 1959 şi 1964, apărută după publicarea primelor două poeme în revista Tribuna din  Cluj, a intervenit într-o perioadă în care nu eram formată, nu aveam încă nici un fel de siguranţă, nici în ceea ce priveşte propria mea definiţie, nici în ceea ce priveşte locul la care am dreptul în lume. Părea că nu am niciun loc şi nici un drept, din moment ce nu mi se permitea nici să intru la facultate, nici să public ceea ce scriu. Şi, ciudat, această nesiguranţă şi lipsă de încredere în mine însămi m-a făcut să scriu puţin, să stagnez. Au fost patru ani aproape pierduţi, dacă nu aş pune la socoteală lecturile. Cea de a doua interdicţie, după poeziile din Amfiteatru, dimpotrivă, venea într-un moment în care mă aflam în plină explozie artistică. Ştiam, simţeam că nu mai pot fi oprită din scris, că pot cel mult să nu mai public. De altfel, multiplicarea de mână a celor patru poezii, devenită aproape fenomen de masă, îmi dădea sentimentul unei solidarităţi pe care nici n-o visasem. A treia interdicţie, cea de după parodierea lui Ceauşescu, a intervenit în ’88, o perioadă mai neagră, în care şi resursele noastre nervoase şi rezistenţa psihică erau pe sfârşite. De altfel, de data asta a fost vorba de o interdicţie nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut: mi s-au scos cărţile nu doar din librării, ci şi din biblioteci. În plus, a apărut o maşină în faţa casei, au dispărut corespondenţa, telefonul. De data aceasta nu se punea problema unei reveniri (protestele internaţionale care avuseseră efect în urmă cu patru ani, acum se dovedeau inutile). Urmarea a fost că am înţeles că tot ce mai aveam de făcut era să trec în paginile unei cărţi (probabil postume, pentru că nu speram să trăiesc mai mult decât Ceauşescu) ceea ce mi se întâmpla, ceea ce se întâmpla în jurul meu. Aşa s-a născut Sertarul cu aplauze, cartea care avea să apară în 1993, în Germania, sub sloganul publicitar O carte care mi-a salvat viaţa, şi într-adevăr, folosind spaima şi suferinţa ca materie primă, le-a dat o finalitate şi un sens şi chiar şi un scop terapeutic.

R.L.: În ciuda a tot şi a toate, spre deosebire de mulţi colegi de breaslă, aţi ales să nu plecaţi din ţară. Pentru că au plecat, pentru că nu au mai „rezistat” sau nu li s-a mai permis să o facă din interior, un număr considerabil de artişti fugiţi din România, pe lângă faptul că au scăpat de teroare şi au început, nu fără greutăţi, să ducă „o viaţă normală şi fără Ceauşescu” [Ţepeneag, Un român la Paris], au atins o recunoaştere internaţională de excepţie – inclusiv ultimul premiu Nobel al literaturii germane. Dvs aţi reuşit această performanţă de acasă. Ce v-a făcut să rămâneţi atunci?

A.B.: Nu mi-am pus niciodată problema plecării, din mai multe motive, primul dintre ele fiind acela că eram convinsă că n-aş fi rezistat, fără să am posibilitatea şi speranţa întoarcerii acasă. Mi-ar fi fost teamă că n-aş mai fi putut scrie. Am în mine ceva de plantă, sunt legată de pământ, am rădăcini. Îmi amintesc situaţii în care eram condusă la gară de prieteni din exil şi plângeam cu toţii desparţindu-ne: lor le era milă de mine că mă întorc, mie îmi era milă de ei că rămân. Dar mai era ceva, ceva ce nu îndrăzneam să mărturisesc atunci de teama ridicolului de care eram conştientă, fără să-mi schimbe perpectiva. Dacă aş fi plecat, în timp ce Ceauşescu rămânea, ar fi însemnat că el era mai reprezentativ pentru români decât mine. Ceea ce nu puteam accepta.

R.L.: A existat cu adevărat în timpul comunismului „rezistenţa prin cultura” sau este doar o escamotare a inacţiunii intelectualilor din acele vremuri? De ce dintre ţările din est numai România nu a reuşit, cu ajutorul intelectualilor, să forţeze zidurile încarcerăii în timpul naţional-comunismului, iar după căderea acestuia, aşa cum se zvonea, să-şi umple bibliotecile cu volume de literatură de sertar?

A.B.: În primul rând trebuie observat că în limba română termenul rezistenţă are două sensuri diferite, aproape divergente: a rezista înseamnă „a nu muri”, a reuşi să supravieţuieşti, fără a se discuta cum, prin ce mijloace, şi a rezista înseamnă „a te împotrivi prin toate mijloacele”. În mod evident, în primul sens, cultura a rezistat, cea mai clară dovadă în acest sens este că – cel puţin ca sistem – comunismul s-a sfârşit, în timp ce o bună parte a culturii produse în timpul lui continuă să existe. Iar rezistenţa culturii a făcut posibilă, la rândul ei, rezistenţa prin cultură. Rezistenţa culturii aparţine autorilor ei, rezistenţa prin cultură aparţine publicului. Şi cu toţii am aparţinut acestui public care n-a înnebunit şi nu i s-a spălat de tot creierul pentru că umplea până la refuz sălile de concerte, de teatru, de expoziţii, pentru că îşi acoperea pereţii cutiei craniene şi pereţii apartamentelor cu volume prin care reuşeam să ne sustragem realităţii. În ceea ce priveşte cel de-al doilea sens, într-o ţară în care solidaritatea a fost întotdeauna deficitară, era firesc ca, în măsura în care s-a produs, rezistenţa să se producă în domeniile în care ea putea fi eludată. Spre deosebire de politică, literatura este ceva ce poţi să faci singur. Problema noastră nu e să ne încăpăţânăm să demonstrăm, în pofida argumentelor, că nu am făcut nici atât, ci să ne întrebăm de ce am făcut numai atât?

R.L.: Cum se rezistă astăzi noii dictaturi, aceea a pieţei? Ce relaţie aveţi cu cititorii dumneavoastră? Ce înseamnă poezia în ziua de azi şi cum s-a adaptat ea realităţii postcomuniste?

A.B.: În mod evident, am rezistat mai bine cenzurii politice decât celei economice. Primul mare şoc l-am avut în 1993, când mi-a apărut în Germania Sertarul cu aplauze cu câteva zeci de pagini tăiate şi asta pentru că  – mi-a explicat  editorul, care nici măcar nu-mi ceruse avizul – o carte mai mare de 350 de pagini este o carte la care editura pierde. A fost o situaţie limită, care a avut avantajul de a mă trezi din beţia libertăţii proaspăt dobândite şi de a mă convinge că lumea în care intram era departe de a fi ideală. Cel mai greu am rezistat descoperirii că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Apoi, aşa cum învăţasem să lupt cu cealaltă cenzură şi nu de puţine ori să o înving, am început să învăţ să mă apăr şi de degradanta cenzură a pieţii. Şi am învăţat că de libertate răul profită mai mult decât binele.

R.L.: Ce ţeluri/ visuri mai trebuie atinse? Locul artistului de litere în societatea globală?

A.B.: În timp ce la noi societatea de consum se află încă în faza de isterie a descoperirilor, în Apus ea a ajuns la un fel de oboseală în stare să nască bănuiala că, dacă va rămâne numai material, viitorul riscă să nu mai fie deloc. Cred că aşa se explică faptul că m-am simţit în ultimii ani mai scriitor în străinătate decât acasă.

R.L.: În volumul Spaima de literatură, scrieţi: „Cu sau fără voia ei, istoria este ancorată în artişti şi, cu sau fără voia lor, artiştii sunt ancoraţi în istorie.” Ce consideraţi că este menit să dăinuie în istoria literară din literatura română scrisă sub comunism şi de ce? Dar din literatura scrisă în ultimii douăzeci de ani?

A.B.: Cred că din a doua jumătate a secolului trecut vor rezista acele opere de artă care vor fi în stare să transmită ceva din tragedia parcursă. Ceea ce se întâmplă azi e prea devreme ca să fie evaluat.

R.L.: Memoria ca formă de judecată şi condamnare a trecutului sau ca zonă de confluenţă a nostalgiilor?

A.B.: Deviza Memorialului de la Sighet este: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.”

R.L.: Literatura este scrisă pentru autor sau pentru cititor?

A.B.: Cred că întotdeauna – sau cel puţin în cele mai autentice cazuri – autorul scrie pentru el însuşi. E adevărat, însă, că cititorul ideal este cel care revede din propria perspectivă totul, devenind în felul acesta cel pentru care s-a scris.

Triest – Bucureşti
Martie 2010