Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Băsescu a furat o idee în care nu a crezut niciodată şi i-a prostit pe intelectualii de mătase ai României”

„Băsescu a furat o idee în care nu a crezut niciodată şi i-a prostit pe intelectualii de mătase ai României”

Cristian Bădiliţă: Ce se întâmplă cu instituţiile şi institutele statului român, domnule Marius Oprea? A rămas ceva care să nu fie controlat politic, adică înregimentat de gaşca aflată la putere?

Marius Oprea: Nu atât subordonarea politică evidentă şi de care, la fel de evident, nu au scăpat în România nici grădiniţele este ceea ce mă deranjează, cât semnificaţia acestei subordonări, acceptată ca un dat. Am ascultat sau citit nu o dată, siderat, că, dacă ai fost numit de o guvernare într-o funcţie, atunci este ceva „normal” să fii destituit de următoarea guvernare. Indiferent de rezultate, nu trebuie să te miri. Şi nu au spus asta persoane neavizate, ci voci prestigioase odinioară în societatea civilă. Voci care consideră „normală”, „firească” „pedelizarea”, dar care s-au ridicat vehement împotriva „pedeserizării”. Toate acestea denotă o mare slăbiciune – şi nu atât a unora care fie fac o pledoarie pro domo, fie îşi justifică până în pânzele albe o opţiune politică vădit păguboasă, cât a deteriorării culturii instituţionale de tip democratic în România şi, prin reflex, a lipsei tot mai vădite de respect faţă de instituţii, din partea cetăţeanului. Să mă explic puţin. Problema noastră nu este una a formelor instituţionale şi a legislaţiei. Avem, slavă domnului, un „acquis” comunitar respectabil în domeniu, chiar dacă (şi am văzut asta cu ochii mei, prin funcţiile pe care le-am deţinut), unele legi au fost adoptate „la metru”, pentru „integrare”, după simpla lor traducere din germană, franceză sau engleză.

Am fost într-o comună din mijlocul Transilvaniei, de Ignat, în ajunul Crăciunului. Credeţi că a „asomat” cineva porcul? Să fim serioşi. Dar asta este, de departe, cea mai mică problemă. De la şpaga mică la furturile de milioane de euro din bugetul de stat în forme legale, prin tot felul de comisioane, „avize”, „încredinţări directe” sau licitaţii bine jucate şi până la a considera „normalitate” un tip nou de „rotaţie a cadrelor” pe criterii la fel de politice precum înainte de 1989, lucrurile nu s-au schimbat esenţial faţă de anii 80. Banii se duc spre nomenclaturile de tip nou, aşa cum se întâmpla cu „plusprodusul” nostru în anii comunismului, iar singurele criterii care funcţionează politic şi instituţional, ca şi în relaţia cetăţeanului cu autoritatea, cu STATUL adică, sunt ginta şi geanta – adică al cui eşti, din partea cui vii, cine te recomandă etc., sau cui duci peşcheşul, pe cine „serveşti”. Chiar dacă acum nu mai e vorba de o poziţie ceva mai în faţă pentru un televizor color, ladă frigorifică sau apartament, ci de un banal aviz de construcţie de la primărie, tot „secretarul de partid”, mărunta armată bine antrenată a clientelei politice este cel/cea care decide. Astfel, Măria Sa STATUL nu este cu mult mai sănătos ca înainte de 1989. Aş zice că stă. Singura pată de culoare faţă de acele timpuri o avem prin libertatea de a sta de vorbă fără prea mare spaimă despre asta şi chiar de a ne amuza de hazul involuntar al preşedintelui. Cu Ceauşescu riscai mult. Astăzi riscurile nu mai sunt aşa mari, Securitatea are treburi mai serioase de făcut, adică bani, ca şi Băsescu, acest domn Goe care toarnă dulceaţă în şoşonii „mogulilor”, pesediştilor sau liberalilor şi se războieşte cu naţiunea de mămici şi bebeluşi, când nu ia poza Reformatorului unui stat care, după atâtea reforme, a devenit atât de interşanjabil cu sine, încât şi-a pierdut orice identitate.

Vorbiţi de „războiul” lui Goe cu „mogulii”. Să aibă românii memoria chiar atât de scurtă precum se spune? Doar „mogulul” Vântu a fost omul lui Băsescu, şi vice versa, ani de zile, intelectualii cotrocenişti având emisiuni peste emisiuni la Realitatea TV. „Divorţul” s-a iscat, brusc, puţin înaintea alegerilor de anul trecut. Dar Băsescu a fost cinci ani în barca lui Vântu. Acum a devenit „antimogul”, tot aşa cum, după 30 de ani de comunism, a devenit „anticomunist”. Cel crescut în minciună şi cameleonism nu se va dezbăra niciodată. Relataţi-ne, vă rog, cum aţi creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, însuşit, şi el, de noua mafie băsesciană? Cu ce scop, cu ce piedici? A avut Băsescu vreo contribuţie?

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România a fost creat prin hotărâre de guvern semnată de către primul ministru Călin Popescu Tăriceanu, în 21 decembrie 2005. Textul acestei hotărâri i l-am înaintat în prima mea zi de lucru la guvern, în calitate de consilier de stat şi a semnat-o imediat. După ce a citit-o, am mai stat de vorbă vreo două minute pe acest subiect, s-a uitat pe tot ce presupunea din punct de vedere logistic crearea acestei noi instituţii, la prânz hotărârea de guvern pleca spre Monitorul Oficial şi în aceeaşi zi a şi fost publicată. Traian Băsescu a avut un aport esenţial în crearea IICCR, prin refuzul său constant de a se lăsa convins, de mine sau de alţii care îi cereau cu insistenţă acest lucru, să îşi respecte angajamentul electoral de a condamna comunismul şi a trece la adoptarea unui pachet de legi de decomunizare a României – nici până astăzi adoptat, care în fond înseamnă în mod esenţial reforma Statului, de care tot vorbeşte.
Am fost de două ori la Cotroceni, a doua oară mi-a transmis prin consilierul său Claudiu Săftoiu că problema nu îl înteresează, pentru că el, ca majoritatea românilor, a dus-o bine în anii comunismului, avea bani, serviciu, siguranţa zilei de mâine şi nici nu se uita la cele două ore de televizor cu „iubitul Conducător”, pentru că avea acasă vreo trei sute de casete video. Aşa că, să condamne, ce? Asta se întâmpla în septembrie 2005. A priceput că asta e o miză politică, şase luni mai târziu, când a fost huiduit la CNSAS, după ce orchestrase umilirea lui Constantin Ticu Dumitrescu, prin alegerea nefericitului Corneliu Turianu în funcţia de preşedinte al instituţiei, acesta din urmă fiind nimeni altul decât autorul nefericitei sintagme de „securitate ca poliţie politică” şi inamicul personal al regretatului luptător anticomunist Ticu Dumitrescu, al cărui consilier am fost vreme de mulţi ani, până în momentul dureroasei sale dispariţii. Între timp, apăruseră atât Institutul, în ograda Guvernului, cât şi disensiunile între el şi Tăriceanu. Practic, Băsescu a furat o idee în care nu a crezut niciodată şi şi-a jucat atât de bine rolul, încât i-a prostit pe intelectualii „de mătase” ai României.

Ar fi teribil dacă ce spuneţi e adevărat. Înseamnă că mintea acestor intelectuali n-ar depăşi mintea unei babe senile. Cunoscându-i direct, pe unii dintre ei, n-aş crede că s-au lăsat chiar prostiţi de un ins ca Băsescu. Sunt mai degrabă convins că s-au „prostit” reciproc în mod conştient, cu singurul scop de a se înfrupta din putere cât mai multă vreme. Oricum, e utât, foarte urât. Aţi participat la elaborarea Raportului pe baza căruia s-au condamnat „simbolic” crimele comunismului. Trei întrebări evidente: cum interpretaţi invitarea-neinvitarea lui Paul Goma în această comisie? Care sunt scăderile acestui Raport, în ochii unui specialist? Ce efecte concrete, ce reparaţii/pedepse concrete au rezultat de pe urma acestei condamnări? Personal, n-am văzut vreun activist arestat sau vreun securist penalizat măcar financiar. Zeci de mii de oameni n-au murit ori suferit „simbolic” în jumătate de secol de ciumă roşie în România.

La prima întrebare nu am ce să răspund, nu am avut nici o decizie în materie. De fapt, am participat la prima şedinţă a Comsiei, i-am lăsat o dischetă lui Tismăneanu în care erau cele aproximativ o sută de pagini care priveau crimele şi abuzurile Securităţii, aşa cum i le înaintasem fără vreun rezultat în august şi septembrie 2005 preşedintelui Băsescu, şi am plecat. Singura discuţie pe care am mai avut-o a fost legată de faptul că nu am acceptat să nu semnez paginile pe care eu le scrisesem şi am cerut să fiu individualizat, adică să apară explicit că de la pagina cutare la pagina cutare a scris Oprea. În rest, Dumnezeu cu mila. Nume mari, texte subţiri sau deloc, suplinite de munca „negrilor”… O atmosferă nocivă, asta a „operelor colective”, de care mă feresc instinctiv. Altfel, Raportul a rămas fără nici un efect. Nici un securist nu a fost condamnat, nici un activist nu a dat cu subsemnatul. Mult zgomot pentru nimic. Singurele lucruri palpabile le-am făcut prin Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului – am promovat şi măsuri reparatorii, de la creşterea indemnizaţiei acordate foştilor deţinuţi politici sau acordarea unor drepturi muncitorilor braşoveni revoltaţi în 1987 şi a celor anchetaţi în legătură cu ei (cu ocazia asta, a fost recompensată printr-o pensie şi doamna Cornea, a cărei factură la gaz pe vreme de iarnă era mai mare decât pensia primită din învăţămînt) şi până la Legea 221, prin care pedepsele politice din anii comunismului au fost anulate. Am editat un manual alternativ de istorie a comunismului din România, am începtut să alcătuim baze de date cu torţionari şi victime, să trecem chiar la identificarea celor executaţi ilegal de Securitate şi la încercarea de a aduce în faţa justiţiei, prin plângeri penale înaintate Parchetului General, pe cei ce s-au făcut vinovaţi de crime şi abuzuri în anii comunismului.

Pe ce criterii aţi fost „debarcat” de la conducerea Institutului pe care l-aţi întemeiat? Cum s-au petrecut lucrurile?

Oficial, am fost debarcat în urma încheierii acordului cu Fondul Monetar Internaţional. Adică, „mi s-a restructurat postul”, din motive de economie, dar în locul meu au fost aduşi patru şefi – doi preşedinţi, unul de onoare şi unul executiv, un director şi un secretar ştiinţific. Iar ei au mai adus, la rândul lor, vreo şase şefuleţi mai mici…

Ce urmăreşte Tismăneanu, al cărui oportunism nu poate decât să-mi stârnească admiraţia?

Să fie episcopul eparhiei anticomunismului, să i se dea ascultare, să aibă la gât cel mai mare engolpion şi să i se deconteze tot ce e de decontat. Aflu cu stupoare că a „lucrat pro bono”, spune el, decontând însă la Cotroceni… 32.000 de euro… sunt debusolat sincer şi cred, de acum, că drumurile noastre se despart. Mie nu îmi plac mincinoşii şi mă îngrozeşte ideea că Tismăneanu, un singur om, a decontat la Cotroceni echivalentul bugetului pe care îl am eu acum la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului pentru 2 ani, 2 luni şi 11 zile…

Două volume din Noul Testament…

Revenind la întrebare, nu ştiu ce urmăreşte într-un final Tismăneanu. Ce a urmărit, a realizat – să preia Institutul, pentru că funcţiona, după modelul şi reţeta lui Traian Băsescu, care a confiscat şi el „condamnarea comunismului”, pentru că a realizat că reprezintă o miză politică, prin atragerea de partea sa a intelectualilor naivi, fără habar de „jocul de glezne” al politicienilor. De acum înainte nu ştiu ce o să facă Tismăneanu. Nu mă interesează, cum nu îi port nici un fel de ranchiună. Dar când mă gândesc la ce a fost şi ce a ajuns, pur şi simplu mi-e milă de el.

Actualul val de lipsă de bun simţ nu-şi găseşte echivalent decât în vremea lui Ceauşescu. Ce legătură are, de pildă, A. Pleşu cu istoria religiilor? Conduce un institut zis de Istorie a religiilor sub oblăduirea Academiei şi care funcţionează din bani publici. Ce legătură are acest Mihail Neamţu cu investigarea crimelor comunismului? Cum au putut ajunge asemenea oameni – cu pregătire, totuşi, cu pretenţii la capitolul moralitate – contramodele de impostură şi parvenitism? Mai e ceva de făcut, de sperat?

E simplu. Răspunsul e „ginta şi geanta”. Eu habar n-aveam că există printre cercetătorii comunismului domnul Neamţu, care este acum „somitate anticomunistă”, decât în momentul în care m-am trezit luat peste picior de dânsul drept „gropar”, pentru că mă ocup de dezgropat morţi şi habar n-am de ştiinţa cu Ş mare şi comparată… mă rog, ar fi trebuit să vadă că am scris şi eu nişte cărţi, nu doar că mă ocup de deshumarea celor ucişi de Securitate. Aşa am aflat şi câte „filiere”, ce sistem piramidal de tip clientelar, ca şi în politică, s-a consolidat ca tip de comportament şi la elita noastră intelectuală… La întrebarea Dvs., am o singură amendă de făcut, în legătură cu dl. Pleşu. Pot spune că a fost singura persoană care, în împrejurările în care, şomer fiind, dat în judecată de securişti grei, precum Marian Ureche şi Ristea Priboi, când eram pe piciorul de a lăsa totul baltă şi a părăsi România, m-a încurajat să continui. „Moştenitorii Securităţii”, carte pe care o consider printre cele mai bune din câte le-am scris, i se datorează – a fost, practic, rezultatul unui proiect sprijinit de New Europe College, condus de domnia sa. Că mai şi greşeşte, cu unii ca Neamţu, nu e treaba mea.

Fireşte, am toată admiraţia pentru ce-a făcut Andrei Pleşu la NEC, unde am coordonat eu însumi traducerea Septuagintei. Problema e locul său la un Institut de istorie a religiilor, care funcţionează, repet, din bani publici. Îl preţuiesc pe Gică Hagi ca fotbalist, dar aş reacţiona dacă l-aş găsi în fruntea unui Institut de istorie a artei, de pildă. Asta era chestiunea. Mi-ar părea rău să amalgamăm lucrurile. Cum reuşiţi să lucraţi în condiţiile în care v-aţi văzut dat afară din propriul institut, şi Dvs şi Stejărel Olaru? Cine va plăti pentru aceşti ani pierduţi? Cine are de câştigat de pe urma „virării” Dvs?

Eu n-am pierdut nimic, îmi văd în continuare de treabă. Dacă am fost „virat”, cred că abia de-acum mi-am găsit calea cea bună. Nu m-aş mai întoarce niciodată şi în nici un fel de condiţii la institut. E un proiect în care am eşuat şi gata, am avut puterea să o iau de la capăt pe alt drum, spre acelaşi munte. Fiecare om are un destin al său, controlat mai mult sau mai puţin de împrejurări făcute de ceilalţi oameni. Mi-a plăcut întodeauna să nu depind de bunul plac al altor oameni, să fiu liber. Sunt. Şi îmi place cum sunt acum. „Cine ar putea zugrăvi mânia?” se întreabă sfântul Vasile cel Mare (scuze dl. Neamţu, mă bag şi eu puţin în grădina dvs.), în Omilia a zecea, în care ne învaţă cu mare folos cum să trecem prin asemenea momente grele, ieşind din ele cu folos pentru noi înşine. Am fost trist când îmi părea că am pierdut totul într-o zi, debusolat poate, dar puţină vreme. Ştiţi ce am făcut după ce m-am trezit şomer? Mi-am cumpărat o bicicletă, să mă pot mişca prin oraş, mi-am închiriat o garsonieră (îmi pare rău, dar deşi am fost cinci ani din viaţă demnitar, doi ani consilier al preşedintelui Constantinescu şi mai bine de trei al premierului Tăriceanu, nu am reuşit să strâng atîţia bani cât să îmi cumpăr una), şi am construit Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, în cadrul Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului, pentru a avea un cadru instituţional în care să continuu să „funcţionez”. Şi rezultatele cred că se văd, fie şi după o simplă evaluare a rezultatelor căutării pe internet – ce a produs institutul în 2010, ce am făcut noi, la CICCR, cu totul şase oameni? Mai puţini decât sunt şefi la IICCMER…

De când i-am citit, acum aproape douăzeci de ani, memoriile din vremea disidenţei antibrejneviste, Vladimir Bukovski e pentru mine model absolut de integritate şi curaj. Vă rog să-mi vorbiţi, în final, despre prietenia Dvs cu el, despre realizările comune şi despre proiectele de viitor?

Împreună cu el am scris o carte, Chipul morţii. Dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului. Nu ne-am văzut demult, mi-e dor de el, mai corespondăm pe mail, nu ne-am mai gândit la un proiect comun pentru viitorul apropiat, poate că nu i-o fi venit sorocul. Ce să vă spun? Ne-am împrietenit pur şi simplu şi mă bucur de prietenia lui, după cum mi-a tot spus, pentru că, în fond, semănăm prin atitudinea noastră în raport cu comuniştii şi poliţia lor politică, amândoi suntem făcuţi din acelaşi aluat. Nu ne e frică de ei şi parcă am fost aduşi pe lumea asta pentru a-i îngropa…

Pentru a vizualiza clipul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea, faceţi click pe adresa: http://www.youtube.com/watch?v=j_xKi7Opwlk

Pentru a intra pe site-ul CICCR, faceţi click pe adresa: http://www.condamnareacomunismului.ro/

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *