Asumpţioniştii: o gură de oxigen patristic în centrul Bucureştiului

Cristian Bădiliţă: De curând, lângă Lyon, la Ecully, Augustinienii Asumpţioniştii au încheiat un an special, dedicat comemorării a două secole de la naşterea fondatorului Congregaţiei, Venerabilul Emmanuel d’Alzon. Despre Emmanuel d’Alzon, personaj deopotrivă obişnuit şi extraordinar, aş dori să te întreb mai întâi, părinte Lucian. Biografia sa e puţin cunoscută în România.

Lucian Dîncă: Emmanuel d’Alzon s-a născut în 1810 la Vigan, un mic orăşel lângă Nîmes, în sud-vestul Franţei, într-o familie nobilă. A urmat studiile normale la Vigan. Din adolescenţă s-a născut în el dorinţa de a îmbrăţişa o carieră militară. A abandonat foarte repede acest ideal de viaţă pentru a deveni „soldat al lui Cristos”, înrolându-se în „oastea” sa, Biserica. Studiază teologia şi este sfinţit preot la Roma. Reîntors în Franţa, Emmanuel d’Alzon devine vicar general al diecezei de Nîmes. Într-una din peregrinările sale la Paris, intră în biserica Notre-Dame des victoires unde face voturile călugăreşti în inima sa, manifestând astfel dorinţa de a fonda o Congregaţie călugărească. De asemenea, pentru a fi cât mai disponibil acestui scop nobil, face şi votul umilinţei, pentru a nu accepta niciun alt grad ierarhic decât cel de preot. În 1845, ideea fondării unei Congregaţii devine tot mai urgentă, iar în 1850 primeşte acordul episcopului pentru a-şi duce la îndeplinire dorinţa, impunându-i-se doar o condiţie: să nu demisioneze din postul său de vicar general, funcţie pe care a îndeplinit-o timp de 40 de ani sub cinci episcopi consecutivi. Este cunoscut pentru dinamismul său misionar, pentru iubirea faţă de Cristos şi pentru caracterul său întreprinzător. Moare în 1880, la vârsta de 70 de ani, lăsând Bisericii Universale o familie spirituală, familia Asumpţiunii, formată din cinci ramuri: Călugăriţele Asumpţioniste, fondată de fiica sa spirituală, Sfânta Marie-Eugénie de Jésus, Augustinienii Asumpţionişti şi Oblatele Asumpţioniste, fondată de el însuşi, în 1850, respectiv 1862, Micile Surori Asumpţioniste, fondată de unul din primii săi discipoli, Pr. Etienne Pernet şi Oratele Asumpţioniste, fondată de un alt discipol, Pr. François Picard.

Care au fost motivele, personale şi transpersonale, care au dus la întemeierea acestei noi congregaţii, la jumătatea secolului al XIX-lea?

D’Alzon poate fi definit un om meridional, atât prin caracter cât şi prin spirit, iar din punct de vedere ecleziastic, este un om al Bisericii, vicar general al diecezei sale. Contextul politic în care a trăit este cel de după Revoluţia franceză, perioadă a istoriei Franţei care începe cu deschiderea Statelor generale în 1789 şi se termină cu lovitura de stat dirijată de Napoleon Bonaparte în 1799. Contextul ecleziastic era cel al galicanismului (Biserica Franţei, sub influenţa politică, dorea eliminarea papalităţii din organizarea sa internă) şi ultramontanismului (minoritate a Bisericii franceze care dorea să afirme primaţia şi jurisdicţia Papei asupra puterii politice şi religiose, un curent antigalican). Acest context, politic şi religios, a permis Pr. Emmanuel d’Alzon să se poziţioneze în calitate de om al Bisericii, forjându-şi deviza: trebuie să merg acolo unde Dumnezeu este ameninţat în om, iar omul este ameninţat ca imagine a lui Dumnezeu. Astfel a început o lucrare imensă în domeniul apropierii şi cunoaşterii reciproce a diferitelor confesiuni creştine, în special catolici şi protestanţi; a fondat şcoli pentru a contribui la educarea copiilor care nu beneficiau de resurse materiale; a contribuit în mod substanţial la deşteptarea conştiinţei Bisericii franceze referitor la pericolele galicanismului, militând în favoarea ultramontanismului etc. Pentru a fi cât mai operaţional în intuiţiile sale, d’Alzon a cerut episcopului permisiunea de a fonda o Congregaţie călugărească în care să poată fi încarnată carisma sa în serviciul Bisericii.

De ce „Augustinieni” şi de ce „Asumpţionişti”?

Augustinieni, deoarece student fiind la Roma, Emmanuel d’Alzon descoperă scrierile marelui teolog din Antichitatea creştină, Augustin al Hiponei (354-430). De accea a manifestat imediat dorinţa de a da noii sale Congregaţii ca regulă de viaţă Regula Sf. Augustin, care începe cu aceste cuvinte inspirate din Faptele Apostolilor, 4, 32: mai întâi de toate trăiţi unanim în casă, un sigur suflet şi o singură inimă, orietaţi spre Dumnezeu. Astfel, Sf. Augustin devine părintele spiritual care va inspira atât fondatorul cât şi discipolii săi care devin foarte repede destul de numeroşi. Denumirea de „Asumţionişti” vine de la liceul în care a luat naşterea Congregaţia, Collège de l’Assomption. Pr. d’Alzon şi primii săi colaboratori erau identificaţi de cei din împrejurimi ca fiind „Părinţii Asumpţionişti”, adică Părinţii care locuiesc în Colegiul Asumpţiunii de la Nîmes. De accea, Emmanuel d’Alzon, ţinând cont atât de inspiraţia spirituală exersată de Sf. Augustin asupra modului de viaţă comunitară pe care dorea să-l trăiscă împreună cu primii săi discipoli, cât şi de apelaţia deja cunoscută, a denumit Congregaţia Părinţii Augustinieni Asumpţionişti.

Care sunt axele principale ale devoţiunii Congregaţiei şi cum este organizată?

Principalele axe al misiunii Congregaţiei sunt cele trei triade devenite clasice în limbajul comun al Asumpţioniştilor: iubirea faţă de Cristos, Fecioara Maria şi Biserică; activitatea apostolică în domeniul doctrinal, social şi ecumenic; identitatea lor, oameni de comuniune, propunând credinţa, solidari faţă de cei săraci. Aceste trei triade sunt rezumate în deviza, extrasă din rugăciunea Tatăl nostru, pe care Pr. d’Alzon a dat-o Congregaţiei: Adeveniat Regnum Tuum, „Vie Împărăţia Ta”. Carisma Asumpţiunii în Biserică este aceea de a utiliza toate mijloacele aflate la dispoziţia membrilor, intelectuale, umane şi spirituale, pentru a face din acestă rugăciune o realitate vie, prezentă în noi şi în jurul nostru. Împărăţia despre care este vorba este însăşi persoana lui Isus Cristos, viu în mijlocul nostru. Congregaţia este organizată sub forma unei piramide răsturnate. La bază sunt comunităţile care primesc o misiune şi dispun de tot ceea ce este necesar pentru a duce la îndeplinire misiunea. La rândul lor, comunităţile fac parte dintr-o Provincie. Asumpţioniştii sunt prezenţi pe patru continente organizaţi în opt Provincii. România depinde de Provincia din Franţa care se extinde în afara hexagonului, incluzând realităţi diferite în Coreea de Sud, Israel, Rusia, Turcia, Grecia, Bulgaria şi Anglia. Provinciile sunt guvernate de un Consiliu general compus din Superiorul general asistat de conselieri şi de superiorii provinciali. Consiliul general joacă un rol animator, favorizânt unitatea şi trăirea carismei asumpţioniste.

Congregaţia are şi o istorie pe tărâm românesc. Care sunt momentele principale şi personalităţile care au marcat „Asumpţiunea” română?

Părinţii Asumpţionişti au ajuns în România în anul 1923, la cererea episcopului greco-catolic al Lugojului, Traian Frenţiu. Acesta auzise de faima duhovnicească a Asumpţioniştilor în Franţa şi de carisma lor în educaţia tinerilor. Le-a încredinţat la Blaj şi apoi la Beiuş educaţia spirituală şi umană a elevilor. La Beiuş a fost deschis şi primul noviciat asumpţionist, din care au ieşit mari personalităţi ale Bisericii greco-catolice: Pr. Bernard Ştef, Pr. Ştefan Berinde, Episcop Vasile Cristea etc. După Beiuş şi Blaj, Asumpţioniştii au fondat o nouă comunitate, la Bucureşti, str. Christian Tell, unde au contribuit la dezvoltarea culturii bucureştene prin fondarea bibliotecii bizantine care a marcat până astăzi generaţia anilor 1930-1940. În 1947 însă, cortina de fier s-a abătut şi asupra României, Părinţii Asumpţionişti au fost condamnaţi la tăcere, iar unii dintre ei la ani grei de închisoare politică. În 1990 Asumpţioniştii şi-au reluat locul şi misiunea lor în Biserica din România. Călugării care au scăpat prigoanei comuniste s-au reunit în comunitate la Blaj, iar Franţa a trimis forţe noi pentru a fonda o comunitate şi în ritul latin, la Mărgineni, Bacău, unde a fost deschis un noviciat pentru tinerii români care doreau să intre la Asumpţiune.

De curând ramura din România şi-a recăpătat proprietăţile, în primul rând clădirea de lângă şcoala franceză din Bucureşti, unde exista, aşa cum ai amintit, înainte de ocupaţia comunistă, o formidabilă bibliotecă. Merită să amintim şi povestea zbuciumată a acestei biblioteci de bizantinologie.

Efectiv, datorită Pr. Barral, un călugăr asumpţionist francez, foarte bun cunoscător al limbii române, biblioteca a putut fi salvată in extremis de flăcările comuniste. A aruncat, practic, cele 20 000 de volume în incinta Consulatului francez. El însuşi a scăpat ca prin minune, fiind condus la primul avion de pe aeroport. Însoţitorii lui i-a spus clar: dacă nu v-am omorât se datorează faptului că eraţi ataşat cultural la Ambasada Franţei. Biblioteca a fost transferată, prin expediere guvernamentală franceză, la Institutul Catolic din Paris unde se află până astăzi. Din 2005, Asumpţiunea a redobândit imobilul din Christian Tell, devenit în perioada comunistă o Policlinică; doar etajul trei, unde era adăpostită biblioteca bizantină, nu a fost utilizat. Între timp, Asumpţioniştii au închis porţile Institutului de Studii Bizantine de la Atena, iar patrimoniul bibliotecii, circa 15 000 de volume, a fost transferat la Bucureşti. Biblioteca de la Bucureşti a fost îmbogăţită cu încă 3 000 de volume provenind de la Roma. De asemenea, în colaborare cu Institutul de Studii Orientale de la Nîmegue, Olanda, precum şi cu alte instituţii, biblioteca se va îmbogăţi progresiv, însumând circa 20 000 de volume.

Pentru că am ajuns aici, te-aş ruga să prezinţi noul Centru de studii bizantine şi ecumenice.

Din 2007, Asumpţioniştii au întreprins lucrările de restaurare a casei din Christian Tell în scopul redeschiderii bibliotecii pentru uzul cercetătorilor şi pentru instalarea unei comunităţi asumpţioniste în capitală. Din toamna acestui an patru călugări, un francez, un belgian şi doi români, s-au instalat în casa renovată şi au deschis un Centru de studii bizantine şi întâlniri ecumenice sub patronajul Sf. Petru şi Andrei, Petru fiind patronul Bisericii Romei, iar Andrei patronul Bisericii Române. Cei doi fraţi pot inspira demersurile şi eforturile noasare pentru cauza dialogului, a cunoaşterii reciproce şi a înaintării spre unitate în diversitate. Petru nu devine Andrei şi nici Andrei nu devine Petru, însă împreună amândoi sunt apostoli ai lui Cristos pe care l-au urmat, din buzele căruia au auzit învăţătura dătătoare de viaţă şi care au plecat în lumea întreagă să propovăduiască Evanghelia la toată făptura: Petru a ajuns până la Roma, iar Andrei până pe malul Mării Negre. Amândoi au acceptat sacrificiul suprem al vieţii, mărturisindu-l pe Cristos. Nu există demers spre unitate fără dialog şi fără ocazii pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a pătrunde mai adânc în rădăcinile credinţei noastre. Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt teritoriul comun pe care ne întâlnim şi de unde extragem seva învăţăturii creştine, ei înşişi primind hrana spirituală şi forjând reflecţia lor teologică din contactul direct cu Sfintele Scripturi. Ca toţi să fie una (In. 17, 21) este rugăciunea care a ieşit din inima lui Cristos înaintea intrării sale în pătimirile, moartea şi învierea aducătoare de mântuire. Cum trăim noi această rugăminte a Mântuitorului? Ea ar trebui să ne interpeleze. Părinţii Bisericii au folosit imaginea cămăşii lui Cristos, ţesută dintr-o bucată de sus până jos, fără cusătură şi pe care soldaţii romani nu au vrut să o destrame, ci au tras-o la sorţi, a cui să fie (cf. In. 19). Cămaşa lui Cristos este Biserica mărturisită la Niceea ca fiind: Una, dorinţa arzătoare a Mântuitorului, Sfântă, deoarece este divină, Catolică (katholikè), adică universală, Apostolică, înrădăcinată pe temelia credinţei apostolice. Noi, creştinii, spun Sfinţii Părinţi, am făcut ceea ce nu au îndrăznit să facă soldaţii păgâni, adică am destrămat unica Biserică a lui Cristos. Evanghelia însăşi ne invită la efort spiritual şi teologic pentru restabilirea unităţii pierdute. Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei”, înfiinţat de Părinţii Asumpţionişti la Bucureşti, are ca scop principal de a favoriza întâlnirile între creştinii de diferite confesiuni propunând, în colaborare cu responsabili şi teologi ai diferitelor tradiţii creştine, activităţi pe diferite teme ecleziale de actualitate şi de interes comun. De asemenea, pentru cercetători, Centrul este dotat cu o bibliotecă, cum spuneam, circa 20 000 de volume, specializată în studii bizantine şi patristice orientale şi occidentale. Biserica din România are şansa de a mărturisi credinţa apostolică în Isus Cristos cu cei doi plămâni, tradiţia orientală şi cea occidentală. Astfel întregul Trup Mistic al lui Cristos, Biserica, este oxigenat cu învăţătura care dă viaţă veşnică celor ce cred.