Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Captivitate. Inegalitate. Dezbinare.

Captivitate. Inegalitate. Dezbinare.

În naivitatea mea tinerească de odinioară îmi închipuiam că intelectualul român de excepţie trebuie să fie un căutător al libertăţii cu orice chip. Căutare cu orice chip, libertate cu orice chip. Credeam că acesta era unicul mod în care, după jumătatea de secol deşertică, poate măcar (sub/supra)vieţui cineva care chiar are ceva important de spus. De gîndit, de făcut.

Cultural, exemplele venind de la erectul Diogene pînă la recent pentru-totdeauna închisul Unabomber mă făceau să cred că domnii şi doamnele cărora le admiram intelectul sînt nişte fiinţe ajunse autonome, care, scăpate de scurta întîlnire cu mine, urmau să se dezbrace de sacourile, blugii şi fustele luate de la solduri din Paris şi să leviteze eliberate, filozofînd în voie la umbra pădurilor de fagi bio.

Pe lîngă exemplele culturale, poate şi lipsurile tinereţii de pe atunci, „legăturile” pe care oricine le are – şcoala, dependenţa de părinţi etc. mă faceau sa privesc atît de idealist la cei pe care îi admiram, ca la ceva total opus mie şi celor ca mine, cei încă depinzînzi.
Dar m-au şi minţit.

Cei ceva mai în vîrstă spuneau că au fost şi sînt liberi pentru că s-au izolat precum carii de lemn, săpînd în turnurile ivorii de pe tabla de şah a istoriei hîde româneşti: au rezistat prin cultură. Care încotro, la şedinţe coprofage de partid, la cozi în faţa magazinelor cu adidaşi de porc, la indignarea mîrîită în şoaptă la o ţigară, ei însă, se retrăgeau în poziţii lotus în interioritatea proprie, la răcoarea bibliotecilor. Ziceau că ’89 i-a prins pregătiţi pentru libertate, mai ales că fuseseră şi pe „afară” şi văzuseră cum e.

Cei mai tineri, încă neajunşi între valorile culturale certe spuneau că ei sînt liberi. Norma îmbătrînită estetic şi pătată ideologic trebuia să fie schimbată ca să li se facă lor loc, să fie scoşi nemernicii care făcuseră compromisuri, cei neliberi ideologic. Bătrînii „curaţi”? Nişte calofili, nişte domni care reveniseră cel mult la valorile interbelice pentru a scăpa de dictatură! Nişte modernişti. De ce erau însă ei liberi? Pentru ca nu făcuseră compromisuri (nici ei) şi pentru că se izolaseră nu în construcţii interioare medievale de inspiraţie culturală franco-germană, din fildeş, ci în spaţii psihice de sticlă şi metal, venite din bio-bibliografia anglo-saxonă.

Îmi aduc din anii ’90 aminte o minciună (să nu spun mîrşăvie, mă opreşte CNA-ul propriu) pe care o vindea o tînără intelectuală – ce este şi în acest moment cadru universitar şi electrizant relatează de mulţi ani cum e electrizată de personalitatea unui politician român.
„Fiţi liberi! Plecaţi! Plecaţi din Universitate, e o nenorocire, o să vă strivească bătrînii ideologizaţi de aici!” spunea ea către trei tineri preparatori, printre care mă aflam şi eu. Aşa am şi făcut, nu neapărat însă din cauza îndemnului. Un auditor este acum profesor în America, al doilea în Germania. Eu am plecat din învăţămînt. Tînăra intelectuală de odinioară a rămas „prinsă” în chihlimbarul universitar, avînd o frumoasă carieră pînă în ziua de azi.

Încetul cu încetul am început să descopăr (aşa cum abia în ultimii ani astronomii s-au prins că în mijlocul fiecărei galaxii este cîte o gaură neagră supermasivă) că idolii mei nu erau nici pe departe liberi, din contră, le făcea şi le face o mare şi perversă plecere să fie „legaţi”:  bătrînii, chiar şi cei „anti” s-au dat cu cei „pro”: ce sens are, domnule, avem o vîrstă: ce contează în faţa imensităţii eterne a spaţiului infinit (cultural) Iliescu / Constantintescu / Băsescu? Hai să facem un pact pentru Cultură, pentru Cultura cu “c” mare, care nu ţine cont că sîntem „ai cuiva”… Pupat Piaţa Independenţei. Ce nume bine ales de conu Iorgu: să fim dacă nu liberi, măcar independenţi. Iar cea mai realistă independenţă, cea mai fezabilă, cea mai curată, cea mai „neutră”, cea mai românească, este dependenţa de toţi.

Adicătelea (vorba bătrînului satir Pann): Pupă-i (pe toţi) în bot şi ia-le tot.

Idolii mei mai tineri, ca act reflex, s-au grupat. Reunirea taberelor adverse ale bătrînilor i-a legat şi mai mult unul de altul în, vorba lui Sorin Adam Matei, „grupuri de prestigiu”. Cînd inexorabila îmbătrînire i-a marginalizat uşor pe bătrîni, tinerii, neliber uniţi întru interesul comun, beneficiind şi de apariţia unor oportunităţi politice, au desantat în sine-cururi pînă nu demult inaccesibile. Au desenat structurile respective numai în culorile lor, eliminînd epur(g)ativ pe toţi cei de alte nuanţe.

Nu şi-au dat seama, „prinşi” de administraţia sine-curistă, că timpul a trecut şi peste ei, că au devenit la rîndul lor o grilă depăşită, care selectează după criterii perimate fenomene culturale contemporane interesante, unele chiar mai interesante decît ce au făcut ei vreodată.
Mai este mult de vorbit: cum de fapt istoric intelectualului român îi place să fie dependent de ceva. De cineva. Cum intelectualul, nemaiavînd valoare ideologică de piaţă, s-a vîndut de fapt aprope pe nimic. Cum au apărut şi excepţii de la regulă, care au început să existe ca fenomen îmbucurător – generînd intelectuali care sînt de sine stătători şi liberi de angajamente.

Dar nu pot să continuu monologul, deoarece Cristi Bădiliţă vine în România, deci nu mai poate aştepta să-mi termin ideile. Pe deasupra, oricum nu mai am timp nici eu, trebuie să mă pregătesc pentru întîlnirea cu el (sick!).

Voi reveni, de mi se va mai da voie. Am început doar această antipledoarie (precum încep în România asfaltatorii cu o groapă la începutul iernii, pe care o lasă apoi să blocheze drumul pînă prin primăvară, pentru ca să pună repede mîna pe contractul cu primăria) pentru ca să mă „leg” şi eu de ceva concret.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *