Amintiri din „iepoca” de aur

Nu există amintiri obşteşti care să nu fie prelucrate de panoplia psihică a unei comunităţi concrete.

Amintirile sau uitările, reţinerile sau refulările memoriei colective se suprapun într-o osmoză care le permite să fie un material privilegiat interpretărilor personale sau de grup, imaginative sau artistice, discursive sau de ordinul povestirii. În acest sens, la rândul său, arta poate fi una dintre acele instanţe ale desluşirii trecutului prin decalajul care-i defineşte perspectiva asupra lumii şi prin geniul care însoţeşte creaţia. Iată de ce, ni se pare oportun să situăm filmul coordonat de Cristian Mungiu Amintiri din epoca de aur (2009) în rândul acelor acte culturale care ne îndeamnă să ne răscolim trecutul, să-l privim cu ochi noi conducându-ne astfel la propria noastră istorie ca indivizi facând parte dintr-o comunitate.

Dacă 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a fost închipuit la început ca fiind o parte din acest ultim film – luând-o însă cu mult succes pe un alt făgaş (Positif septembrie 2007) -, Amintirile ilustrează tragicul unor vremuri de odinioară cu un umor lipsit de sarcasm şi al cărui ultim acoperământ este tandreţea punerii în scenă a unui trecut împovărător. Dacă scrierile Hertei Muller ne scufundă azi în tragica trărire a unei fiinţe care a încercat să se opună regimului, filmul Amintiri, în „dulcele stil balcanic”, face haz de necaz. Cu realism, regizorii reuşesc să surprindă drama românilor sub Ceauşescu, drama celor cărora nu le rămâne decât să se descurce pentru a supravieţui: prin vinderea sticlelor şi a borcanelor, prin obţinerea „pe sub mână” a ouălor de Paşti, prin ademenirea iscusită a membrilor de partid etc. Este reuşita dintâi a celor patru realizatori Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu: de a răstingni printr-un umor blând orice resentiment acru sau vătămător venit din dramele trăite cândva.

Genul filmului este riscant. Alcătuit din mai multe povestiri sub forma unor medii-metraje, filmul ar putea pierde cu uşurinţă atmosfera generală dominantă, povestirile s-ar putea exclude reciproc prin eventuala lor inegalitate, umorul al putea avea note diferite şi să ne plimbe de la sarcasmul nedesluşit la gluma copilărească. Chiar dacă filmul nu are densitatea celui premiat la Cannes, el izbuteşte să culeagă mai multe aspecte ale societăţii româneşti din era ceauşistă. Suntem aşadar spectatori la vizita politicienilor la sat, cunoaştem îndeaproape dificultăţile unor fotografi de la ziarul Scânteia, ne adâncim privirea în încurcăturile sentimentale şi profesionale ale unui şofer de la Avicola, participăm la tăierea porcului la bloc etc. Camera liniştită şi de multe ori fixă, legănându-se uşor pe alocuri, cadrele adânci care ne introduc în intimitatea personajelor, reconstituirile lipsite de orice nostalgie a locurilor de viaţă ale oamenilor acelor vremuri, toate acestea, la care participă câteva scenarii percutante, sunt în măsură să ne ţină atenţia trează şi să formeze o continuitate întemeiată pe sentimentul unei profunde simpatii (o pasiune/patimă trăită în comun) între cineaşti cu momentul istoric pus în scenă.

Această imagine multiplă care se exprimă la unison – de parcă cineaştii s-ar oglindi între ei într-o mişcare rotundă asemenea caruselului filmat înspre cer – este a unei generaţii pe care presa a încercat să o compare noului val francez de la sfârşitul anilor 1950 (la nouvelle vague). Regizorilor mai sus citaţi li s-ar adăuga desigur Cristi Puiu, Cornel Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Adrian Sitaru, Andrei Gruzniczki şi alţii. În ce ne priveşte, am dori evităm expresia „noul val” în măsura în care, oricine priveşte filmul Amintiri îşi dă seama că sub comunism, în România, nu putea fi vorba despre un alt val, pre-existent, azi învechit şi demodat. Era un singur val-tăvălug, al României ceauşiste care ducea totul cu el, iar destinul lui Lucian Pintilie reprezintă în el însuşi o mărturie suficientă. Astfel, dacă ar fi vorba să vorbim despre un val al cineaştilor de azi, adică despre o oarecare comunitate de idei şi de intuiţii care se transpun într-o opera de artă care marchează timpul, preferăm să vorbim despre première vague. Acest lucru nu înseamnă că nici un cineast român din timpul comunismului românesc nu ar fi demn de atenţie. Mai degrabă, credem că grupul regizorilor români n-ar fi putut împărtăşi sentimentul unei reînnoiri artistice, fără a fi mai întâi controlaţi şi orientaţi temeinic. Neputinţa celei de a şaptea arte de a rezista a fost evidentă şi excepţiile sunt puţine. Expresia „primul val” cuprinde un adevăr istoric mai acut: ni se aminteşte că un alt val nu a mai fost şi că înainte de realizările acestor tineri se întrezăreşte doar tristeţea unui timp mohorât în care arta nu trebuia să facă… valuri.

Prin stilul său, Amintiri din epoca de aur ne învaţă un fapt simplu dar însemnat, greu de acceptat de cei care poartă încă în ei urmele pregnante ale regimului ceauşist: epoca de aur a trecut. Chiar dacă mai suntem încă urmăriţi de absurdul coşmarului trăit şi care încă mai răzbate pe ici pe colo în trăirea noastră, acele vremuri trebuie să aparţină trecutului şi să fie considerate ca atare. O astfel de considerare a trecutului presupune efortul unei împăcării cu sine care să excludă resentimentul, ura şi frustrarea. Filmul noii generaţii practică duioşia, tandreţea şi încrederea, adică tot ceea ce poate duce la vindecare, la reconciliere şi la integrarea trecutului în devenire. Desigur, am fi prea optimişti să credem că Amintiri din epoca de aur, în singularitatea lui, ar putea fi filmul balsam, care să ne lecuiască pentru totdeauna de relele trecutului. Totuşi, închipuindu-ne acest lucru ca fiind posibil vreodată, aşteptăm realizarea unor astfel de filme a căror densitate să pună pe ecran timpii morţi ai unei memorii a cărei rebeliuni nu este încă decât la început. Nouă, spectatorilor, nu ne rămâne decât să ne lăsăm duşi de val, încrezători fiind că alte momente ale artei ne vor transfigura privirile şi potoli sufletele.

Regia filmului: Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu