Aşchia şi trunchiul: Baconsky redivivus

Continuă jenantele osanale aduse „şefului” de către intelectualii de partid. Nu ne miră deloc prestaţia servilului Baconsky, ne miră doar mirarea unora în faţa plecăciunilor odraslei de proletcultist. Dacă T. Băsescu e „Alexandru Ioan Cuza”, nu ne îndoim că, în forul său interior, Baconsky se crede cel puţin Carol I. După Cuza cine poate să urmeze?

Încercăm să-i reamintim bravului pionier Baconsky jr. rădăcinile dinastiei sale spirituale, prin câteva fragmenţele (doar câteva, din numeroasele existente) ale operei genitorului său din anii 1950.

Diferenţa dintre tată şi fiu ni se pare semnificativă şi net în favoarea celui dintâi: Anatol s-a compromis la tinereţe, aşadar e cât de cât scuzabil, devenind la maturitate acceptabil, în limitele impuse de regim. Cu juniorul lucrurile stau exact pe dos: normal în tinereţe a făcut-o de oaie, şi în cel mai jalnic mod, la maturitate. În plus, pe gratis. Măcar taică-su’ primea bani serioşi pentru vomismentele ce urmează.

 
Cuvântul Partidului 

Cuvântul tău în mine-l simt suind tăcut
Cum primăvara-n arbori puternic seva suie;
Când soarele meu tânăr în zori a apărut,
Colindă peste câmpuri cu raza lui gălbuie.
Copaci uscaţi de iarnă, cu trunchiul negru frânt,
Mai stăruie, şi ceaţa în preajma lor se-aţine.
Cuvântul tău în luptă e singurul cuvânt
Al cărui fulger timpul l-a împlântat în mine.
Privesc prin ani ca printre perdele verzi de ploi;
Eroi de altădată răsar în depărtare,
Plecaţi odinioară. Acum se-ntorc la noi,
Sub faldurile-acestor drapele-nvingătoare.
(…)Partid iubit! Şi-atuncea cuvântul tău arzând,
Mă va chema pe drumul victoriei depline,
Cuvântul tău în luptă e singurul cuvânt,
Al cărui fulger timpul l-a împlântat în mine.

(A. E. Baconsky, „Cuvântul Partidului”, „Gazeta Literară”, anul II, nr.49, joi 8 decembrie 1955, p.1) 

 

Colocviu cu inima mea 

Nu mă întreb partidul cum să-l cânt;
El a pătruns în cântecele mele
Ca soarele-n pădure, ca un vânt
Gonind pe boltă norii prevestitori de rele.
De mult a fost? Anii se duc sau poate
Ca fluturii-n gogoaşe se închid –
Un tânăr se-ntâlnise prin cetate
Cu flacăra lozincii de partid.
(…)Nu mai cunosc torentul –
Mă uit şi nu mai ştiu,
Al cui e chipul tânăr dintr-o poză…
Anii trecuţi în lupte mari, înscriu
Singura, marea mea apoteoză.
(…)Nu mă întreb partidul cum să-l cânt
El m-a pătruns cu fulgerări de stele,
Incendiind, iluminând,
Codrii de mai ai tinereţii mele.
Şi de atunci cu fiecare rând
Ce-l scriu, cu fiecare răsuflare,
Chemarea lui în mine-o simt arzând
Şi-o strig la poarta lui viitoare.

(Anatol E. Baconsky, „Colocviu cu inima mea”, „Gazeta Literară”, anul II, nr. 45, joi 10 noiembrie 1955, p. 3)

 

Pe Lenin am să-l pot vedea

De mult îmi stăruie un gând:
Pe Lenin cum să-l văd dormind
În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte
Sau despre care-mi spun prieteni întorşi în ţară de curând –
Să-l văd cum odihneşte lin,
Sub semnul vremii care trece,
Când iarna-şi pleacă mâna-i rece

Pe zidul-naltului Kremlin.

(…)Ce-i care-au fost ne povestesc
Cum oamenii în valuri cresc,
Spre Mausoleu, din zi în noapte,
Păşind uşor, vorbim în şoapte;
Din toate colţurile ţării veniţi,
Acolo se întâlnesc.
De-i timp frumos ori mohorât
De-i frig, de-i ploaie ori zăpadă,
Pe Lenin vin mereu să-l vadă
Cum odihneşte liniştit
Bătrânii îşi aduc aminte
De vremurile dinainte
Când glasul lui, vestind victorii,
Chema la luptă muncitorii
Şi parcă vorbele-i de-atuncea şi-acuma
Le răsar în cuvinte.
(…)Afară neaua a-ngheţat
Şi viscolele-n zbor străbat
Şi undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează –
O văd mineri, soldaţi, colhoznici, vreun activist îndepărtat
Acolo Stalin rând pe rând
Căi noi spre comunism croieşte
Şi ceas cu ceas îşi împlineşte
Cutezătorul jurământ
O, ne-ncetat voi aştepta
Pe Lenin – când să-l pot vedea,
Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,
s-aprind arzând mereu mai tare şi luminează-n ţara mea!
Un gând îmi stăruie mereu
Dar calea-i grea şi-ndepărtată
Şi nu ştiu de-am să ajung vreodată
Să-l văd dormind în Mausoleu.
(…)Şi târnăcoapele când bat
Şi stânca din adâncuri frântă
Şi apele când se frământă
Vorbesc de Lenin ne-ncetat.
Şi-atunci când vom sfârşi cu bine,
Vor geme apele bătrâne
Şi vor zbura prin mii de fire lumini cu raza lor subţire,
Luminând câmpii şi sate, mişcând tractoare şi combine,
Atuncea ştiu că-n faţa mea
Printre căderile de ape
La fel de viu şi de aproape
Pe Lenin am să-l pot vedea.

(februarie 1952, A. E. Baconsky, „Pe Lenin am să-l pot vedea”, volumul „Cântece de zi şi de noapte”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, pp. 46-49)

 
Lenin la Şuşenskoe

(…)În satul acela aruncat pe întinderile îngheţate,
Ţăranii l-au cunoscut atunci pe Ilici şi l-au iubit
Pentru că el le aducea flacăra adevăratei vieţi
Care trebuia să vină
Şi le vorbea despre traiul lor necăjit
Când seara cobora înroşind zăpezile nesfârşite
Şi, pe câmpii, urletele lupilor tăiau liniştea în bucăţi mari
Lenin, în mijlocul ţăranilor,
Spre inima lor cu bătăi limpezi şi curate,
De câte ori vorbea, ochii i se aprindeau
Şi pe fruntea înaltă lumina zvâcnea
Ca soarele într-o pădure de brazi –
Lumina care a purtat la luptă pe oamenii muncii,
Care îi poartă şi azi
Şi care îi va purta mereu până când
La orizont se va vedea ultima nemernicie arzând.
(…)Primăvara, pe acolo, venea aproape neobservată;
Zăpezile mai rămâneau până târziu, în vară,
Şi Lenin, cu ţăranii din Şuşenskoe,
Se pregăteau să serbeze ziua de 1 Mai.
s-au adunat şi el le-a vorbit
mai aprins ca oricând.
Tăceau toţi – doar la sfârşit
Unul a-ntrebat: «Spune-ne Ilici,
Când vom serba liberi această zi, spune-ne când»?
Şi Lenin, îngândurat, le-a răspuns: «Cât de curând».
Am încercat să-l cânt pe marele Ilici
În Siberia de atunci, îndepărtată şi tristă,
Când într-o seară renii l-au adus,
Surghiunit de nemernicia ţaristă.
Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!
Pe el îl vor cânta întotdeauna faptele lui mari
Şi timpul îl va cânta mereu –
Bătând în pădurile adânci de stejari.

(Anatol E. Baconsky, „Lenin la Şuşenskoe”, volumul „Poezii”, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1950, pp. 84-86)