Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Apocalipsa lui Ioan, o nouă traducere comentată

Apocalipsa lui Ioan, o nouă traducere comentată

Cu privire la paternitatea Apocalipsei, există cel puţin două probleme fierbinţi. Una priveşte legătura dintre Apocalipsă şi celelalte scrieri din corpusul ioaneic (Evanghelia şi scrisorile); cealaltă, identitatea autorului.

Tradiţia eclezială a impus, de lungul secolelor, credinţa că apostolul Ioan, fiul lui Zebedeu, ar fi autorul unic atât al evangheliei, cât şi al scrisorilor şi al Apocalipsei. Această credinţă a fost contestată încă din Antichitate. În jurul anului 200, un misterios preot Gaius, reprezentant al unui grup creştin cunoscut sub numele de „alogoi” (respingeau teologia Logosului propovăduită de Evanghelia după Ioan) atribuia Apocalipsa gnosticului Cerint.

Atât Apocalipsa, cât şi Evanghelia lui Ioan, au fost foarte greu şi târziu acceptate în canonul creştin, tocmai datorită utilizării lor de către gnostici sau de către mişcările harismatice, milenariste, precum montanismul.

În secolul al III-lea, episcopul Alexandriei, Dionisie, plecând de la o analiză stilistică şi teologică a Apocalipsei, susţine că ea nu poate avea acelaşi autor cu Evanghelia lui Ioan. Dionisie atribuie evanghelia apostolului Ioan, iar Apocalipsa, unui „presbiter” care ar fi trăit şi murit la Efes, atrăgând atenţia că la Efes existau două morminte ale lui Ioan (unul, al „apostolului”, altul, al „presbiterului”).

Marea majoritate a savanţilor moderni confirmă faptul că autorul evangheliei nu este acelaşi cu autorul Apocalipsei. Acesta din urmă se defineşte pe sine ca transmiţător privilegiat al unei revelaţii; nicăieri nu se prezintă ca „apostol” sau „presbiter”, două titluri ce i-ar fi adus, la drept vorbind, un plus de legitimitate. De aceea subscriu la observaţia lui Norelli: „Trebuie să ne gândim la un harismatic care într-adevăr se numea Ioan, figură cu autoritate recunoscută de grupul de comunităţi din Asia Mică, spre care îşi trimite scrisorile: chiar dacă nu se defineşte în mod explicit ca profet, e probabil că se considera astfel” (op. cit., p. 149).

În Introducerea la Evanghelia după Ioan [1] am trasat etapele evoluţiei „şcolii ioaneice” plecând de la studiile lui Raymond Brown. După savantul american, ar fi existat trei mari etape care au condus la redactarea Evangheliei şi a scrisorilor. Pe scurt, comunitatea ioaneică ar fi trecut de la o teologie „înaltă”, a Logosului (care va fi dezvoltată în sistemele gnostice ulterioare), spre una „clasică”, petrină, apropiată de iudaism.

Apocalipsa are multe elemente în comun cu Evanghelia după Ioan, dar există şi diferenţe notabile, atât la nivel stilistic, cât şi la nivel teologic. Pentru Introducerea de faţă mă limitez la trei exemple. Termenul Logos apare numai în corpusul ioaneic, atât în evanghelie (1,1.14), cât şi în prima epistolă (1In. 1,1) şi în Apocalipsă (19,13). Dacă, în evanghelie şi în epistolă, termenul apare singur, trimiţând la preexistenţa Fiului şi conectându-se cu figura Sophiei din Proverbe şi din Înţelepciune (după un model filozofic grec), în Apocalipsă el apare în cadrul expresiei „Cuvântul lui Dumnezeu” şi reprezintă unul din titlurile lui Iisus în calitate de Judecător eshatologic.

De asemenea, orizontul teologic al evangheliei se deosebeşte de cel al Apocalipsei, prima având în centru slava prezentă a lui Iisus urcat la Tatăl, a doua pendulând între un prezent marcat de teroare (persecuţii din interior şi exterior) şi un viitor transfigurat de slava lui Iisus. În fine, ambele texte reiau şi revalorizează teologic imaginea „mielului” pascal (prin intermediul lui Isaia). Pe lângă faptul că termenul grecesc din evanghelie nu este acelaşi cu termenul grecesc din Apocalipsă, sensul lor teologic diferă. În evanghelie, „mielul lui Dumnezeu” ia păcatul lumii (răscumpără aşadar omenirea de toate păcatele sale); în Apocalipsă, această dimensiune răscumpărătoare e înlocuită de una baptismală şi de alta justiţiară.

Totuşi, dincolo de multele diferenţe de accent teologic sau de amănunt, există între evanghelie şi Apocalipsă un liant comun, pe care l-aş defini de esenţă baptismal-mistică, şi pe care am încercat să-l scot la lumină în comentariu, de fiecare dată când a fost cazul.

Apocalipsa lui Ioan va fi fost redactată în Asia Mică (cel mai puternic argument pentru această ipoteză fiind prezenţa scrisorilor către şapte comunităţi creştine din această regiune), în ultimul deceniu al secolului I, sub domnia lui Domiţian. Deşi unii savanţi încearcă, şi astăzi, să o plaseze în anii ’50, sub domnia lui Nero, argumentele lor nu rezistă criticii interne şi externe. Autorul scrie după cucerirea Ierusalimului de către armatele lui Titus şi după distrugerea templului (absenţa templului din Noul Ierusalim e o temă esenţială).

Chiar dacă studiile moderne relativizează amploarea persecuţiilor anticreştine de la sfârşitul domniei lui Domiţian, acestea sunt atestate istoric şi formează cadrul politic al zămislirii Apocalipsei. Totuşi, aşa cum reiese din lectura atentă a textului, şi cum am încercat să punctez de-a lungul comentariului, pericolul pentru comunitatea ioaneică nu vine numai din exterior, ci în primul rând din interior, şi este legat de prezenţa grupurilor eretice (păgânizante sau iudaizante).

În funcţie de inamicul vizat, Apocalipsa poate fi împărţită în două mari secţiuni: cap. 1-10, secţiunea antieretică şi, implicit, antiiudaică; cap. 11-20 secţiunea antipăgână şi antipolitică.

 

Interpretări patristice

Textul a intrat greu în canonul Noului Testament din cauza folosirii lui de către gnostici şi montanişti, dar mai ales din cauza milenarismului prezent în cap. 20.

Majoritatea Părinţilor din primele secole au interpretat ad litteram perioada de o mie de ani de domnie a sfinţilor pe pământ, despre care se pomeneşte la începutul cap. 20. Este cazul lui Iustin, Irineu, Hipolit, Victorin etc. Din această cauză, Apocalipsa n-a beneficiat de un comentariu, în Orient, decât foarte târziu, în sec. VI, lectura ei fiind, de asemenea, evitată în timpul slujbelor.

Cel mai vechi comentariu care s-a transmis până la noi, în latină, îi aparţine lui Victorin de Poetovio (sec. III), dar şi el a fost cenzurat, în sec. V, de către Ieronim (s-a păstrat un singur manuscris, conţinând interpretările milenariste ale lui Victorin, manuscris descoperit şi editat abia în sec. XX, de către Haussleiter).

Victorin, care cunoştea greaca foarte bine, fiind născut într-o regiune bilingvă, a utilizat metoda alegorică a lui Origen, pe care însă a combinat-o cu cea istorică şi literală. Pentru el, viziunile nu alcătuiesc un continuum, ci se repetă ciclic. Aceeaşi viziune revine de mai multe ori, sub altă formă, pentru a sublinia importanţa mesajului. De asemenea, el foloseşte legenda lui Nero redivivus în descifrarea cap. 17.

Tradiţia hermeneutică ulterioară a fost influenţată de comentariul donatistului Tyconius, al cărui text a fost reconstituit abia recent. El pune capăt interpretării literalist-milenariste, influenţându-l decisiv pe Augustin. Pentru Tyconius, fiecare verset al Apocalipsei ascunde un aspect ecleziologic. Cei doi martori din cap. 11 sunt Vechiul şi Noul Testament; Anticristul reprezintă totalitatea forţelor ostile creştinismului (reia parţial teoria lui Irineu); în fine, el admite ca autentic numărul 616, nu 666 (cifrul fiarei).

Cezar de Arles propune o serie de glose interesante, combinând speculaţia alegoric-spirituală cu literalismul de bună factură. Augustin va consacra mai multe capitole din cartea XX a capodoperei sale, De civitate Dei, chestiunii „celor o mie de ani” de domnie a sfinţilor pe pământ. Pentru el, „o mie de ani” defineşte, simbolic, perioada actuală a Bisericii, văzută ca „civitas Dei”, „Noul Ierusalim”, opusă „cetăţii diavolului”.

Interpretarea augustiniană va deveni interpretarea canonică în creştinismul occidental. Cum spuneam, Orientul şi-a manifestat de timpuriu rezervele faţă de Apocalipsă, nestorienii şi monofiziţii nerecunoscându-i nici astăzi canonicitatea. Merită amintit comentariul lui Andrei al Cezareii (sec. VI) şi comentariul lui Oecumenios (dată incertă, între sec. VI şi IX), ultimul descoperit, editat şi tradus foarte recent.

Fragment din Introducerea la Apocalipsa lui Ioan, ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de Cristian Bădiliţă, Editura Adevărul Holding, 2012, 440 pp., preţ 30 lei. Se găseşte în toate librăriile şi caravanele Adevărul Holding.

*

Apocalipsa lui Ioan este al treilea volum din noua traducere comentată a Noului Testament, proiect iniţiat de Asociaţia Culturală Oglindanet.

Acest volum a fost susţinut de: Episcopul Virgil Bercea; Dnii Constantin Erbiceanu, preşedintele Fundaţiei Erbiceanu, şi Filip Iorga, vice-preşedintele Fundaţiei; precum şi de actuala conducere a primăriei oraşului Botoşani, în frunte cu Dl Cătălin Flutur.

Bibliştii Emanuel Conţac şi Marius Cruceru au asigurat controlul ştiinţific al volumului, iar Cornelia Dumitru s-a ocupat de redactarea lui.


[1]  Cf. Evanghelia dupa Ioan, Bucureşti, 2010, pp. 15-21

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *