Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ana Blandiana, în Patria neliniştii

Ana Blandiana, în Patria neliniştii

Există, în cea mai recentă carte de versuri a Anei Blandiana – Patria mea A 4, Editura Humanitas, 2010 –, cîteva poeme care dau senzaţia (se va vedea, totuşi înşelătoare) că ea ar propune o veritabilă arheologie a sinelui acestei autoare de o rară consecvenţă identitar-poetică.

Nu mă refer, desigur, la textele ce amintesc, imediat, poemele cu tematică similară din opul precedent de versuri al scriitoarei, Refluxul sensurilor (Editura Humanitas, 2004).

Aceste serii poematice reţin, totuşi, într-o manieră aproape identică, date esenţiale despre existenţa acelei vîrste specifice, în care scrutarea limitelor ultime ori certitudinea finitudinii începe să fie resimţită cu un început de detaşare. Iată, spre edificare, poemul Scrum, din Refluxul sensurilor:

„Frumos ca un poem/ Într-o limbă pe care nu o înţeleg de tot/ Timpul din care-s făcută/ Se stinge-n secunde şi ore şi zile./ Din lumînarea înaltă/ Mai arde un ciot,/ Dar flacăra pune coroană/ Pe fruntea zeiţei feştile/ Care/ Strivită de atîta splendoare/ O înalţă cu disperare/ Pe o coloană,/ Gata să se împrăştie, de scrum,/ Într-un ultim acum”.

Şi corespondentul său tematic din Patria mea A 4, Clepsidră, unde se modifică practic doar perspectiva subiectului care este nevoit să suporte acţiunea devastatoare a timpului:

„Mă uit la clepsidra/ În care nisipul/ A rămas suspendat/ Refuzînd să mai curgă./ E ca într-un vis:/ Nimic nu se mişcă./ Mă uit în oglindă:/ Nimic nu se schimbă./ Visul opririi/ Din drumul spre moarte/ Seamănă morţii”.

(Stagnarea temporală este, fireşte, o dulce-amăruie utopie a fiinţei poetice. De bună seamă, ea trebuie să fi rămas la fel de marcată de apăsarea temporală şi de aclimatizarea cu propria metamorfoză. Dar în interfaţa poetică pare a prefera, în vremea din urmă, obnubilarea suferinţei inerente acestui proces, printr-o luciditate ascuţită, ce îşi refuză atît metaforismul suav, căzut de mult în desuetudine, cît şi alintul devoalării treptate).

Mă refer în special la acele stări, senzaţii şi atitudini ale eului poetic materializat în Patria mea A 4, dar care evocă cititorului, încă de la prima lectură, mai vechea identitate poetică marca Ana Blandiana. Într-o ordine aleatorie: impulsul retragerii în spaţii securizante, cîteodată miniaturale, funcţionînd întotdeauna ca un fel de utere naturale .

În volumele de altădată, nuca şi păstaia, ale căror învelişuri, calde şi mirosind a miez, i se păreau perfecte pentru „întomnare”; în volumele de după Somnul din somn (1977), în special somnul, probabil cel mai autentic mijloc de protecţie împotriva virusului alienării, una dintre marile ameninţări ale imaginarului poetic specific.

Tentativa refugierii în somnul taumaturgic apare şi în acest ultim volum. Doar că ea este umbrită de un sîmbure de luciditate, care îndeamnă poeta să ia în calcul ineficienţa oricărei utopii. Spre edificare, iată o secvenţă semnificativă din actualele Paralele, în care autoarea adaugă un coeficient de nelinişte rău prevestitoare:

„Fără speranţa trezirii,/ Sîntem închişi în propriul somn/ Ca într-o capsulă etanşă/ În care visează fiecare alt vis/ Despre care nu se îndoieşte că este realitatea”.

Sau cele trei terţine cu inflexiuni imnice în care se descrie increatul denumit, sugestiv, Chihlimbar:

„Uitînd de lume şi uitînd de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgînd în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sînt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viaţa-mi de apoi,/ Cînd limpedea-ţi pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfăşoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gîză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte“).

În imediata vecinătate, aş aşeza o imagine poetică predilectă a Anei Blandiana, aceea a vîrstelor diferite ale propriei feminităţi percepute sub forma unui increat al interiorităţii, închis într-un fel de cavou al ne-cunoaşterii sau, cum o spunea încă din titlul unui poem din Refluxul sensurilor, Într-o păstaie:

„Pentru că nu m-am dezghiocat/ În alte şi alte fiinţe asemenea mie,/ Vîrstele au rămas închise în mine/ Ca seminţele adormite într-o păstaie,/ Prea fericite ca să încerce să spargă sicriul./ Zadarnic mă cercetez:/ Văd o singură fiinţă/ Neschimbată de decenii/ În care numai eu ştiu să adorm/ O fetiţă, o adolescentă, o femeie…/ Ascunse una într-alta,/ Refuzînd să rodească”.

Apoi nevoia aproape dureroasă de copilărire – într-un cunoscut eseu, poeta mărturisea: „Am scris […] pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simţeam coborînd asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă”.

În tristul Joc din Patria mea A 4, întîlnim o mărturisire similară despre refuzul programatic de a părăsi această stare de graţie a fiinţei poetice:

„Mă joc cu copiii care vor deveni adulţi/ Încercînd să amîn clipa/ Cînd le va face plăcere să mă sfîşie,/ Deveniţi adulţi,/ Tot mai adulţi,/ Tot mai mulţi,/ Mult prea mulţi,/ În timp ce eu rămîn singură în copilărie”.

Nicăieri, însă, mai vechea sau, şi mai bine, prima Ana Blandiana, autoarea volumelor Persoana întîia plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină sau Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) nu este mai prezentă ca într-unul dintre cele mai bune texte din Patria mea A 4, şi anume Afară pe coline.

În acest poem al miraculoasei contopiri cu regnul vegetal, exultă cunoscuta bucurie a totalei uitări de sine într-o natură ce nu cunoaşte macularea:

„Afară pe coline sufletul/ Îşi regăseşte respiraţia,/ Verdele ierbii îi face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumătate iarbă, jumătate mireasmă./ Respiră adînc, inspiră, expiră/ Primăvara care trece prin el/ Curăţindu-l de spaime.// Culcată-n pajiştea-naltă/ Văd norii pe cer lunecînd/ Ca mirosul de fîn peste dealuri,/ Iar ochii şi nările mele/ Descoperă taina:/ Rotire dulce şi neobosită în haos,/ Înfăşurînd pe fusul văzduhului/ Miresme şi nori.// În timp ce sufletul/ Se obişnuieşte cu pămîntul/ Şi respiră adînc”.

Per ansamblu, însă, Patria mea A 4 denotă o vizibilă dorinţă evidentă de schimbare atitudinală a autoarei. Mai mult ca oricînd, ea îşi aşează imaginarul sub semnul dezabuzării hiperlucide, înregistrîndu-şi, aproape fără ezitări, dezvrăjirea de orice utopie poetică mai veche. Fugile anterioare, acele suave „reverii de intimitate” (Gaston Bachelard) mijlocite de regnurile nepervertite sînt substituite de viziunea frecventă a destrămării miracolului.

Lumea pe care o contemplă acum poeta este una în care sacrul, transcendenţa, metafizicul abia îşi mai fac resimţită prezenţa. Volutele abile printre derizoriile cotidianului inconştient, adică prin „Neantul/ Din care zeii au fost evacuaţi”, nu fac altceva decît să potenţeze ideea de-spiritualizării şi a dezumanizării actuale, categoric unele dintre temele predilecte ale Anei Blandiana de azi. Aceasta nu mai observă, ca altădată, soarele şi ploile, vegetalele şi marea, „Munţii Candorii”, adică acel paradis natural de o perfecţiune intrinsecă, transformat în veritabilă mitologie literară. Contemplaţia extatică a fost, de altfel, înlocuită de constatarea acidă a regresului spiritual ce a urmat progresului material. Această opoziţie tematică dominantă are un rol esenţial şi în structurarea textuală.

Majoritatea poemelor din Patria mea A 4 înregistrează serii opozitive, în fond destul de previzibile, în ciuda eforturilor de variaţie pe care le face, totuşi, autoarea. Iată, bunăoară, textul intitulat Biserici închise:

„Biserici închise/ Ca nişte case cu proprietarul plecat/ Fără să spună pe cît timp,/ Fără să lase adresa./ În jurul lor oraşul/ Roteşte tramvaie şi biciclete,/ Claxoane, reclame,/ Locuitorii grăbiţi/ Vînd şi cumpără, vînd şi cumpără,/ Mănîncă în mers/ Şi, din cînd în cînd, obosiţi,/ Se opresc să bea o cafea/ La o măsuţă pe trotuarul/ De lîngă o catedrală din secolul XI,/ Pe care o privesc fără să o vadă,/ Pentru că vorbesc la telefon/ Şi fără să se întrebe/ Cine este cel care a locuit cîndva/ Într-o casă atît de mare.”

În el sînt descrise, direct sau prin ricoşeu, experienţe dintre cele mai uzuale ale umanităţii recente, constînd, de regulă, în ritualuri de alienare inconştientă ori negocieri tacite, conforme cu principiul cunoscut, do ut des. În mod evident, ele nu se pot converti în hieroglife ale sacrului, poeta refuzînd alterităţii semnul revelatoriu al iluminării. Acesta din urmă există, totuşi, dar nu este decît apanajul instanţei poetice, singura care observă (din exterior, totuşi!) distanţa acum insurmontabilă dintre lumea vizibilului şi cea a invizibilului.

Modificarea de perspectivă auctorială la care mă refeream mai sus survine abia din acest punct. Soluţia frecventă la care apelează autorii de poezie aşa-zis religioasă este situarea pe o poziţie prevăzută, obligatorie în Schema uzuală a acestui gen de lirică: aceea a contemplatorului pacient, finalmente fericit, adică a vizionarului căruia i se relevă epifaniile. Autoarea poemelor Poveste din calendar, Stăpînul morii, Animal planet sau El este însă departe de a-şi asuma această atitudine.

De vină este, natural, viziunea ei personală asupra dumnezeirii, împărtăşită într-o serie de texte în care descripţia atributelor divinităţii ce guvernează peste toate manifestările – inclusiv cele considerate, pe nedrept, minore – ale firii este deturnată, rapid, în tablou al infirmităţii Sale spirituale. Aşa se întîmplă, spre exemplu, într-o Rugăciune întoarsă pe nesimţite în inchizitoriu:

„Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocîrliilor şi al bufniţelor,/ Dumnezeu al rîmelor, al scorpionilor/ Şi al gîndacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învăţat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va întîmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înţeleg ce-ai simţit/ Cînd ai stabilit proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Cînd ai aşezat într-un cioc cîntecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/ Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii călăi,/ Egal de vinovat faţă de toţi/ Pentru că pe toţi i-ai pus/ În faţa faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărît singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanţa menţinută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi seamănă.”

Metaforele-simbol ale captivităţii şi crimei vor mai reveni, de cîteva ori, în carte. La fel, tonalităţile amare ale vocii care chestionează instanţa creatoare supremă a universului sau chiar o acuză tranşant, ca în finalul textului Animal Planet: „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz“.
În textele actuale semnate de Ana Blandiana se proiectează din ce în ce mai mult tensiunile identitare ale unei fiinţe poetice marcate de obsesia disoluţiei, de „această pulbere de nefiinţă/ Ca un polen care se lipeşte pe degete”, măcinată, fără întreruperi, de Stăpînul morii.

Faţă în faţă cu o „solitudine esenţială” (Maurice Blanchot), la fel de irepresibilă, astăzi, ca şi instinctualitatea de ieri, poeta nu are la îndemînă prea multe soluţii pentru a scăpa de marasmul existenţial. Încearcă, mai întîi, să exploreze marginea revelatorie, limita cu un cunoscut potenţial hierofanic („Marginea aceea/ Este o pieliţă subţire/ Fixată între două lumi/ Ca un timpan/ În stare să rezoneze/ La zbaterea cea mai slabă,/ La cel mai stins fîlfîit,/ În stare să transmită, în van,/ Dintr-o parte într-alta,/ Neantul/ Neînstare să devină silabă” – Timpan), apoi să învingă simptomele însingurării prin recursul la soluţia romantică a dedublării („Port hainele tale,/ Pe care corpul meu le ocupă/ Mirîndu-se de potrivire/ Şi hainele se miră/ Ca şi cum tu ai fi revenit – / Dulce confuzie/ Menită s-ascundă/ Sîmburele trecut dintr-un secol într-altul” – Dulce confuzie). Rezultatul este, de fiecare dată, acelaşi, orice metodă de aclimatizare cu truismul enunţat, laconic, în partea mediană a poemului Din 7 în 7 („Firească e alienarea”) este ineficace.

La capătul unei bizare spovedanii în care îşi reia propriul traseu existenţial, cu ajutorul unui fel de hierofant cu o genetică ambiguă (Iubitul? Tatăl? Mama? Moartea?), poeta se arată în fine eliberată de fermentul neliniştilor devoratoare şi pregătită pentru revelaţia decisivă. Care presupune un misticism al scrisului taumaturgic, căci recuperator: „«Scrie», ai spus./ Şi eu am luat creion şi hîrtie/ Crezînd că vrei să-mi dictezi./ «Scrie», ai repetat/ Şi-ai tăcut ca o icoană./ Iar eu am început să scriu/ Tăcerea ta./ Tăcerea ta/ Din care toate curg/ Cum curge sîngele din rană”.

Nu în alţi termeni îşi va defini Ana Blandiana acest decis crez onto-poietic în poemul – remarcabil, ca şi Recviem – care explică şi titlul cărţii. Iată ultimul şi probabil cel mai fidel Obiect al fascinaţiei autoarei, intitulat tandru-învăluitor Patria neliniştii: „Aici este patria neliniştii,/ Gata să se răzgîndească/ Din clipă în clipă/ Şi totuşi, nerenunţînd să aştepte/ Ceva nedefinit./ Aici este patria,/ Între pereţii aceştia/ La cîţiva metri unul de altul,/ Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hîrtii şi creioane/ Gata să se ridice singure şi să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecînd pe hîrtie frenetic/ Fără să lase vreo urmă…/ Aici este patria neliniştii:/ Voi reuşi vreodată/ Să descifrez urmele care nu se văd,/ Dar eu ştiu că există şi aşteaptă/ Să le trec pe curat/ În patria mea A4?”.
Ei bine, exact acest dubiu fertil estetic, admirabil jucat în poemul care închide cartea, această conştiinţă primordială, încă neerodată, a actului creator, este principala sursă de seducţie a cititorului ultimelor poeme ale Anei Blandiana.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *