Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Aura Christi: o poetică a abundenţei austere

Aura Christi: o poetică a abundenţei austere

Grădinile austere ale Aurei Christi (n. 1967, Chişinău)

Sunt locuri în care spiritul hălăduieşte urmând „semnele” po(i)etice descrise de artistă într-o geografie opusă calificativului din titlu: departe de a fi auster, universul poetic este impresionat prin cantitatea de imagini inedite, mustind o ars poetica a trăirilor contradictorii. Aceste spaţii circumscrise şi virgine în acelaşi timp, în care cititorul-călător este surprins în ipostază de „victimă de bunăvoie”, dat fiind că nu poate să nu „aleagă” abandonarea de sine în mrejele cântului de sirenă al versului, sunt populate de o faună al unui Eden postapocaliptic, regenerat:  îngeri cu aripi de lebădă sau şchiopi, suflete pribege, poeţi-arbori, duhul ploii şi duhul serii, cete de heruvimi de argint, herghelii de inorogi, toţi şi toate mişunând în grădina în care domneşte mai mult sau mai puţin simţit, văzut, intuit „Marele nimeni”, simptomatic „înstrăinat”, invocat cu umilinţă şi pathos în partea a doua a culegerii de versuri.

Gradini Austere

În acest univers „Totu-i joc, e vuiet, şi hohot, şi linişte, şi rătăcire” (Marele nimeni), percepţiile sunt alterate sau pur şi simplu diferite, altele, – în spiritul lui Eliade – „cerul se aude”, „dimineaţa dă buzna în templu” (În sfârşit), „timpul se umflă” şi mai ales se ţes inefabile legături între dimensiuni aparent necomunicante: „Ce viermuială e în liniştea întinsă ca o sfoară între lumi” (Miez de apocalipsă). Eul liric este cauza sau scopul ultim al acestor transformări profunde, el însuşi aflându-se într-o radicală metamorfoză, cu trimiteri eminescian luciferice: „M-arunc în trup ca-ntr-o lavă / din care renasc şi iar pier” (Marele nimeni). Cititorul presimte tensiune şi chiar conflict între eul liric şi mediul deseori ostil – grădină austeră şi energofagă: „Nu-i de făcut nimic. / Soarele înghite camera în care scriu”, „Nu-i de făcut nimic. Statuile acestui oraş se înclină încet către moarte”, iar claustrarea devine palpabilă şi obsesivă: „Aerul e închis ca o criptă fără urmaşi. / Ne sufocăm singurătatea – prin noapte vâslaşi”, „Ne tencuim din moarte în moarte”, „Cerul acestui oraş e ca gura unei fântâni” (Nu-i de făcut nimic). Claustrării îi urmează depresia, fie ea şi în haina nobilă a meditaţiei poetice şi filozofice pe care o îmbracă daimonul ei: „Nu trece nici o zi / fără să mă gândesc la moarte. / Cine mi-o aduce în suflet / şi pentru ce?” (În lumina morţii). În acest univers ostil scufundarea în sine într-un soi de hibernare salvatoare devine posibilă cale de ieşire şi de fugă „Mă ghemuiesc. Mă sfârtec. În mine mă înghesui. / De parcă tot ce îmi rămâne-i să recad / ’n străvechiul stârv al propriului eu, / în grota trupului acesta blestemat.” (La cules), „Dorm în mine încolăcit” (Bocet). Ipostazierii poetului în plin proces de implozie şi de pierdere a magiei cuvântului îi corespunde mutatis mutandis lumea, macrocosm de asemenea în plină regresie, spre devenirea ei originară, dar fără forţa vitală şi distensivă a începuturilor: „Mi s-a spus că lumea s-a refugiat / într-un mare cuvânt uitat. / Am vrut să cred. Spre cuvintele mele m-am uitat; / erau ca nişte peşti primiţi de pomană, / puşi într-un lighean plin-ochi cu apă.” (Peisaj în Duminica Orbilor). Poeta lasă însă speranţa recuperării peisajului paradisiac în zonele naturale, acolo unde omul nu a ajuns şi deci nu a corupt cu păcatul său, în creierul munţilor, acolo unde echilibrul începuturilor încă nu a fost rupt şi unde e „atâta pace, că auzi cum morţii / îşi mână pegaşii iarăşi la păscut” (Munţii în ispită). Repopularea lumii cu suflul divin este singura cale de oprire a căderii libere, această a doua cădere căreia pare să-i fie destinată fiinţa umană. Psalmii, al doilea grupaj de poezii din volumul Grădini austere, indică voinţa eului liric de regăsire a marii făpturi care ar putea reda trăirii omeneşti sensul şi împlinirea. Semnele însă, primul grupaj de poeme, identifică această suferinţă şi dorul de infinit al omului înaripat care este poetul. Desigur, ţinând cont de faptul că, asemeni Creatorului său, într-o lume în continuă (de)cădere, şi poetul este abia perceptibil – de cele mai multe ori prin însăşi absenţa sa – iar atunci când se face simţit irumpe în realitatea cotidiană ca sacrul în profan: „Iertaţi-mi absenţa!, strigă poetul, intrând val-vârtej pe uşă.” (Miez de apocalipsă)

26/01/2010

Imagine:  Aura Christi website http://aurachristi.ro/opere/gradini-austere   

  

 

 

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *