Anticristul şi anticristologia
Denumirea „Anticrist” apare pentru prima dată în Epistola întîi a lui Ioan 2, 18 : „Copii, este ceasul de pe urmă; aţi auzit că vine (erchetai) un Anticrist; ei bine, acum (nyn) s-au ivit mulţi anticrişti (antichristoi polloi) şi de aici ştim că este ceasul de pe urmă”.
Pasajul citat este important din cel puţin două puncte de vedere. În primul rînd, el defineşte, prin binomul „vine acum”, tensiunea eschatologică tipic creştină (prezentă mai cu seamă în epistolele pauline) şi care se va generaliza începînd cu secolul al IV lea (a se vedea studiile lui Oscar Cullmann consacrate subiectului). Anticristul va veni şi, în acelaşi timp, se află deja printre noi. El aparţine atît timpului viitor, eschaton-ului, cît şi prezentului (nyn). Pentru sectele creştine de nuanţă gnostică, de pildă, tema sfîrşitului lumii nu prezintă nici un interes. Învierea a doua se săvîrşeşte în sufletul „pneumaticului” sau al „desăvîrşitului”; eschatologia se consumă aici şi acum, prin iluminarea personală.
În al doilea rînd, pasajul citat introduce o ambiguitate – ce se va menţine de a lungul întregii istorii a creştinismului – privind natura Anticristului. Este vorba, se vor întreba mai toţi Părinţii Bisericii, de un singur Anticrist, întrupare a răului absolut la sfîrşitul veacurilor, sau de o serie de anticrişti presăraţi în epoci diverse şi de care Biserica se va împiedica la tot pasul?
În general răspunsurile vor conţine două secţiuni: una, rezervată anticriştilor de mai mică anvergură (în cadrul polemicilor antieretice); alta, Anticristului final, sumă, recapitulare, chintesenţă a tuturor anticriştilor anteriori (în viziunea lui Irineu, de pildă). Există însă şi unele poziţii tranşante. În articolul său „Anticristul” publicat în Supplément du Dictionnaire de la Bible (vol. I, pp. 297 305), D. Buzy susţine teza conform căreia Anticristul nu reprezintă un personaj individual premergător celei de-a doua veniri a lui Cristos, ci constituie simbolul unui grup de personaje malefice, un grup care şi reînnoieşte componenţa cu fiecare epocă.
Epistola ioanică presupune deja cunoscut personajul despre care vorbeşte. Cititorii ei potenţiali vor fi auzit, prin urmare, anumite relatări despre Anticrist. Autorul nu face decît să aplice la o situaţie contemporană un avertisment al lui Isus însuşi (procedeu curent în iudaism, utilizat sistematic şi de către autorii creştini). Anticriştii sînt, în cazul de faţă, cei care îi neagă, în bloc: pe Cristos, pe Tatăl şi pe Fiul.
Anticristul se caracterizează, aici, prin manevrarea minciunii, fiind un descendent direct al „modelului pseudoprofetului” din Vechiul Testament: „Cine este mincinosul (pseustes) dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul?”. În capitolul 4 al aceleiaşi epistole, Anticristul este numit „profet mincinos” (pseudoprophetes), după tradiţia deuteronomică, un „profet” inspirat de un duh mincinos (pneuma pseudes), cu consimţămîntul lui Dumnezeu. Credincioşii autentici ştiu să distingă între adevăr şi pseudoadevăr, între „duhul lui Dumnezeu” şi „duhul Anticristului”. Tot aici Anticristul pare să stea în opoziţie directă cu Dumnezeu, iar nu cu Cristos. Avem de-a face aşadar mai degrabă cu un „antitheos” (termen folosit pentru prima dată în sens peiorativ de către Philon din Alexandria), decît cu un „antiChristos”. De altfel, aşa cum remarcă Peerbolte, spre deosebire de tradiţia sinoptică, primele două scrisori ale lui Ioan îl „concep pe Anticrist ca pe o fiinţă metafizică”, supranaturală, iar nu umană.
A doua epistolă a lui Ioan insistă asupra unei alte trăsături a personajului – capacitatea de a amăgi, de a-i duce cu vorba pe creştini. Ca în textul precedent, Ioan vorbeşte alternativ despre anticrişti şi despre un singur Anticrist. Merită să ne oprim o clipă asupra cuvîntului grec prin care el îi caracterizează pe anticrişti: planoi. Planoi se traduce îndeobşte prin „amăgitori”, „înşelători”. În unele texte antice el apare cu sensul, puternic colorat, de „şarlatan”, „individ care trage lumea pe sfoară”. Dar sensul primordial al lui planos conţine ideea de „rătăcire”. Verbul planein înseamnă „a rătăci”, iar plane (de unde şi neologismul „planetă”) desemnează pur şi simplu „rătăcirea fără noimă”, „devierea de la o anumită direcţie”, „deriva absolută”. Prin urmare, amăgitorul (planos) este el însuşi un amăgit, un „rătăcit” care, incapabil să intre pe orbita normală, naturală, amăgeşte şi rătăceşte – insuflîndu-le o credinţă oarbă, o pseudocredinţă – pe cei din jurul său.
În scrisorile ioanice, aşadar, Anticristul este un mincinos, un fals profet şi un rătăcit/amăgitor. Nu trebuie pierdut din vedere dublul „statut” al personajului. „Anticriştii”, la plural, se referă sistematic la ereticii în opoziţie cu care comunitatea ioanică întrupează o regula fidei apostolică; „Anticristul”, la singular, se referă la adversarul istorico-metafizic al Mîntuitorului în preajma sfîrşitului lumii. Exegeţii au scos în evidenţă faptul că, spre deosebire de alte fragmente apocaliptice ale Noului Testament, cele ioanice nu lasă deloc senzaţia unui apel angoasat. Autorul pune accentul nu pe iminenţa sfîrşitului lumii şi a parusiei, ci pe urgenţa şi fermitatea contracarării denigratorilor lui Cristos. Comunitatea ioanică de la sfîrşitul secolului I (data redactării scrisorilor) se află în pragul divizării. Pentru a menţine teafăr nucleul credincioşilor autorul aruncă în luptă cel mai teribil argument: „Nu vă lăsaţi păcăliţi – pare că vrea să zică el – de falşii învăţători, căci ei sînt semnul sfîrşitului. Credeţi în Isus, Cristosul, acum ori niciodată!”
Am dat prioritate epistolelor 1, 2 ale lui Ioan (deşi cronologic ele sînt posterioare celor pauline), întrucît aici întîlnim pentru prima dată menţionat ca atare cuvîntul „Anticrist” (la singular şi plural). Nu este mai puţin adevărat însă că unul dintre cele mai importante texte despre personajul nostru aparţine (paternitatea rămîne însă îndoielnică) apostolului Pavel. Am în vedere capitolul al doilea din A doua epistolă către tesaloniceni.
Aproape toţi autorii creştini care au scris despre sfîrşitul lumii, despre Anticrist şi despre a doua venire a lui Cristos comentează, analizează sau invocă numai, autoritativ, acest pasaj. Pavel îi avertizează pe credincioşii din Tesalonic – cărora, zice-se, le prezentase subiectul îndelung şi prin viu grai cu cîtva timp înainte – să nu se lase tulburaţi de „profeţíi”, „discursuri” sau „scrisori” false propovăduind venirea „zilei Domnului” (hemera tou kyriou), expresie ce calchiază expresia ebraică yôm YHWH (ziua lui YHWH).
Această zi glorioasă nu se va arăta decît anunţată de anumite semne speciale; venirea ei reprezintă ultimul act al unei drame ce se va consuma în preajma sfîrşitului lumii. Drama va cuprinde: 1) apostasia – „apostazia” şi 2) apariţia „omului nelegiuirii”, a „fiului pierzării”.
Ultimele două expresii (ebraisme) îl desemnează pe adversarul eschatologic, nenumit ca atare în 2 Tesaloniceni. (Merită remarcat faptul, măcar în paranteză, că prin aceeaşi expresie – „fiu al pierzării” – evanghelistul Ioan îl stigmatizează pe Iuda, în 17, 12.)
Ideea de adversitate, de rebeliune faţă de Dumnezeu e puternic sugerată în trei rînduri: 1) personajul malefic se numeşte „om al ne legiuirii” (anomia); 2) el „se pune împotrivă” (antikeimenos, adjectiv substantivizat în context, avînd în mod clar valoarea unui nume propriu); 3) „el se dă pe sine drept Dumnezeu” (aşezîndu-se în templul lui Dumnezeu din Ierusalim). Şi, pentru a accentua şi mai mult analogia între Anticrist/Pseudocrist şi adevăratul Cristos, Pavel vorbeşte de o „parusie” a răului, precedînd parusia cristică (o „parusie prin lucrarea lui Satan” – he parousia kata energeian tou satana). Parusia Anticristului, survenită „în toată puterea”, va fi însoţită de „semne şi minuni” (mincinoase, dar eficiente pe termen scurt). Ea va fi îngăduită de Dumnezeu pentru a le da şi „fiilor pierzării” (dintre oameni) satisfacţia unei „antimîntuiri”.
Deocamdată însă (şi aici ne aflăm în faţa unuia dintre cele mai misterioase pasaje din Noul Testament) Anticristul e „ţinut în frîu”, „întîrziat”, „reţinut” de o putere stranie, pe care Pavel o numeşte în două rînduri, dar extrem de vag şi impersonal: 1) „acum ştiţi ce-l reţine (to katechon), ca să nu se arate decît la vremea lui”; 2) „taina fărădelegii deja lucrează; ajunge să fie dat la o parte cel care o ţine în frîu (ho katechon). Atunci se va arăta nelegiuitul (anomos)” etc. Trei interpretări aduse acestui dublet to katechon–ho katechon s-au perpetuat în timp, dar ele nu fac decît să sporească, în nici un caz să desluşească, misterul. Participiul neutru („ceea ce-l ţine în frîu” pe Anticrist), s-a spus, desemnează Imperiul roman, versetul următor referindu-se la împăratul roman. Alţi exegeţi au propus pentru ho katechon chiar persoana apostolului Pavel (cel mai recent, Oscar Cullmann), neutrul făcînd aluzie la misiunea sa de creştinare a tuturor păgînilor (oare nu spune Isus însuşi în Evanghelia după Marcu 13, 10 că sfîrşitul nu va veni decît atunci cînd vestea cea bună va fi predicată întregii lumi păgîne?). A treia interpretare, tîrzie, identifică pe to katechon cu Biserica, iar pe ho katechon cu Întîistătătorul Bisericii. Uneori prima şi a treia interpretare s-au confundat, personajul care se opune venirii Anticristului reprezentînd o sinteză a împăratului roman (bizantin, german, rus etc.) şi a Întîistătătorului Bisericii (ortodoxe ori catolice). Schema aceasta nu are pretenţii de aplicabilitate la fiecare caz particular; ea reprezintă o simplă schemă-robot menită să sistematizeze cît de cît lucrurile.
Pentru interpretarea pasajului din 2 Tesaloniceni poate s-ar cuveni invocate şi cele cîteva versete din capitolul 20 al Apocalipsei lui Ioan, unde se vorbeşte despre eliberarea lui Satan din iad după mileniul fericit. Aşadar, o altă soluţie (foarte improbabilă însă şi aceasta, dar singura strict teologică) ar fi următoarea: înfrîngerea lui Satan şi azvîrlirea lui în iad pînă la sfîrşitul lumii ar reprezenta piedica „impersonală” a parusiei anticristice, Iadul (păzitorul lui Satan) fiind personajul care se opune deocamdată manifestării lui Anticrist în toată puterea lui destructivă. Soluţia însă omite cîteva date esenţiale din textul paulinic şi se referă mai degrabă la acţiunea diavolului (Anticristul aflîndu-se deja în „balta de foc şi de pucioasă”).
.jpg)
Ultima interpretare (cronologic vorbind) – propusă de Lietaert Peerbolte – merită privită cu toată seriozitatea. Pentru explicarea misterului, cercetătorul olandez insistă, argumentat, asupra caracterului pseudoepigrafic al scrisorii paulinice.
Miza principală a fragmentului respectiv este justificarea întîrzierii celei de a doua veniri a lui Cristos înaintea creştinilor din Tesalonic. „De ce Cristos întîrzie să vină şi să aducă pacea şi mîntuirea făgăduite?” se va fi întrebat comunitatea cuprinsă de nerăbdare. Pentru că, răspunde autorul epistolei, venirea lui Cristos se înscrie într-un scenariu mai amplu, ale cărui etape se cuvin respectate. Înaintea lui Cristos trebuie să apară „omul nelegiuirii”. Şi de ce acesta, la rîndul său, întîrzie să-şi facă apariţia? Întrucît există ceva, răspunde autorul epistolei, o putere misterioasă, ori cineva, un personaj misterios, care-l ţine deocamdată pe „nelegiuit” în frîu (to sau ho katechon). Peerbolte trage concluzia că acest katechon, la neutru sau la masculin, nu trimite la nici un referent concret (putere impersonală sau personaj istoric). Autorul l-a introdus numai pentru a explica prelungirea, devenită insuportabilă, a aşteptării parusiei, iar pretinsa complicitate între Pavel şi tesaloniceni a fost montată anume pentru a spori gradul de veridicitate al raţionamentului.
Oricare ar fi fost însă intenţia cu care autorul epistolei va fi inserat aceste cuvinte misterioase şi nu mai puţin intrigante, interpretarea katechon-ului ca figură a împăratului roman, apărător al creştinismului s-a bucurat de cel mai mare succes de-a lungul vremii, bineînţeles după Constantin cel Mare. Anticristul îşi va face apariţia direct – fără mască, fără să-i pese de nimeni şi de nimic – pe scena lumii abia după dispariţia ultimului împărat. Vom întîlni frecvent acest topos în apocaliptica medievală, atît bizantină, cît şi occidentală.
Recapitulez: Anticristul din 2 Tesaloniceni întruchipează în primul şi în primul rînd „nelegiuirea” (înţeleasă ca „impietate”, „profanare”). El se consideră pe sine Dumnezeu şi se proclamă ca atare în faţa lumii întregi. Acţionează prin „puterea lui Satan” (neconfundîndu-se cu acesta) şi-i amăgeşte pe necredincioşi prin minuni, farmece şi semne mincinoase. Cristos îl va ucide prin „suflarea gurii Sale”.
Împreună cu Cartea lui Daniel, din care se şi inspiră în bună măsură, Apocalipsa lui Ioan reprezintă textul cel mai des invocat sau comentat de către Părinţii Bisericii, în legătură cu evenimentele de la sfîrşitul lumii. Mai multe capitole merită analizate: 11: cei „doi martori eschatologici”; 12: „femeia, dragonul şi copilul”; 13: „ apariţia celor două fiare”; 17: „judecarea Marii tîrfe”. În această sinteză mă voi opri doar asupra celui mai des invocat de tradiţia patristică, e vorba de capitolul 13.
Primele zece versete descriu manifestarea unei prime fiare, „a mării”, în vreme ce următoarele nouă versete creionează portretul monstruos al unei a doua fiare, „ieşită din pămînt”. Înainte de a trece la analiza fragmentului aş dori să remarc, în trecere, un element extrem de interesant. Capitolul precedent din Apocalipsă adusese în scenă figura dragonului, monstru divin, al cărui sălaş originar se afla în ceruri. Capitolul al 13-lea invocă două fiare, una ţîşnind din apele mării, cealaltă ivindu-se ca o plantă hidoasă din pămînt. Autorul viziunii poartă în subconştient imaginea arhetipală a întregului cosmos posedat de rău. Atît cerul, cît şi apa – abisul, în imaginarul anticilor – şi pămîntul oploşesc, fiecare dintre ele, o fiinţă malefică. Răul se află aşadar împrăştiat pretutindeni, el infestează toate nivelurile cosmice. În plus, dragonul, fiara din mare şi fiara din pămînt alcătuiesc o Treime a răului, mai bine spus o antiTreime, care maimuţăreşte Treimea divină.
Descrierea celor două fiare are drept model scripturistic descrierea celor patru fiare teribile din Cartea lui Daniel, capitolul 7. Acestea reprezintă, conform interpretării de la sfîrşitul viziunii, cele patru imperii sub stăpînirea cărora s-a aflat veacuri de-a rîndul poporul lui Israel: babilonian, med, pers şi grec macedonean. În interpretările creştine perioada stăpînirilor medă şi persă vor fi confundate, iar al patrulea imperiu blestemat va deveni cel roman (de pildă, în interpretarea lui Hipolit). În Apocalipsa 13 portretul primei fiare a rezultat din contopirea trăsăturilor tuturor celor patru figuri teriomorfe descrise în Daniel. Avem de a face cu un uriaş monstru marin dotat cu zece coarne şi şapte capete, pe fiecare corn purtînd cîte o diademă, iar pe fiecare cap, cîte o blasfemie. Chipul lui seamănă cu al unui leopard, picioarele sînt de urs, iar botul ca de leu. Fiara acţionează posedată de balaur (drakon). Unul dintre capete e rănit mortal, dar îşi revine, înviind printr un miracol şi stîrnind uimire printre toţi locuitorii pămîntului. Drept urmare, oamenii încep să i se închine (prosekynesan) balaurului, „întrucît de la acesta îşi trage fiara puterea extraordinară de a înfăptui minuni”.
Domnia fiarei „ieşite din apă” durează patruzeci şi două de luni (durată împrumutată, şi ea, din Cartea lui Daniel şi adoptată de majoritatea Părinţilor Bisericii). În tot acest răstimp ea rosteşte „lucruri enorme” (megala) şi împroaşcă cerul cu blasfemii. Tot prin putere diavolească şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu îi va învinge pe sfinţi şi va pune stăpînire pe triburile lui Israel, precum şi pe neamurile păgîne. Puţinii credincioşi care vor mai fi rămas vor înfrunta martiriul, singura posibilitate de mîntuire.
Pînă aici autorul Apocalipsei şi-a găsit „materia primă” în portretul fiarei a patra din Daniel. „Fiara anticristică” însă, personaj creştin, are cîteva trăsături inedite şi foarte importante. Prin urmare, Ioan s-a văzut obligat într-un fel să inventeze o a doua fiară, complementară, cu funcţie de auxiliar, de „scutier” (va spune Irineu) al celei dintîi. Aceasta se iveşte din pămînt, fiind o amestecătură bizară/„oximoronică” între Miel şi balaur. Poartă pe creştet două corniţe ca ale Mielului, dar vorbeşte precum balaurul. Cum spuneam, ea joacă rolul de „ministru cu propaganda” al fiarei dintîi, căci menirea ei principală este de a-i sili pe toţi locuitorii pămîntului să i se închine stăpînului său. Pentru a-şi atinge scopul îşi foloseşte virtuţile magice: coboară focul din cer, insuflă duh pietrelor. Caracteristica ei principală, care nu apare în viziunea fiarelor din Daniel 7, este însă şmecheria, darul amăgirii şi al rătăcirii semenilor. Regăsim aici una din caracteristicile „falşilor profeţi” din 2 Tesaloniceni. Fiara apărută din ţărînă face reclamă fiarei născute din apă luînd ca pretext principal tămăduirea miraculoasă a acesteia. În plus, ea stăpîneşte meşteşugul de a însufleţi statuia primei fiare, obligîndu-i pe oameni să i se închine. Cine refuză este omorît. De asemenea, porunceşte ca o pecete (charagma) să se înscrie pe mîna dreaptă sau pe fruntea fiecărei persoane. Fără pecetea respectivă (antisphragis, desigur) nimeni nu poate vinde sau cumpăra. Autorul nu dezvăluie direct numele fiarei, livrîndu-ne în schimb o parolă, un cod al adevăratului nume: 666.
Să ne oprim asupra cîtorva aspecte! Întrebare capitală: ce deosebiri există între imaginea fiarelor din Daniel 7 şi imaginea primei fiare din Apocalipsa 13? În primul rînd, aşa cum remarcă Peerbolte, blasfemiile înscrise pe cele şapte capete. Acestea se referă – majoritatea exegeţilor sînt de acord – la epitetele atribuite îndeobşte împăraţilor (augustus sau dius). Cultul imperial nu se putea bucura de simpatie în ochii creştinilor, care foloseau asemenea epitete exclusiv în legătură cu Dumnezeul lor unic şi transcendent. Al doilea element inedit îl constituie episodul morţii şi învierii unuia dintre cele şapte capete („Şi unul dintre capete era ca înjunghiat de moarte, dar rana lui cea de moarte fu vindecată” v. 3). Despre ce rană se vorbeşte aici? Cu siguranţă ni se sugerează o moarte năpraznică, prin ucidere, a unui cap încoronat. Trei împăraţi romani au suferit o asemenea moarte: Iulius Caesar, Nero şi Domiţian. Primul nu poate intra la socoteală, fiind mult prea îndepărtat în timp. Al treilea rămîne în joc doar dacă se recunoaşte o dată foarte tîrzie a redactării Apocalipsei (Peerbolte lasă chestiunea în suspensie; totuşi e mai mult ca sigur că Apocalipsa a fost redactată sub Domiţian). Cea mai plauzibilă soluţie ar fi identificarea „capului înjunghiat şi apoi vindecat” cu Nero. În epoca respectivă, mult timp după moartea sa, mitul lui Nero redivivus se bucura de o mare celebritate, cu deosebire în Asia Mică. Circula zvonul cum că Nero nu ar fi murit, ci s-ar afla ascuns la curtea regelui part, pregătindu-şi întoarcerea triumfală la Roma. Revenirea lui pe tron echivala deci cu o înviere. Observăm şi aici paralelismul între saga anticristică şi cea cristică: Anticristul va mima învierea Mielului.
Al treilea aspect: cultul consacrat Răului. Balaurul este adorat întrucît operează minuni cu ajutorul primei fiare, iar acest sentiment de adoraţie se răsfrînge şi asupra primei fiare, ca „mînă dreaptă a celei de a doua”. Treimea răului instituie aşadar, în mod silit, un cult analog cultului Treimii cu adevărat sfinte.
Unul dintre pasajele cele mai misterioase şi mai discutate de-a lungul veacurilor se referă la cifrul numelui fiarei: „Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei; căci este numărul unui om. Şi numărul lui este 666” (v. 18). S-au propus nenumărate soluţii pentru desluşirea sensului. Numărul 666 ar trebui înţeles prin analogie cu 888, numărul perfecţiunii cereşti (Irineu), sau cu 777, numărul perfecţiunii pămînteşti. De altminteri, cifra 7 joacă un rol esenţial în economia simbolică a întregii Apocalipse (7 trîmbiţe, 7 plăgi, 7×3 bătrîni aşezaţi împrejurul tronului divin etc.).
Dacă 888 şi 777 simbolizează perfecţiunea, în ipostaza ei cerească şi pămîntească, atunci 666 nu poate fi decît simbolul imperfecţiunii, dar nu al unei imperfecţiuni smerite, aşadar pozitive (999), ci al unei imperfecţiuni orgolioase, distructive, esenţialmente negative. Soluţia algebrică nu se justifică, în cazul de faţă, prin nimic. Unii autori au propus, într-adevăr, penetrarea misterului numărului diabolic prin recurgerea la aritmologia pitagoreică, utilizată de Philon din Alexandria, spre exemplu. Numai că textul nostru spune limpede: „cine are pricepere, să socotească (psephisato) numărul fiarei!”. Speculaţiile aritmologice nu-şi au deci rostul aici. Autorul Apocalipsei vrea să sugereze, indirect, printr-un truc destul de elementar, numele însuşi al Tiranului de la sfîrşitul Istoriei (denumirea de „Anticrist” nefiind niciodată utilizată). Soluţia cea mai plauzibilă propune identificarea numelui a cărui valoare numerică este 666 cu Nero. Ştim că atît evreii, cît şi grecii şi latinii socoteau cu ajutorul literelor. Dacă adunăm valoarea numerică a literelor/consoanelor ebraice din „Neron” şi „Caesar” obţinem exact numărul 666. Intenţionat am scris Neron, şi nu Nero, întrucît lipsa ultimei consoane coboară valoarea numărului obţinut la 616 (variantă discutată şi respinsă categoric de Irineu).
Rezum citînd un fragment din Beasley Murray: în Apocalipsă „Anticristul este înfăţişat ca şi Cristul (Unsul) Satanei. El poartă zece coroane (13, 1), asemenea lui Cristos poartă mai multe diademe (19, 12). Are un nume de hulă (13, 1) contrar numelui slăvit al lui Cristos. Îi îmbie pe oameni să i se închine lui Satan, în vreme ce Cristos îi cheamă să i se închine lui Dumnezeu. E rănit de moarte, dar continuă să trăiască, într un fel de imitaţie monstruoasă a lui Cristos, care moare şi învie din moarte. Deţine puterea, tronul şi autoritatea Răului, precum Cristos însuşi se împărtăşeşte din puterea, autoritatea şi tronul lui Dumnezeu”. Foarte multe caracteristici ale celor două fiare apocaliptice vor fi preluate în descrierea Anticristului „clasic” de mai tîrziu.
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
