Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Botezul într-o celulă de închisoare: cazul N. Steinhardt (1)

Botezul într-o celulă de închisoare: cazul N. Steinhardt (1)

În volumul al XIV-lea al Dosarului procesului „Noica-Pillat”[1], printre documentele care constituie aşa-zisul „Dosar de penitenciar” al lui N. Steinhardt se află şi două fişe de transfer de o simplitate deconcertantă (prin gradul de standardizare specific):

ORDIN DE MUTARE
CĂTRE
Şeful Secţiei nr. II
Tov. Plt. Curăveanu Constantin
Veţi muta pe deţinutul STEINHARDT O. NICU AURELIU din camera nr. ___ în camera nr. 18 conform ordinului ___.

Ofiţer de Serviciu al Penitenciarului Jilava
ss. indescifrabil

Data 05.03.960

*

Deţinutul STEINHARDT AURELIU a fost mutat din camera nr. ___ în camera nr. 18, la data de 5.03.960 ora ___

Şeful Secţiei nr. __
ss. indescifrabil

Pentru cititorul obişnuit al Jurnalului fericirii, ca şi pentru cercetătorul vieţii şi operei lui N. Steinhardt, platitudinea unor astfel de documente este încărcată de paradoxuri: ele devin veritabile „căi de acces” spre un spaţiu unde s-a produs cea mai spectaculoasă metamorfoză spirituală din biografia viitorului monah de la Rohia şi una dintre cele mai luminoase transmutaţii identitare din istoria Gulagului românesc: celula 18 a închisorii de la Jilava, unde la 15 martie 1960 are loc botezul creştin al lui N. Steinhardt.

Să părăsim, deci, suprafaţa banală a documentelor şi să ne îndreptăm spre textul memorialistic pentru a vizualiza acest spaţiu în concreteţea lui, aşa cum este el perceput la prima „luare de contact”, aşadar înainte de evenimentul la care mă voi referi în această comunicare.

Mi-a făcut vânt înăuntru. Acum stau încremenit lângă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţământ de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rânduri de paturi de fier care se ridică până aproape de înaltul tavan boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scânduri, dincoace de care sunt gratiile. În spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede. În colţul din dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. Jos, de-a lungul paturilor, şiruri – ce-mi par nesfârşite – de bocanci.

Câteva sforăituri vânjoase nu rup tăcerea adâncă, asemenea noilor izolaţi care nu covârşesc unitatea cerului violent albastru. Câte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte.
Încep să tremur de frig, prigonit în sumara mea îmbrăcăminte cu bocceaua în mâna dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni.

După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. Încăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate.

(Premoniţiunile nu sunt întotdeauna valabile. N-am ştiut în pragul bombei aceleia puturoase,intens luminată şi prinsă în bifurcat vârtej de sforăială şi tăcere, că într-însa voi găsi acces la fericire.)

Deocamdată îmi plimb iar ochii în sus şi în jos, în dreapta, în stânga, pretutindeni, stăruitor, speriat.
Lumină şi gol.[2]

Să nu uităm că pentru Steinhardt, ca şi pentru Marcel Proust (despre care publicase până la momentul respectiv mai multe articole în Revista Fundaţiilor Regale şi în Universul literar), nu numai timpul, ci şi spaţiul este curgător.

Locurile pe care le-am cunoscut – ni se spune la sfârşitul ciclului Swann din În căutarea timpului pierdut – nu aparţin numai lumii spaţiului în care le situăm, pentru mai multă uşurinţă, ele „nu erau decât o felie subţire în mijlocul impresiilor învecinate care alcătuiau viaţa noastră de atunci”[3]. Nu altfel e şi pentru memorialistul român. De aici acuitatea extraordinară a înregistrării detaliilor, senzaţia de prezenţă acută a vizualizării acestora, în ciuda consemnării après coup.

La o lectură lineară a textului avem deocamdată imaginea unor realităţi ale căror semnificaţii le vom descoperi ceva mai târziu, a unor „decoruri” în aşteptarea evenimentelor care le vor infuza cu sens.
În sfârşit, să cităm secvenţa care consemnează acest eveniment apoteotic:

15 martie 1960
Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la «aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe „bubă“ un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort“ nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite).

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul” – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol  – şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: „Vă ordon, treceţi Prutul!” V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic  în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. – un vechi prieten, mă rog, prieten din ’54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe Al-G. a cărui personalitate mă impresionase atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desăvârşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun.

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.[4]

Paragraful transcris este probabil cel mai emoţionant fragment al Jurnalului fericirii. El consemnează – este evident pentru oricine – evenimentul fundamental al existenţei memorialistului.

Botezul din celula 18, date fiind circumstanţele, ia caracter de „hold-up“ (este o expresie puţin argotică, puţin ludică prin care Steinhardt îşi descrie această experienţă). Este, pe de altă parte, un botez aflat sub pecetea ecumenismului (în afară de părintele Mina Dobzeu, cel care-l oficiază, la acest ritual participă şi doi preoţi greco-catolici [5]).

Nivelul de sublim al fragmentului este dat de câteva serii opozitive: pe de o parte sacralitatea momentului faţă în faţă cu precaritatea ritualului (amintind parcă de simplitatea primelor ritualuri creştine): ibricul bont, apa viermănoasă din ciubăr, rapiditatea gesturilor etc.; pe de altă parte, interioritatea substanţială a camerei 18, „spectacolul“ tăcerii de care vorbea şi Cervantes, opuse exteriorităţii infernale: agitaţia maximă, zgomotele caraliilor etc.

Interioritatea substanţială a camerei 18 este, fireşte, o chestiune de percepţie, aureolată de intensitatea spirituală a evenimentului, pentru că datele ei concrete compun un alt palier opozitiv: este vorba – după cum am văzut – de o bombă de proporţii uriaşe, de un fel de azil de noapte geometric amplificat (patru rânduri de paturi de fier dispuse de o parte şi de alta, fereastra bătută în scânduri dincoace de care sunt gratiile, două bănci înguste şi şubrede, în fund ciubărul, balia şi o putină acoperită).

Scena botezului este pentru Steinhardt izvorul fundamental al fericirii care îi va marca nu numai existenţa, ci şi opera. Şi confirmă, pe de altă parte, spusele lui Virgil Ierunca, conform căruia pentru Steinhardt închisoarea nu a constituit doar un altar, ci şi o academie: aici se discută literatură, filozofie, teologie, politică, se învaţă limbi străine etc. După botez Steinhardt le vorbeşte colegilor de celulă despre actul de creaţie la Proust (de vreme ce era specializat în domeniu). Secvenţa aceasta a convertirii este cu atât mai sublimă, cu cât ea se „topeşte“ în conglomeratul cotidianului, infuzându-l şi pe acesta de substanţă, de sacralitate:

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără scufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc).

Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoaptă. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica“ , se strâng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele si-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.[6]

În L’expérience mystique et les modes de stylisation littéraire, Louis Massignon îşi pune problema posibilităţii convertiţilor de a da expresie întâlnirii cu divinul, a contradicţiei dintre sublimul emoţiei respective şi limitele inevitabile ale limbajului: „Ar vrea să strige, pur şi simplu, coborârea mângâierii divine care i-a tulburat profund; şi cum aceasta este în mod esenţial inteligibilă, onomatopeele nu le servesc la nimic; de aceea sunt nevoiţi să redea în mod aproximativ şi inadecvat, în termeni discursivi şi complecşi, o trăire indescriptibil de simplă şi directă. Sunt dezarmaţi“[7].

Starea de intensă fericire asociată transfigurării de după botez, revelaţia metamorfozei sale identitare radicale (a metanoiei) sunt cunoscute de Steinhardt. Contrar celor spuse de Massignon, cred însă că memorialistul reuşeşte să învingă şi barierele limbajului, să-i „domesticească“ precaritatea. Explicaţia ar ţine, probabil, şi de transcrierea post-factum:

 – Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută, o contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): Iată noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite prin urmare, de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.[8]

Dacă nu am şti că Jurnalul… consemnează retrospectiv faptele, ţin să adaug, am putea foarte greu sesiza acest lucru: tehnica decupării sintactice, ritmul narativ ori al descrierii psihologice, cunoscuta gradaţie ascendentă a frazei steinhardtiene creează o puternică iluzie a transmiteri faptelor în imediatul lor. Aici nu se poate aplica teoria „contemporaneităţii indiferente“ a personajelor dintr-o operă literară faţă de sensul Istoriei, pe care autorul o analizează în eseul „Istorie, Stendhal, Marin Preda“ din volumul Incertitudini literare. Şi este firesc, miza este cu totul şi cu totul alta.

Starea de fericire incandescentă descrisă în pasajul citat nu caracterizează – se înţelege – şi aşa-numita „Vorgeschichte“ a acestei naraţiuni cutremurătoare. Ea se cere cucerită treptat şi, precum libertatea, este rezultatul asumării unui risc. După cum – adevărul trebuie spus – nu marchează definitiv şi irevocabil nici ceea ce se poate numi o „Nachgeschichte“ a aceleiaşi naraţiuni: angoasa şi incertitudinile îşi vor face auzite vocile, din când în când, şi după botez. După cum afirma şi Giovanni Papini într-o polemică din 1932 cu Benedetto Croce („Il Croce e la Croce”), opera cea mai grea şi cea mai dureroasă pentru creştin începe tocmai după convertirea lui. Ceea ce vădeşte încă o dată caracterul realist şi autentic al experienţei şi deopotrivă al doctrinei creştine.

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011.

Actele colocviului sunt în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi…
(va urma)


[1] ACNSAS, AMJ, DIM, fond penal, Dosar nr. 118988 (P336).
[2]  N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Argument de P. S. Justin Hodea Sigheteanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 157-158.
[3]  Marcel Proust, Swann, vol. II (În căutarea timpului pierdut), trad. rom. de Radu Cioculescu, E.P.L., Bucureşti, 1968, p. 315.
[4]  N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 167-169.
[5]  În  „Mărturisire“ (v. N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 163-175) este consemnată şi prezenţa a doi preoţi romano-catolici şi a unui protestant.
[6]  N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 169-170.
[7]  Apud Convertirea…, ed. cit., pp. 368-369.
[8]  Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 170-171.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *