Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ambasadorul invizibil sau Divina tragedie a istoriei (1)

Ambasadorul invizibil sau Divina tragedie a istoriei (1)

Privită „din ochii lui Dumnezeu”, istoria are un sens definitiv ce se va împlini eshatologic. Viitorul e codul final pe care speranţele istorice vor să îl descopere în actualitate. Pentru a-l accesa, ele trebuie să controleze destinul istoric.

Prizoniere, însă, uriaşei forţe gravitaţionale a timpului, ce prezentifică în mod paradoxal viitorul şi trecutul (pentru a denunţa, în cele din urmă, chiar inconsistenţa prezentului), speranţele istorice ale umanităţii se condamnă la utopie: soluţionarea lor e fie imanentă (prin revoluţie), fie transcendentă (prin transfigurare). Refuzând constant principiile exterioare, supraordonate, veşnice, utopiile sfârşesc diabolic: revoluţia – singura lor formă de surmontare a nodului istoric – le transformă din vis în coşmar, convertindu-i şi pe apostolii ei în procurori. Moise devine Fratele cel Mare, Ieremia devine Marele Inchizitor.

Istoria însăşi, privită din acest al doilea unghi, al imanenţei, se dovedeşte a fi uriaşul teatru în care umanitatea interpretează epilogul dramatic al unei lupte nelumeşti, în care binele şi răul îşi dispută autoritatea legitimă asupra existenţei. Dar această vastă divină tragedie e tocmai sensul pe care umanitatea e chemată să îl acorde epilogului din cer al istoriei: între intelect şi viscere, între raţiune şi impuls, între ordine şi haos, între raţionalitate şi nonsens ori între supra-existenţă şi inexistenţă stă posibila soluţie a tragediei veacurilor. În spatele căreia e regăsibil abisul istoric, echivalent răsturnat al abisului Spiritului (Spirit manifestat ca Idee în fenomenele lumii).

A descifra codul Ideii şi a manipula lucrul în sine devine, în cele din urmă, ultimul vis al oricărei Puteri: în împlinirea lui stă autoritatea ultimă asupra destinului istoric. Puterea seculară ascunde, prin urmare, proiectul unei autorităţi nevăzute, iar energiile binelui cheltuite în lume izvorăsc dintr-o forţă supralunară greu accesibilă definiţiilor. Sensul omului în istorie şi al istoriei în creaţie se descoperă abia prin soluţionarea acestor indecidabile ecuaţii ale existenţei. Nu teoriile conspiraţiei, ci metafizica istoriei reprezintă domeniul de investigare al acestor probleme.

Tematizând deja de câteva decenii, în lirica sa, aceste dileme ultime, Nichita Danilov chestionează din nou, într-un roman de această dată, raporturile constitutive ale istoriei, ale umanităţii, ale sensului lor final. Ambasadorul invizibil, dostoievskian în spiritul său, e unul dintre noile romane tematice ale literaturii române recente. Miza e, de departe, semnificativă; cel puţin în acest text, mă preocupă elementele structurale ale unei viziuni filosofice şi teologice, viziune care face, de altfel, relevantă această operă.

Fireşte că aspectele estetice şi literare reclamă un interes deosebit; Danilov nu se remarcă, însă, atât ca un constructor, cât ca un vizionar. Iată de ce cu adevărat importantă în comunitatea istorică a marilor romancieri reflexivi este această temă aruncată în jocul speculativ de autor: cum poate fi explicată colocuirea raţiunii cu haosul şi care e sensul dezordinii istorice, în cazul în care lumea fenomenală traduce un cod arhetipal pre-istoric?

Motto-ul lui Abelard, ce deschide romanul, e, de aceea, nu doar sugestiv; el e sintetic în egală măsură: „Intelectul, fiindcă nu are nevoie de organele corpului, nici nu trebuie să aibă drept subiect un corp spre care să fie îndreptat, ci este mulţumit cu similitudinea lucrului, pe care i-o creează mintea şi spre care îşi direcţionează acţiunea inteligenţei.” Altfel spus, modul de cunoaştere intelectual întemeiază (prin deducţie, dialectică, raţionare speculativă şi contemplare noetică) un vizionarism cu acces direct la anticamera istoriei.

Revelaţia insecurizantă e însă aceea a ambivalenţei acestui intelect: sym-bolein şi dia-bolein sunt procese opozitive pe care intelectul le poate desfăşura în egală măsură. Gândirea sintetizatoare, simbolică, unificatoare, descrie intelectul angelic, în timp ce gândirea atomizantă, diabolică, destructurantă, descrie intelectul demonic.

Îngerii şi demonii istoriei se luptă, în acest roman, din umbra pe care istoria o aruncă asupra tărâmului Spiritului, pentru a unifica spre un proiect ultim sau pentru a atomiza spre o revoluţie perpetuă lumea, popoarele şi omul însuşi. Acest fapt face ca, în cele din urmă, Ambasadorul invizibil să descopere nefasta împletire a abisului Spiritului cu abisul istoriei, deci confuzia dintre taina nepătrunsă a urmei divine a omului şi lipsa de temei a neantului care ameninţă destinul istoric.

În aceste cadre profund filozofice îşi desfăşoară Danilov, estetic şi narativ, marea temă vetero-testamentară a suferinţei lui Iov: De ce istoria apare ca un mare eşec? Cum e posibil răul în creaţie? De ce omul, fiu al lui Dumnezeu, suferă şi produce suferinţă? Care e soluţia rectificării istoriei? „Alteori mă trezesc întrebându-mă în sine mea: oare totul nu-i decât materie? Şi dacă totu-i materie, atunci cui folosesc cuvintele şi stările ce ne animă sufletul? Şi, în fond, ce este sufletul? (…) Sunt tulburat. Mă întreb ce ar trebui să facem şi nu găsesc nici un răspuns…”, mărturiseşte, deschizând reflecţia esenţială a romanului, unul dintre principalele personaje ale lui Nichita Danilov.

A1. CADRE NARATIVE ŞI MIZE ESTETICE

Ambasadorul invizibil e un roman amplu, netradiţional (fără a fi avangardist), subîntins pe trei fragmente consistente: Androginii, Ambasadorul invizibil şi Sosiile.

Fără a proiecta o construcţie cu cifru, Nichita Danilov nu agreează, totuşi, cadrele aleatorii ale unei naraţiuni. Această supoziţie (verificabilă în romanele precedente pe care le semnează) face investigabilă tocmai structura de coerenţă pe care e ridicată arhitectura acestui roman: semnificaţiile fiecărei secţiuni se adaugă ca membre ale unei inferenţe despre destinul istoriei.

• Androginii – partea întâi a romanului – schiţează, în cele două fragmente ale sale, o antropologie speculativă. Continuitatea umanităţii prin jertfă găseşte două soluţii diferite. Cea dintâi, a subîntinderii strămoşului în trupul şi destinul fiilor, e prin excelenţă ascendentă, urcând spre viitor prin intermediul naturii; cea de-a doua, a reprimării brutale a capacităţilor reproductive ale corpului, e prin excelenţă descendentă, coborând spre trecut prin visul reinstaurării androginului primordial. Corpul locuit de preţioasele anghile, al bătrânului Balanzais, are deschisă în sine aceeaşi crevasă pe care corpurile (etero)scopiţilor o au în urma castrării: cel dintâi e, însă, fecundat (anghilele însele conţinând un evident simbolism falic), iar acestea din urmă rămân infecunde ca urmare a confuziei dintre dorinţă şi organ al dorinţei (care se întâmplă să fie acelaşi cu organul perpetuării, al fecundării, al fertilităţii).

În acest sens, Androginii deschide, prin cele două părţi ale sale, colocviul despre istorie pe care îl va încheia, simetric, o altă scenă a jertfei pentru continuitate. Dincolo, însă, de acest imperativ al depăşirii crizei şi al continuităţii umane în istorie, stă problema mai profundă a revenirii la origini, a recapitulării universale, a reaccesării memoriei primordiilor. Opacizată de cădere şi vină, această memorie reprezintă tocmai codul pierdut al fiinţei, necunoscuta ultimă a unei ecuaţii definitorii a istoriei ca destin al omului spre veşnicie. Acelaşi vis al întoarcerii în Eden tulbură şi viziunile celorlalte personaje ale romanului. Nimic, însă, nu pare a face posibilă soluţia ultimă. Evgheni Lein invocă un vizionarism activ în momente aleatorii de maximă încordare: de altfel, acest vizionarism stă la baza tuturor naraţiunilor romanului (căci Lein e naratorul delegat al întregii cărţi). Dimpotrivă, la fel ca şi pentru adepţii sectei scopite, soluţia eronată a castrării îi va face în continuare pe toţi marii eroi şi antieroi ai istoriei să suprime continuitatea şi fertilitatea, în încercarea de a suprima dorinţa şi instinctul iraţional al popoarelor (cheie în care poate fi perfect înţeleasă afirmaţia Preşedintelui, conform căruia „nu poţi construi o mare civilizaţie decât apelând la o castrare în masă.”, p. 364).

Dar tocmai fiindcă reaccesarea stării primordiale nu poate fi realizată prin istorie, pare a sugera autorul, soluţiile istorice sunt condamnate insuccesului şi condamnă umanitatea la suferinţă. Istoria rămâne un eşec, în viziunea lui Danilov, cel puţin până în finele romanului, când e deschisă vaga ipoteză a unei terra nova ispititoare, a posibilului Leviatan american salvator. Dar şi aceasta e, la rândul ei, o soluţie infraistorică, iar nu exterioară, anistorică, transcendentă. Altul este principiul ultim salvator, iar el e insistent indicat în Ambasadorul invizibil prin chiar absenţa lui ostentativă (şi, fireşte, strategică). Teologia lui Nichita Danilov, dacă ea există cu adevărat, e mistică, fiindcă e apofatică.

 • A doua parte a romanului, Ambasadorul invizibil, continuă antropologia sugerată în debut printr-o subtilă schiţă de angelologie şi demonologie.

Forţele şi energiile care se luptă în istorie ascund principii şi fiinţe ce poartă un război nevăzut, dinainte de istorie şi mai presus de ea. Demonii dostoievskieni îşi făceau loc în destinul omului cu aceleaşi strategii folosite de ambasadorii invizibili şi vizibili despre care vorbeşte poetul Evgheni Lein (figură a inspiraţiei comună începând deja cu literatura homerică: Demodoc e poetul orb folosit ca figură vizionară, în Iliada, de orbul poet Homer). De cealaltă parte, figurile angelice încearcă soluţionarea crizei istorice şi blocarea inundării lumii de forţele destructive ale răului.

Între subterfugiile ambasadorului invizibil şi eforturile lui Alexei de a salva lumea (un nou Aleoşa dostoievskian, importat sub chipul sever al lui Ferapont), se află viziunea lui Danilov despre lupta lui Antichrist şi a Arhanghelului pentru pierderea ori salvarea lumii.

De amendat este incoerenţa acestei viziuni teologale a autorului: deşi identificarea lui Agaton şi a lui Alexei cu solii angelici e susţinută în mod constant de personajele însele şi de evoluţia acţiunii, cititorului îi e rezervată surpriza neplăcută a identificării lui Alexei cu nefastul personaj care e, în ultima secţiune, Preşedintele, maestrul demonic al comediei hilare a istoriei. Recunoscându-se pe sine într-o fotografie din timpul foametei, alături de mama lui, Alexei se identifică, practic, cu Preşedintele, care, tânăr fiind, a fost nevoit să ucidă şi să-şi devoreze propria mamă, pentru a se salva de la inaniţie. Autoidentificându-se şi cu ţareviciul Romanov, ucis în contextul Revoluţiei din Octombrie, Alexei devine fiinţa supraistorică întrupată în succesive avataruri din raţiuni care scapă istoriei; el însuşi îi mărturiseşte lui Evgheni Lein: „A trebuit să trec prin mai multe încercări. Să mor şi să mă nasc mereu, ca să cunosc mai bine omul.” (p. 166).

Este, în acest caz, Alexei un sol al binelui sau unul al răului? Este el îngerul Satanei sau Arhanghelul ce susţine coerenţa istoriei, în spatele haosului şi nonsensului de suprafaţă? Lucrurile rămân oarecum suspendate, căci identificările amintite produc confuzii inacceptabile sub raport arhetipal: Iov devine Faraon, dreptul devine Fiară. Incoerenţa e evidentă, iar ea poate fi înţeleasă ca o consecinţă a bogomilismului lui Nichita Danilov, pe care l-am sesizat cu altă ocazie în creaţia lui lirică, şi care rezultă, în final, în postularea primordialităţii simultane a binelui şi răului, de unde şi posibilitatea identificării lor ulterioare. Narativ, însă, suprapunerile au coeficientul lor de seducţie, datorat tendinţelor baroce ale autorului, în cadrul cărora trebuie înţeleasă tema dublului, a măştii, a confuziei (intens solicitată în acest roman, ca şi în creaţia poetică a lui Danilov).

Încheiată prin pseudomonografia O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Romanovilor, a doua secţiune a Ambasadorului invizibil face trecerea spre metafizica istoriei. Lectura paralelă a jurnalului unui Romanov şi a propriilor viziuni politice ale lui Lenin pune în contrast armonia unui model politic organic cu dizarmonia unui proiect politic aberant. Lenin confundă Statul cu Dumnezeu, organismul social cu mecanismul statal, iar pe sine însuşi cu apostolul inchizitor al noii lumi. Gest insolit pentru lumea romanelor lui Danilov, pedeapsa şi blestemul plutesc asupra diabolicului personaj, decapitat în cele din urmă de propria maşinărie a crimei: eveniment ce nu coincide cu salvarea istoriei, ci care indică, subtil, dacă nu timid, existenţa unui principiu compensator al răului (eventual chiar superior şi acuzator al acestuia). Alexei e şi de această dată martor al tuturor reflecţiilor şi gesturilor lui Lenin: e, deci, vorba de un ambasador pozitiv sau de unul demonic?

• Ultima parte a romanului, Sosiile, desfăşoară o viziune dantescă a istoriei, în care, prin vocea lui Lein, e delegat ca narator un anume Kuky Kuzin, personaj iniţiat într-o epifanie negativă de către Preşedintele Republicii în care Lein însuşi fusese în tinereţe ambasador.

Figură demonică (tocmai de aceea seducătoare), Preşedintele apare ca un nefast magister ludi care ascunde, în biroul său hexagonal, sosiile tuturor marilor personaje istorice (fie politice, fie intelectuale). Convertindu-le tuturor gândirea în regiştrii propriilor viziuni despre sensul istoriei şi al Puterii în istorie, Preşedintele rectifică, în fond, trecutul, pentru a-l conforma unei politici a adevărului, regăsibilă în practica tuturor autoritarismelor politice: viitorul poate fi controlat prin controlarea trecutului.

Memoria este miza pe care Puterea o vede în acest grav joc cu destinul popoarelor, fiindcă în cele mai subtile cute ale ei stă codul genetic al fiinţei umane: la ce i-a folosit lucrul în sine lui Kant, se întreabă Preşedintele, dacă nu a putut pune mâna pe el? Iniţiat în misterul politic al dirijării istoriei prin geniul rău al unui ambasador al invizibilului, Kuzin devine conştiinţa reflectoare prin care cititorul asistă la hilara scenografie pe care o gândeşte şi o impune istoriei Marele Regizor. Dar, încheindu-şi relatarea brusc, Evgheni Lein îşi părăseşte naratorul delegat în cea mai stranie tăcere. Kuky Kuzin dispare în întunericul amintirii lui Lein, care se mulţumeşte să arunce în ocean Blestemul Romanovilor, în speranţa că, la picioarele Statuii Libertăţii, acesta poate deveni un testament, iar socialismul poate fi înghiţit de marele Leviatan american. În aceste cadre narative se joacă marea temă a destinului istoriei. Dar care este acest destin?, se va  întreba în cele din urmă cititorul… Aici intră în joc miza mai profundă, metafizică, a romanului lui Danilov.

Tehnic vorbind, Ambasadorul invizibil e un roman molecular: nucleele tematice se reunesc în jurul unei idei omogenizante; (pseudo)biografiile, personajele şi evenimentele construiesc o filozofie a istoriei în paralel cu epica fantastă de suprafaţă. Simetriile, concordanţele, continuităţile din romanele precedente, cadrele multiple, povestirile în ramă, cadrele interconectate sau contrapunctice, naratorii delegaţi şi vocile inserate, toate sunt câteva dintre strategiile pe care Danilov le folosise, deja, în poezia sa, încă de la debutul său optzecist. Tot astfel cum reflexia, dublul, masca sau travestiul erau procedeele comune ce defineau, de exemplu, efemeritatea ecleziastică şi schizoidia barocă din volumele poetice Câmp negru şi Arlechini la marginea câmpului. Dar cu semnificaţii particulare esenţiale sunt învestite, în arhitectura metafizicii istoriei, suprapunerea visului peste realitate, naraţiunea înscenată ca iniţiere, folosirea mystagogului şi caracterul exponenţial al acţiunii (în virtutea căruia istoria Rusiei devine istorie a lumii, iar istoria lumii devine destin al istoriei): totul construieşte, tehnic, viziunea fundamentală asupra istoriei, declinată în cele trei secţiuni şi în cele şase naraţiuni simbolice.

Redundant în câteva situaţii, discursul atât de individualizant, rareori mitologic, deşi servind unor largi viziuni mitologice, relevă nu un poet, cum ar fi fost previzibil, ci un narator lucid: lucid chiar şi în cele mai iraţionale situaţii. În mod paradoxal, viziunea despre haosul istoriei este foarte organizată, detaliu ce trădează tocmai conştiinţa teologică ce se ascunde în spatele prozatorului-autor Nichita Danilov.

(va urma)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *