Cantonul poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu

O rostire sacadată, mereu în „derivă”, zgâlţâită parcă din temelii de mersul unor vagoane nevăzute pe-o şină suspendată în aer îşi lasă amprenta pe opera poetului Liviu Ioan Stoiciu, unul dintre teribilii veterani ai optzecismului românesc şi unul dintre oponenţii cei mai înverşunaţi ai vechiului şi noului regim.

În timp ce, de la depărtare de 500 de kilometri mă gândesc, nu ştiu de ce?, la el îmi revine în minte, pentru a câta şi a câta oară?, o secvenţă din filmul  lui Andrei Tarkovski, Călăuza. Este vorba de scena în care copilul întinde mâna după un pahar de lapte aflat la „celălalt” capăt al mesei (a se citi, „celălalt tărâm”) şi brusc paharul, sub  influenţa unor forţe nevăzute (malefice?) începe să alunece spre el, atras de palma copilului ca de un magnet. Apoi copilul, dacă-mi aduc bine aminte, printr-un efort de voinţă, aş zice sensibilitate, prin forţa emanată (iată un cuvânt care-l scoate din sărite pe Stoiciu!) lasă paharul să lunece până la marginea mesei: ajuns aici, paharul tremură ca un dansator pe sârmă, se dezechilibrează, cade şi se face ţăndări pe podea. „S-a spart un ghinion”, ar zice poetul. De fapt, nu se spărsese ghinionul, ci şansa de-a percepe lumea altfel decât prin intermediul propriilor (noastre) simţuri. În momentul în care paharul atinge podeaua, camera, bucătăria, baia, întreg imobilul insalubru, aflat undeva la marginea existenţei, sunt zguduite de roţile unui tren, care trece în apropiere. Prin această intruziune, exerciţiul (efectul) magic este poluat de năvălirea bruscă a realităţii din afară în conştiinţa observatorului (copilul). Realitatea din afară, trepidaţiile, zgomotul sacadat al roţilor de tren, nu spulberă iluzia, „magia”, „irealitatea”, ci doar le fragmentează aducând în memorie crâmpeie, cioburi din realitatea imediată. În urma acestei intruziuni visul şi realitatea se amestecă, dând naştere unei lumi aparent haotice, în care simbolurile foarte clare sunt împănate cu fragmente desprinse din trăirea cotidiană. Astfel se întâmplă şi în poezia (dar şi proza) lui Liviu Ioan Stoiciu. Copilăria petrecută într-un canton pare să-şi fi pus pecetea peste întreaga creaţie a autorului volumului La Fanion: „Salut argonauţi! strigam eu, în fântână, dacă eram trimis să scot apă, de mamă, la frânghie/ (când venea ea acasă să mănânce de pe câmp): era o regulă… atunci când odată luam găleata plină,/ şi în picioarele goale fugeam de aici, de peste linie, la barieră, să sting lâna (de aur?… de unde…)”
Caruselul cu zei şi eroi legendari ai Greciei antice, dar şi cu personaje şi simboluri biblice îl însoţeşte pe autor în tot labirintul descifrării propriei copilării. Cantonul, celebrul canton al lui Liviu Ioan Stoiciu, în care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a unei familii obişnuite  este sufocată la tot pasul de luxurianta vegetaţie a unor simboluri mitice. Firul (şi fiorul) liric este împletit din două elemente: unul strict biografic, noduros, având consistenţa cânepii întinse pe un gard, şi altul provenit din răsucirea firelor de fum susurând încă din vetrele străbune ce stăruie undeva în subconştientul fiecăruia din noi. Acest ultim fir, aproape imaterial, oarecum livresc, are menirea de-a împodobi pânza (scoarţa) ţesută din firele realităţii crude, dându-i valenţe neaşteptate şi impregnând-o cu o trainică lumină. „În picioarele goale fugeam, aici, de peste lume, la barieră, să sting lâna (de aur? … de unde?) pe berbece…” Imediat după această inserţie mitică, realitatea revine brutal în conştiinţă: „… pe berbece (unul al picherului, legat de gard, în drum, să pască în şanţ: pe el călăream eu).”

În urma lui se aud strigătele mamei: „nu zburda, mă băiete, pe el ziua, sărea în sus cantoniereasa”, copilul însă îi acoperea strigătele cu glasul său ascuţit: „salut, bă şi vouă, zei de râu cu trestie pe cap…”  Infuzia imaginarului mitologic în realitatea brută produce un colaps al rememorării. Imaginile care vin dinspre trecut produc la nivelul conştiinţei adevărate şocuri. Imaginile se învârt, tremură, sunt încărcate cu multă afectivitate. Conectat la această maşinărie fabuloasă în care trecutul reînvie, trupul este supus unor trepidaţii continue. Rostirea devine sacadată. Ca în urma unei traume. Copilul ca şi prezicătorii ce ghicesc destinul în funcţie de semnele ce apar pe organele animalelor sacrificate (zodia interioară a viscerelor corespunde cu zodia cerească) este un bâlbâit. El rosteşte adevăruri şi blesteme cumplite, dar descifrarea lor presupune o iniţiere şi un efort psihic cumplit din partea auditorului. Nu tuturor li se arată lumina stelară. Astfel, claritatea se ascunde în aparenta incoerenţă. Limpezimea gândurilor în bâlbâială. Un labirint interior, contorsionat şi întortocheat, plin de lumini şi umbre, ascunde fiecare poem: „Dealuri moi, ridicături roşii cu/ puroi, căi/ anevoioase, crucea pieptului salutată de toţi, cărnuri de zi şi/ cărnuri de noapte, nelinişti, suferinţe grele/ împrejurări. Haimana. Îşi//  şterge ochii cu colţul baticului: a fost o femeie uşoară, dar a/ auzit şoapte cosmice! A umplut un Hambar cu/ aceste şoapte. Adevărat Hatâr. Şoapte/ Hâde! A fost o meschină şi/ o josnică, dar ea a descoperit hârburile de oale/ ale unei alte lumi!”
Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu stă sub semnul unei mişcări dizarmonice, dezarticulate a materiei din jur. A unei traume profunde pe care conştiinţa sa a suferit-o în copilărie. Poezia şi biografia sa seamănă cu acea Biserică mergătoare, pe care Liviu Ioan Stoiciu o descrie cu atâta migală, nostalgie şi disperare de cauză: „Când a ajuns-o din urmă a constatat că, de fapt, biserica asta neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,/ care scârţâia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind plină vârf/ cu tot felul de roade stricate, adunate la întâmplare, ale/ acestor vremuri.// Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei.”

Dacă biserica (a se citi credinţa) lui Liviu Ioan Stoiciu este o căruţă trasă de o mârţoagă nevăzută, însetată de Absolut, Dumnezeul său e acea locomotivă cu sirenă ce trece prin faţa ferestrei zguduind totul în jur: „Dumnezeu trece prin faţa ferestrei…// Scârţâie duşumeaua: sprijiniţi în coate,/ muţi şi azi, vă clătinaţi/ linguriţa în ceaşcă, nemulţumiţi. Cioara, de pe / uşa de la intrare, cârâie, strigă, îşi bate aripile, numai noi doi o / înţelegem: «norocul vă surâde iar» (…) fiţi binecuvântaţi, «neantul se află în mine»”. Şi în noi toţi.

Stoiciu este un poet la care detaliul uneori capătă importanţă mai mare decât însuşi întregul. El creşte pe măsură ce poemul se derulează, anumite imagini ies din ansamblu, se încolăcesc unele peste altele, se ramifică, schimbând mereu configuraţia şi sensul. Timpul şi spaţiul sub presiunea retoricii unor sentimente destul de alambicate se scurg în afară lăţindu-se pe suprafaţa poemului asemenea unor pete de cerneală ce-şi schimbă mereu nu numai forma, ci şi culoarea. Clipa de acum şi clipa de atunci se contopesc şi se scindează mereu, multiplicând şi spaţiul rememorării. Imaginile se învârt în jurul unor linii de forţă ce caută să se îndepărteze cât mai mult de nucleul poemului. Lui Liviu Ioan Stoiciu nu-i scapă nimic din cele ce se petrec în jur. Ochiul său metaforic deformează imaginea cotidianului, a amănuntului banal descoperit în preajma sa. Simţurile sale sunt în permanentă atenţie. E treaz nu numai văzul, ci şi auzul. Voi exemplifica afirmaţiile mele cu câteva citate din jurnalul său antijurnalul său apărut într-un număr mai vechi al Convorbirilor literare: „Dar m-am lungit prea mult cu introducerea, la paginile mele de contrajurnal de la Marea Neagră, de la Vila Scriitorilor – Neptun. Voi mai reţine câteva consemnări de la faţa locului. Avem un greier în balcon care ne asurzeşte. Dar lui îi suportăm balamucul sonor noaptea, nu şi discotecii Paparazzi, de la Olimp (care ne aminteşte de cârciuma de acasă, de sub apartamentul nostru, de blestemul de a nu avea linişte nicăieri)…”  Poetul se plânge de zgomotul care îi asasinează timpanele. În intimitatea sa, el visează la o tăcere absolută. La o retragere din lume. Dintre toate zgomotele, el suportă doar ţârâitul liniştii. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Zgomotele chiar dacă îl deranjează, îl inspiră. Ele îl scot din minţi,  dar îi ţin simţurile treze.

De altfel Liviu Ioan Stoiciu este un om al agorei. Un om căruia îi plac confruntările. Claustrarea l-ar scoate din minţi. L-ar face să-şi iasă din ţâţâni. Balamucul paparazzilor de la Olimp îl scapă de propriul său balamuc: „Gâlceavă, exces, dezlănţuire. Iad. Stă cu urechea aţintită, culcat în iarbă. Delir. Vagi nostalgii în procesul de descompunere / a glucidelor. În fascinaţie. Erezii,/ anateme: vase lemnoase împietrite în faţa ispitei – unde se ascunde Muma Pădurii?” clamează mefistofelic poetul. Şi tot el îşi răspunde: „În gaura urechii…” Şi, probabil, în toate celelalte lăcaşuri ale simţurilor, unde sălăşluieşte, ce altceva, decât infernul? „Abia întoarsă de la Iarmaroc, într-o stare de excitaţie maximă./ Acum când toţi sunt gata să se spele de păcate – lăsând abatorul în urmă. «Bucuroşi de existenţa/ răului». Cu dovada sângerând alături. Cu iasomie la nas. Vagi nostalgii / în fascicule. Renunţând la raţiune: că plantele cresc în cimitir mai repede noaptea? Tu poţi şti ce înseamnă să te simţi, ziua, în societate, respingător şi ridicol… / Fără să fii Idolatrizat. Fără să ai Iesle în faţă…” Dacă la intrarea sa în cetate i s-ar aşterne crengi de lotus la picioare, Liviu Ioan Stoiciu nu s-ar simţi în elementul său. Ovaţiile şi aplauzele i-ar satisface poate pe moment orgoliul, zgomotele şi duhoarea mulţimii („transpiraţie, paloare, roşeaţă”, „zgârci, flegmă, vomă”, însufleţite de „Micul Motor Animal”) l-ar scoate mai mult ca sigur din sărite. Vegheat de acel Soldat al Omului lăuntric spiritul său s-ar simţi hărţuit şi neîmpăcat, visând să se scufunde pe veci în apele leşioase ale morţii. În „inima sa de raze” Liviu Ioan Stoiciu este un răzvrătit. El este un proroc care vesteşte, o dată cu propria sa pieire, pierea unei lumi întregi.

Vitriolantă este nu numai poezia, ci şi proza şi publicistica sa. Stoiciu este un revoltat. Un om care nu se sfiieşte să atingă cu propriile sale mâini firele de înaltă tensiune ce scurtcircuitează viaţa noastră literară. „În ultima vreme, scrie în prefaţa Post-opsiciilor stoicine, criticul Stefan Borbely, Liviu Ioan Stoiciu s-a întrecut în vehemenţe. Paginile sale acide, dintr-un jurnal bucureştean, au trezit mânia confraternă a concitadinilor, adâncind izolarea de moment a unui autor insurgent, incomod şi tranşant în polemici. Un interviu de-al său acordat paginii culturale a Monitorului de Iaşi (21 iunie 1997, interviu luat de subsemnatul, n.n), face vid în critica de poezie postmanolesciană, recunoscând, într-un deşert de anonimi dispreţuiţi global pentru serioase carenţe de lectură, emergenţa a doar două piscuri: Cistelecan şi Grigurcu. O altă ţintă predilectă e Mircea Cărtărescu, denunţat pentru debilitatea poeziei sale postdecembriste, aflată într-o prelungită (dar escamotată de către critică în derivă) şi pentru o proză pe care «intervievatul nu o gustă»”.  În continuare Ştefan Borbely face o paralelă între insurgenţa lui Liviu Ioan Stoiciu şi cea a lui Goma.

Citind aceste pagini (desprinse din interviuri şi jurnale, n.n.), m-am întrebat de multe ori care-i mobilul revoltei continue a autorului Poemului animal. Dar Liviu Iona Stoiciu nu e numai un revoltat, dincolo de iusurgenţa sa se simte şi bucuria de a trăi cât mai intens „clipa cea repede ce ni s-a dat”. De a observa cu minuţiozitate tot ce ne înconjoară. „Avem şi un cuib de vrăbii în streşină, în dreptul balconului nostru – stăm la ultimul etaj. Soţia (care vine pe plajă doar pentru două-trei ore după 16,30, în rest stă în balcon şi citeşte) asistă zilnic la partidele de dragoste dintre o vrăbiuţă (mică-mică) şi un vrăbioi mereu ţanţoş” – notează poetul în acelaşi antijurnal. Acesta „e un ritual bine pus la punct – continuă el – după ce coboară de pe vrăbiuţă, vrăbioiul o înconjoară de  mai multe ori, iar vrăbiuţa se descarcă printr-un cântec specific.” După cum observăm, nu numai ochii „lucrează” la capacitate maximă, ci şi celelalte simţuri. Timpanele autorului percep zgomotele la un mod acut. Ochiul sagace al lui Liviu Ioan Stoiciu observă realitatea în amănunt, când înarmaţi cu lupa, când cu binoclul. Mirosul ca şi pipăitul joacă, la rândul lor, un rol activ în contemplaţie. Totuşi, ochiul primează, care observă pe plajă orice mişcare. Degetul arătător al autorului se ridică mai întâi indignat în aer, apoi coboară-n resemnare. Întâlnim în notaţiile sale o mirare perpetuă, urmată de o dojană creştină, în spatele căreia se simte însă adiind o grijanie venită din străfunduri, după cum reiese din acest pasaj: „Criticul Alexandru Condeescu îmi arată rolele – nu-mi vine să cred că merge pe ele, nu sunt ale fiicei tale? “Merg cu prietena mea pe role, ea e un pic mai mare decât fiică-mea”. Poetul nu se opreşte aici, ci dă şi numele muzei criticului, după care îl dojeneşte  pe un ton şăgalnic: „Aşa e când dai în mintea puştoaicelor”. Dincolo de mustrare, se întrezăreşte, parcă, şi un pic de invidie: „Seara aflu că: în timp ce poetul suedez Alexandru Dohi aleargă pe malul mării înainte să se culce, desculţ, iar Alexandru Condeescu merge pe role, tu cu soţia faceţi înconjurul falezei Neptun-Olimp. (Cine a observat asta, Doru Mareş?)” Cui îi adresează reproşuri antijurnalul? Cumva propriului său ego? Ar fi interesant să vedem cum toate aceste notaţii trec din antijurnal în poezie şi uneori invers, cum se întâmplă, de pildă, în poezia „Serenadă”: „Pe o dună de nisip, pasăre de papirus, fandosită, ridicată de la sol şi iar coborâtă. Scămoşată toată. Scăpată de primejdie. Bătând/ speriată aripile, înfiorată profund de un câmp electric generat prin frecare la sol…/ Pasăre migratoare cu câteva versuri scrise pe ea.” E vorba, după cum aţi ghicit, de un zmeu sau de un avion de hârtie aruncat pe o dună de nisip. Papirusul, ca şi nisipul trimit cu gândul la piramide, la egipteni. Sfârşitul e edificator în privinţa decriptării poeziei care nu e altceva decât o „pasăre crescută fără credinţă şi fără lege la masa de scris!”
Biserica din căruţă a lui Liviu Ioan Stoiciu e plină de păsări de papirus care îşi iau zborul spre înălţimi la fiecare hurducătură a drumului înălţându-se spre cer şi coborând în neantul din noi.

(din volumul Capete de rând. Eseuri şi portrete literare, Editura Paralela 45, 2006)