Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Antimanifestul suprarealismului ortodox

Antimanifestul suprarealismului ortodox

Manifestele poetice sau literare mi-au produs întotdeauna o senzaţie de jenă, ca, de altminteri, şi cenaclurile literare. Există scriitori „grupătorişti” şi scriitori pur şi simplu. Scriitorii „grupătorişti” sunt suspecţi din mai multe puncte de vedere. Literatura nu se face în grup şi la comandă, prin manifest sau conform unui program dinainte stabilit. Literatura programată e sortită din start mucegăirii. Când spui program în sfera literaturii (a artei, în general) spui automat produs cu termen redus de garanţie.

Am scris „Manifestul suprarealismului ortodox” (imprimat pe coperta IV a volumului Serafita. Concert pentru harfă şi ghilotină) dintr-un imbold irepresibil, aşa cum scriu fiecare poem sau fiecare pagină de literatură.

Înainte de a trece la punctul următor trebuie să răspund la întrebarea: ce este un scriitor? Răspunsul nu poate fi decât acesta: un scriitor este o persoană care crede în ceea ce scrie. Fraza conţine aparent o banalitate. Nu este aşa. Credinţa în sfinţenia scrisului n-o au decât foarte puţini oameni care scriu. Aşa cum foarte mulţi oameni vorbesc ca să nu spună mai nimic, din plăcerea de a vorbi, tot aşa foarte mulţi scriitori scriu ca să nu spună mai nimic, pentru că nu cred în scrisul lor. A scrie cu plăcere sau din plăcere nu înseamnă a fi scriitor. Scriitorul adevărat crede cu fanatism în fiecare cuvânt aşternut pe hârtie sau cules pe ecranul ordinatorului. Crede în absolutul fiecărui vers, în realitatea fiecărui personaj, în autenticitatea fiecărei replici şi aşa mai departe.

„Manifestul suprarealismului ortodox” este un antimanifest prin însuşi faptul că poartă numele pe care-l poartă. Totuşi, sensul lui profetic mi s-a revelat când, întâmplător, am contemplat o ploaie de meteori (am aflat că termenul „meteoriţi” este inadecvat, greşit din punct de vedere ştiinţific) în compania unui astronom foarte doct, colaborator NASA, care întruchipa la perfecţie „poetul suprarealist ortodox”. Apoi, „manifestul” e un antimanifest prin însăşi natura celui care l-a redactat. Ajuns la al optulea volum de poeme m-am întrebat, brusc, cum s-ar putea numi cartea mea de identitate poetică? Altfel spus, ce sens comun alcătuiesc, în egoista lor diversitate, aceste opt volume înşirate de-a lungul anilor? Formula a ţâşnit de la sine. Textul a ţâşnit de la sine. Antimanifestul căpătase consistenţa unui „manifest”.

De ce l-am numit „manifest” şi de ce-l consider un autentic „antimanifest”? Orice manifest care se respectă e un antimanifest. Programezi ca să spulberi; proiectezi ca să anulezi. Oricum ar fi, după opt volume, actul însuşi de a redacta un manifest e o aberaţie. Contrar lui Tristan Tzara-Samuel Rosenstock, care şi-a redactat Manifestul dada din plictiseală helvetă, premeditat şi înainte de a scrie vreun volum important, eu am aşternut cele zece versete ludico-teologico-estetice din nevoia de a găsi un fir roşu volumelor mele de până atunci, aşa cum spuneam, dar în acelaşi timp stârnit de evidenţa că o asemenea „marfă” literară, deşi existentă, bine mersi, rămăsese fără „label”, fără marcă de înregistrare oficială.

Lucrul se datorează în primul rând schizofreniei care domneşte în sfera culturii moderne. Majoritatea criticilor literari nu au o cultură teologică sau filozofică serioasă, ba chiar resping programatic asemenea „rătăciri”, în vreme ce teologii, iarăşi cu doar câteva excepţii, abia de-şi înmoaie creierul, o dată pe săptămână, în Vechiul sau Noul Testament, darmite în literatura „laică”. Dacă am trăi într-un orizont cultural normal, înăuntrul căruia teologia şi literatura, ştiinţa şi paraştiinţa, s-ar stimula reciproc, am descoperi, de pildă, că Dostoievki a inventat, de vreo sută treizeci de ani existenţialismul ortodox, iar noi nu ştim; Bulgakov, dadaismul sau chagallianismul ortodox în proză, iar Prokofiev, romantismul ortodox în muzică. Am mai scris-o şi o repet: pretinsa „autonomie” a artei („arta pentru artă”) e o gogoriţă cu iz socialist. Un artist cu deschidere spre teologie, care trăieşte în orizontul unei credinţe nu-şi poate feri arta lui de atingerile acestei credinţe. Dar ea, credinţa, nu-l inhibă, ci-l „dezhibă”, îi proiectează arta spre altceva decât spre o reţetă de consum ori de succes.

Am redactat „Manifestul suprarealismului ortodox” pentru a-l uita imediat. Mişcarea suprarealistă ortodoxă a debutat pe 16 decembrie 2008, în jurul orei 18, dacă nu mă înşeală memoria, şi s-a încheiat oficial tot pe 16 decembrie, la ora 24 (ora Franţei). Imediat după redactarea „Manifestului” am expediat un e-mail colectiv către mai mulţi poeţi, scriitori şi critici literari români. Un corespondent a insistat să facă parte din Mişcare cu trei minute înainte de miezul nopţii. Pe 17 decembrie 2008 la ora 0 şi o secundă, Mişcarea suprarealistă ortodoxă intra în istorie, adică în Uitare. Şi acolo sper să rămână în veacul veacului. Căci, aşa cum spune ultimul punct al Manifestului, „poezia se experimentează, nu se teoretizează”.

*

Textul de mai sus constituie Prefaţa volumului de poeme Peisaj cu maimuţă şi îngeri. Zimţi. Scrisori apocrife ale lui Archibald de la Cruz, apărut la editura Limes din Cluj-Napoca, cu cinci “grafeme” de Serban Foarţă.

Da, volumul are trei titluri. La urma urmei, de ce o carte de poeme, un roman sau o piesă de teatru ar trebui să aibă un singur titlu, în timp ce unii dintre noi poartă, în actele oficiale, salbe de prenume, iar numele regelui Spaniei, de pildă, reprezintă o adevărată catedrală barocă: Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias. Cititorul îşi va alege singur titlul care-i convine sau care se potriveşte cel mai bine cu starea sa de spirit într-un moment sau altul al lecturii.

Nu toate poemele se recunosc în fiecare din cele trei propuneri, însă toate se recunosc în „titlul treimic”. De asemenea, cititorul este invitat să vină şi cu alte variante, de care autorul va ţine seamă (sau nu) la ediţiile următoare. Pentru a spori şi mai mult necesara, şi atât de naturala, confuzie, un titlu apare pe coperta întâi, al doilea pe cotorul cărţii, iar al treilea pe coperta a patra.

Câteva poeme din volum au apărut deja în Oglindanet şi pot fi citite sau recitite AICI. De asemenea, volumul poate fi comandat direct pe site-ul editurii Limes, AICI.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *