Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Botezul într-o celulă de închisoare: cazul N. Steinhardt (2)

Botezul într-o celulă de închisoare: cazul N. Steinhardt (2)

Mărturisesc că, la un moment dat, în timp ce examinam problema convertirii la Steinhardt, am încercat să joc rolul „avocatului diavolului”, am încercat ceea ce se numeşte o îndoială metodică. În ce sens? În majoritatea textelor sale autobiografice (Jurnalul fericirii, „Mărturisire”, „Autobiografie”, „Notă autobiografică” redactată pentru Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română de Al. Mirodan, Editura Minimum, Tel Aviv, 1986 etc.), N. Steinhardt vorbeşte de anumite „semnale” ale apropierii de creştinism, semnale existente încă din copilărie. Toate aceste „semnale” sunt vizualizate însă post factum, în texte scrise după convertire. Or, dacă punem în relaţie comparativă aceste texte cu cele scrise înaintea convertirii, constatăm un „clivaj”, o „fractură”. În niciunul dintre textele de până în 1947 nu apare, de pildă, numele lui Isus Cristos ori vreo referinţă favorabilă creştinismului (e drept că nici o critică susţinută a acestuia).

În volumele de iudaism scrise în colaborare cu Emanuel Neuman, în special în Illusions et réalités juives [9] din 1937, botezul creştin şi fenomenul asimilării sunt luate, oarecum, în răspăr (cu o nuanţă foarte importantă: convertirea la alte religii nu implică în mod necesar antisemitismul). Mai mult decât atât, cele două volume de iudaism (Essais sur une conception catholique du judaïsme [10] şi Illusions et réalités juives) sunt scrise simultan cu tentativele celor doi prieteni de a se integra în sinagogă, deci de a-şi asuma identitatea iudaică până la capăt (tentative care în cele din urmă vor eşua). Asistăm aşadar la un „clivaj” între viziunea retrospectivă a unui parcurs spiritual şi examinarea cronologică a textelor.

Un asemenea „clivaj” nu se explică însă (cum am putea crede la o analiză pripită) printr-o impostură a memorialistului, printr-o tendinţă, să-i zicem asimilistă, de mistificare a propriei biografii, ci prin însăşi fenomenalitatea convertirii. Voi recurge pentru aceasta la câteva contextualizări teoretice şi la câteva analogii mărturisitoare.

George Ardeleanu„Convertirea – spune edificator Emmanuel Godo în introducerea volumului la care ne-am  raportat – nu deschide doar un drum: ea face să apară în haosul care o precede primele semne ale saltului, revelând că amărăciunile erau, cum spunea Saint-John Perse, balize, insuficient de puternice pentru a împiedica naufragiul, dar suficient de clare pentru a evita înecul în tragica insignifianţă a cotidianului pe care nimic decisiv nu l-a schimbat încă. Convertirea nu anunţă numai luminosul apoi, nu este numai incantaţia unui mâine înseninat: ea este punctul culminant al unui înainte care o pregătea în străfunduri.

Epifania, ştiu bine, nu este decât chipul luminos al imperfecţiunilor care o precedă şi fără de care, cu siguranţă, ea nu ar putea avea loc“[11]. Cu alte cuvinte numai a posteriori cel convertit poate vedea acţiunea graţiei în existenţa sa.[12]  „Doar mai târziu am putea analiza unele sau altele dintre întâmplările mărunte“[13], scrie şi Max Jacob. „Este adevărat că nu judecam astfel; astăzi, analizând istoria sufletului meu din perspectiva trecutului o pot face“[14] îşi explică la rândul său Léontine Zanta propria-i scriere despre convertire. „Apoi, în lumina graţiei, anumite fapte, care îmi păreau neclare în momentul în care se produseseră, s-au limpezit. Bineînţeles, doar mai târziu mi-a fost dat să înţeleg, aşa cum tocmai am arătat, sensul simbolic al urcuşului pe colina unde domneşte Notre-Dame de Grâce“[15] notează şi Adolphe Retté.

În sfârşit, în Partir avant le jour, Julian Green recunoaşte că „există întotdeauna, ascunsă în adâncul nostru, o persoană a cărei existenţă nu o bănuiam, pe care nu o putem atinge şi pe care Dumnezeu o iubeşte […] greşeala mea era de a mă considera cel pe care îl vedeam în fiecare zi în oglindă“[16]. Să continui? Cine doreşte nu are decât să citească în detaliu volumul citat de mine.

Într-o versiune nepublicată a Jurnalului... Steinhardt însuşi oferă la un moment dat un punct de vedere identic: „Căile unei convertiri sunt alcătuite din convergenţa a multe cărărui şi numeroase sunt faptele, influenţele, aporturile (unele neluate în seamă ori atât de indirect lucrătoare, încât abia târziu de tot, după împlinirea iconomiei, devin perceptibile şi inteligibile) care conlucrează în vederea scopului urmărit. N-a fost altfel nici pentru mine“[17]. Virtuţile retroactive, relaţia dintre introspecţia imediată şi retrospecţie, descoperirea – prin rememorare – a sinelui şi a lucrării divine săvârşite în interiorul lui sunt dominante ale scrierilor despre convertire, fie ele texte analitice sau mărturisitoare.

Clivajul dintre parcurgerea cronologică a textelor lui Steinhardt şi miza pe lectura textelor memorialistice s-ar traduce prin diferenţa dintre „persoana pe care o vedem zilnic în oglindă“ despre care vorbeşte Green şi cea ascunsă, „a cărei existenţă n-o bănuiam“. Din această perspectivă ultima propoziţie din secvenţa botezului din Jurnal… „botezul e o descoperire“ capătă multiple alte semnificaţii.

Această descoperire însă este foarte dificilă pentru N. Steinhardt, mărturisitorul unei convertiri de alt tip decât cea care s-a produs pe drumul Damascului (aceea fulgerătoare, a lui Steinhardt, în schimb, lentă, sinuoasă). În drumul său spre creştinism există o permanentă pendulare între certitudine şi incertitudine, între refuz şi acceptare, între blocaje neconsolabile şi entuziasm, între crispări inexplicabile şi momente de luminozitate. Mai mult decât atât, el face din incertitudine o categorie esenţială a creştinismului, de vreme ce acesta este văzut ca un pariu existenţial.

Care sunt, aşadar, „semnele” şi sinuozităţile traseului spiritual al lui Steinhardt redescoperite prin această retrospecţie care este Jurnalul fericirii?

Aşa cum Steinhardt îşi asumă în preambulul cărţii riscul „efectului artificial“ care derivă din neconsemnarea cronologică a faptelor, din nerespectarea „clauzei calendarităţii“ sau a „clauzei simultaneităţii“ de care vorbeşte Eugen Simion pe urmele unor Blanchot sau Leiris, ne asumăm şi noi riscul unui efect artificial încercând să ordonăm cronologic aceste „semne“, aceste etape ale traseului, cu alte cuvinte să „cronologizăm“ ceea ce e necronologic.

Cum spaţiul acestei comunicări nu-mi permite să citez fragmente (unele ample) din Jurnalul fericirii, mă voi mulţumi să le rezum: copilăria în Pantelimon şi sunetele clopotelor de la biserica din apropiere, care au constituit „fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi!”; 1925-1929: cursurile superioare la Liceul „Spiru Haret”, unde N. Steinhardt este singurul elev de confesiune mozaică, din patru câţi erau în clasă, care participă şi la orele de religie ortodoxă; februarie 1934: excursie la Braşov cu mama sa, când – seara – încercând să intre într-una dintre biserici, tânărul Steinhardt constată că sunt „închise, severe, mari, inaccesibile”, după ce iniţial încercase „o ciudată senzaţie de blândeţe, de apropiere a pietrelor acestora uriaşe”; 1935-1937: tentativele de integrare în sinagogă şi eşecul acestora, eşec urmat de o lungă „perioadă de mlaştină”; 1938: participări, la Interlaken, la reuniunile internaţionale ale Grupului de la Oxford (The Oxford Group), când un irlandez îi vesteşte lui Steinhardt că Domnul îl va „chema la El”, ceea ce provoacă nedumerirea şi mefienţa acestuia („nu în viaţa aceasta, probabil într-o încarnare viitoare”); 1939: participări, la Londra, la reuniunile Grupului de la Eastham, senzaţia unei aşteptări nedesluşite, dar şi momente de „subită îndărătnicie”; 1939: plimbări pe străzile pustii, duminicile după-amiază, în City, când are senzaţia că Cineva păşeşte în urma lui, poate „în căutare de suflete”, o pendulare între neîncrederea că ar putea fi primit de Cristos şi ipoteza că Acesta ar putea fi „liberal şi tolerant şi are inimă de vânător”; 1952-1959: lecturi din Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Nicolae Cabasila, Spovedaniile unui pelerin rus, Vieţile sfinţilor ş.a., împrumutate din biblioteca lui Virgil Cândea ori cea a lui Paul Simionescu; numeroase vizite pe la bisericile şi mănăstirile din Bucureşti şi din jurul Bucureştiului (împreună cu o prietenă, Viorica Constantinide); 1954-1955: participări la slujbele şi la întrunirile de la Schitul Maicilor, unde oficia Mihail Avramescu (celebrul Jonathan X. Uranus) şi unde se regrupaseră o parte dintre membrii Rugului Aprins; indecizia de a face „pasul hotărâtor” (de teamă, de lene, din cauza întrebării „ce vor zice ceilalţi”, „ce va zice Manole” ori a solidarităţii cu suferinţele şi persecuţiile îndreptate împotriva poporului evreu, a impresiei că „niciodată aceşti două mii de ani nu i-am simţit mai grei, mai apăsători pe umeri şi mai vorbăreţi în cuget”; 1960: începutul detenţiei politice şi decizia de a cere şi a primi botezul creştin, aşadar ieşirea din „noaptea îndoielii”.

Ieşirea din „noaptea îndoielii” nu înseamnă câtuşi de puţin eliberarea definitivă de angoase, de nelinişti, de ceea ce Papini înţelegea prin dificultăţile de după convertire. Starea de fericire incandescentă este dublată uneori de „lecţiile de modestie” pe care le primeşte în închisoare, când îşi dă seama că trebuie „s-o ia mai încet”, că – vorba Sf. Tereza de Ávila – „nebunia evanghelică e o nebunie calmă”, bucuria Botezului este umbrită uneori de senzaţia că îşi joacă sieşi jocul credinţei, că e o iluzie creştinarea sa, că e o amăgire trufaşă speranţa că va scăpa de ispite, beatitudinea are uneori ca revers ideea că riscul unei convertiri – idee sugerată de un coleg de celulă – este acela de a rămâne suspendat între două religii etc.

Este suficient să deschidem Jurnalul fericirii (ed. cit.) la paginile 80, 115-116, 229, 358, 383, 430, 493 etc. pentru a avea confirmarea a ceea ce s-ar putea numi „convertirea de după convertire”. Voi cita, totuşi, o secvenţă – cea a desăvârşirii botezului prin mirungere, de după ieşirea din închisoare – cu atât mai mult cu cât ea a fost selectată dintr-o versiune nepublicată a Jurnalului… aflată în arhivele Mănăstirii Rohia (sublinierile îmi aparţin).

 

August – septembrie 1964:
În ziua de 13 ajunez. Iar la 14 Septembrie, ziua Crucii, primesc la sfârşitul Sfintei Liturghii, prima împărtăşanie. (Pe cea luată în închisoare din mâna lui Marinică Popescu o pot socoti – fără a-i contesta efectele – doar ca o prefigurare.) Aştept de atâta amar de vreme, cu mereu crescândă curiozitate şi emoţie, această primă împărtăşanie! Voi simţi oare cu adevărat că pâinea şi vinul din potir nu-s doar pâine şi vin? Mi se va transmite ceva din misterul transsubstanţierii? Prefacerea aceasta miraculoasă îmi va fi, măcar într-o cât de mică măsură, accesibilă altfel decât pe cale strict intelectuală?

Încă din clipa în care mă ridic să pornesc înspre altar încep să tremur totul. Se poate totuşi să nu fie decât foame, emoţie şi curiozitate. Cortegiul închinătorilor cu lumânări aprinse este şi el înzestrat cu o mare putere incantatorie. Dar numai după ce am primit cuminecătura îmi dau progresiv seama că am luat parte la o „taină“ , că mi s-a întâmplat cu adevărat „ceva“. Exaltat şi plin de avuţii de negrăit, nemaidorindu-mi nimic din câte sunt în case, în magazine, în biblioteci şi-n sălile de spectacol, iubind lumea toată şi slobozit de orice legături cu ea, ca şi la botez, înţeleg că sacramentul a operat şi că mă aflu sub efectul unei lucrări transformatorii. Îmi bate inima nebuneşte cu toate că sunt cu desăvârşire liniştit şi nu-mi vine a crede că, treaz fiind, pot cunoaşte o atare neînchipuită, nemaiîntâlnită, „instantanee“ fericire.

Senzaţionala bucurie a Sfintei Împărtăşanii

Mariana şi Sorin V. mă duc la ei acasă, alături, în Vasile Lascăr, mă ghiftuiesc cu bunătăţi, mănânc cu poftă nebună şi turui de parcă aş fi beat şi alta nu. Ei, pricepând, se uită la mine cu drag.[18]

Toate aceste momente alternative ne oferă imaginea unui intelectual care îşi examinează cu luciditate propriul traseu spiritual, a unui intelectual pentru care creştinismul însuşi nu se confundă cu „prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie”, a unui intelectual care, dimpotrivă, este împotriva creştinismului „osândit la cecitate şi paraplegie”, a unui intelectual pentru care mai ales creştinismul înseamnă risc, aventură, pariu existenţial.

Tocmai acest lucru n-a fost înţeles de Alexandru Sever care într-o celebră „Epistolă despre convertire” (publicată în nr. 9/1997 al revistei Apostrof) este de părere că trecerea lui Steinhardt de la iudaism la creştinism „s-a consumat într-un fel de transă somnambulică, într-un soi de sublimă levitaţie, dansând printre nouri de slavă, fericit, fără grijă şi, mai ales, fără amintiri, evitând a privi «în jos», pentru ca nu cumva memoria regăsită a pământului să-i îngreuneze aripile şi să-l aducă pe solul tare al tuturor realităţilor.”

În această „Epistolă…” i se reproşează lui Steinhardt, între altele, inclusiv faptul că nu şi-a pus întrebări de tip bergsonian. O lectură atentă a Jurnalului fericirii însă ne confirmă că, dimpotrivă, şi-a pus astfel de întrebări…

După cum am putut vedea, botezul lui Steinhardt s-a săvârşit sub semnul ecumenismului. Ecumenismul este un „jurământ” pe care Steinhardt l-a respectat până la sfârşit. O simplă lectură a predicilor de la Rohia cuprinse în volumul Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, examinarea experienţei lui Steinhardt de la mănăstirea Chevetogne, unde a stat în două rânduri, în timpul celor două vizite în Occident, de după ieşirea din detenţie (în 1978 şi în 1979-1980), experienţă descrisă în scrisorile către Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu sau Theodor Enescu ori în eseul „Lecţia Chevetogne”[19], ca şi examinarea conversiunii „aluvionare” a scriitorului (în drumul său spre creştinism el a asumat „afluenţi” culturali şi spirituali deopotrivă din patristica răsăriteană ori din teologia catolică şi cea protestantă) ne oferă imaginea unui gânditor creştin pentru care ecumenismul nu este doar un proiect teoretic.

Şi pentru că prezentul volum reuneşte cercetări despre martiriul creştin, voi încheia cu un citat care pune în evidenţă simultan viziunea admirativă, dar şi cea înţelegătoare, tolerantă, sustrasă utopiilor – a lui N. Steinhardt:
Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinţilor de la Lyon: Blandina şi Irineu, chinurile cărora depăşesc şi desfid capacitatea noastră de înregistrare – puterea cutremurului sparge seismograful. (Pe atunci domnea înţeleptul Marc-Aureliu.)

Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al braţului linguriţa ce ţi se întinde şi să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalâcul pentru a înfuleca, morfoli şi morfoli cu nesaţ din materia urât mirositoare.

Se aplică zicala lui Talleyrand (Toynbee o atribuie lui Voltaire): Surtout pas de zèle.[20]

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi… 


[9]  Librairie Lipschutz, Paris, 1937. (v. şi N. Steinhardt, Emanuel Neuman, Eseu despre o concepţie catolică a iudaismului. Iluzii şi realităţi evreieşti, ed. bilingvă; trad. rom. de Giuliano Sfichi, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de Ioan Chirilă. Repere bibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia şi Ed. Polirom, Iaşi, 2011).

[10]  «Cultura Românească» S.A.R., Buc., 1935 (v. ibidem)
[11]  Convertirea…, ed. cit., pp. 17-18.
[12]  Cf. Frederick Gugelot, în vol. cit., p. 366.
[13]  Ibidem, p. 366.
[14]  Ibidem, p. 367.
[15]  Ibidem, p. 367.
[16]  Ibidem p. 366., pp. 366-367, 395.
[17]  N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, varianta a III-a, dactilogramă, Arhiva Mânăstirii Rohia, p. 239.
[18]  Jurnalul fericirii, varianta a III-a, Arhivele Mânăstirii Rohia, pp. 174-176.
[19]  N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 179-182.
[20]  N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 374-375.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *