Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Catolicismul românesc contraatacă (1)

Catolicismul românesc contraatacă (1)

Wilhelm Dancă este preot catolic. Actualmente rector al Institutului teologic romano-catolic din Iaşi. Doctor al Universităţii Gregoriana din Roma. Între 1992 şi 1995 a lucrat la Radio Vatican. A publicat 13 cărţi, printre care Definitio sacri, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998; Bazele filozofice ale teologiei, Editura Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1999; Introducere în teologia fundamentală, Editura Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1999; Logica filozofică. Aristotel şi Toma de Aquino, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Cristian Bădiliţă: Părinte Wilhelm Dancă, v-aş propune să începem cu „starea de fapt”. În România, ţară majoritar ortodoxă, Biserica romano-catolică e „minoritară”. Peste tot în lume, însă, în ochii celorlalte religii, creştinismul are un chip şi un nume catolic: papa de la Roma. Cum se simt catolicii români în România? Nu v-a bătut niciodată gândul să emigraţi într-o ţară unde sunteţi majoritari şi unde nu există riscul de a fi consideraţi drept „eretici”?

Wilhelm Dancă: M-am născut catolic român, în Moldova, şi am crescut având mereu conştiinţa că aparţin unei minorităţi religioase. Văd în această situaţie mâna Providenţei, care vrea prin mine să facă un bine, nu ştiu cui: minorităţii cărei îi aparţin sau majorităţii în mijlocul căreia trăiesc?

Ca tânăr catolic laic nu am simţit presiunea majorităţii ortodoxe, poate şi pentru că am stat vreo zece ani în Institutul Teologic Romano-Catolic de la Iaşi, unde influenţa ortodoxismului nu pătrundea. Dar, ca preot catolic, am întâlnit destul de mulţi ortodocşi cam răutăcioşi, ţâfnoşi sau prea plini de identitatea lor confesională, fie în rândurile laicilor, fie în cel al călugărilor şi al preoţilor. Opoziţia, împunsăturile, chiar dispreţul unor reprezentanţi ai majorităţii la adresa catolicului din faţa lor nu m-au descurajat, ci mi-au întărit convingerea că diversitatea este un factor de îmbogăţire şi, ca atare, trebuie cultivat.

Trăind în aceste împrejurări, am integrat modul de a fi minoritar, de aceea cred că nu m-aş simţi în largul meu într-o ţară majoritar catolică. Şi apoi, orice mod de a fi catolic are nişte determinări. De exemplu, eu sunt catolic român; aici, într-adevăr, ordinea cuvintelor este importantă şi trebuie păstrată. Pot fi şi alţi catolici, dar sunt catolici italieni, catolici spanioli etc. Există o diferenţă şi între catolicii înşişi. Am avut ispita emigrării, dar asta s-a întâmplat înainte de 1989, iar motivele nu erau de ordin religios.

Aşadar aţi avut unele experienţe triste cu fraţii ortodocşi. Vă rog să evitaţi diplomaţia, dacă se poate, şi să încercaţi să analizaţi reacţiile de opoziţie a ortodocşilor la catolicism.

Cum v-am spus, m-am născut în Moldova – Moldavia me genuit – în satul Buruieneşti, judeţul Neamţ. Localitatea este complet catolică. Prin clasa a treia sau a patra am fost cu părinţii mei la o familie prietenă dintr-un sat vecin, care era ortodoxă, chiar în ziua în care îşi sărbătoreau Paştele. Când a fost Paştele catolic familia respectivă a venit la noi în vizită. Schimbul acesta de vizite, cu ocazia Paştelui, cred că a durat vreo câţiva ani. Prietenia familiei noastre cu această familie ortodoxă m-a însoţit în copilărie şi mi-a marcat pozitiv relaţiile pe care le-am avut cu alţi tineri ortodocşi în liceu sau în armată.

Reacţiile de opoziţie a ortodocşilor la catolicism le-am cunoscut mai târziu, îndeosebi ca preot participant la diverse întâlniri ecumenice. Cu aceste ocazii am observat un fenomen interesant, şi anume preoţi ortodocşi care nu aveau curajul să-şi asume public unele adevăruri despre unitatea Bisericii în care credeau personal, pentru că „nu-i lăsa” ierarhul. În particular, câţiva mi-au spus: „Părinte, refacerea unităţii ar trebui să fie direcţia de cercetare a teologiei noastre, dar ăştia de sus au altă politică”. Vă spun cu mâna pe inimă, pentru mine, omul care nu poate să spună liber adevărul în care crede este un lung prilej de durere. Cum se ajunge aici? Din teamă, interes meschin, ignoranţă, autosuficienţă, dorinţă de putere, nu-i aşa? Dar, mai e ceva: ortodoxismul nu cunoaşte exerciţiul libertăţii în adevăr. Asta-i problema.

Pentru mulţi români catolicismul echivalează cu Occidentul, cu un soi de El dorado al civilizaţiei. În plus, din cauza compromiterii multor ierarhi ortodocşi sub comunism, la care se adaugă extraordinara dimensiune a Papei Ioan Paul al II-lea, unul din eliberatorii Europei de Est, mulţi ortodocşi au migrat spre catolicism. Cunoaşteţi personal asemenea cazuri? Cum procedează Biserica catolică în cazul convertirilor de la ortodoxie? Din câte ştiu se recunoaşte fără probleme botezul şi nu i se cere postulantului decât semnarea unui act prin care-şi recunoaşte intrarea în Biserica universală, id est „catolică”.

Am cunoscut diverse persoane care au făcut cerere de „convertire” la Biserica catolică şi dau mărturie că, fără excepţie, nu au renunţat la Biserica ortodoxă, ci se săturaseră de viaţa dezordonată, fără crez şi fără valori în care trăiseră până atunci.

Prin anii 1990, s-a prezentat la mine fiica unui preot ortodox, împreună cu soţul şi cu fiica ei. Spuneau că sunt ortodocşi, dar nu trăiau şi nu ştiau nimic despre viaţa religioasă. Au cerut să fie primiţi la sacramente în Biserica catolică. După ce mi-a spus că tatăl ei, preot ortodox, trăieşte, i-am cerut să stea de vorbă cu el, să-i spună ce are de gând să facă şi să-i ceară părerea. S-a dus, a vorbit şi a venit cu acest răspuns: „Dacă mama care te-a născut nu te face să creşti, atunci poţi să cauţi o altă mamă”. Şi a adăugat: „Biserica ortodoxă şi Biserica catolică sunt ca două surori, deci, până la urmă nu te înstrăinezi prea tare, rămâi printre rude. Domnul să te ajute!”

Un alt caz impresionant a fost cererea de a fi primită în Biserica catolică făcută de o familie ai cărei membri nu fuseseră botezaţi niciunde. Tuturor persoanelor care veneau la mine cu cereri similare le propuneam câte un curs de nouă cateheze fundamentale desfăşurate pe durata a nouă luni de zile. Prin această periodizare a pregătirii le sugeram catehumenilor că trebuie să se nască a doua oară. Le prezentam Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia, Crezul, Poruncile, Sacramentele, Rugăciunea Domnească etc. şi la urmă le pregăteam pentru spovadă şi împărtăşanie. Dacă era posibil, aceste două sacramente le primeau în preajma unei mari sărbători creştine. Căutam să fiu cât mai aproape spiritual de aceste persoane convertite, cel puţin în primii lor ani de viaţă sacramentală în Biserica catolică.

Persoanele „convertite” se remarcă printr-un plus de zel şi dau dovadă de mai multă fidelitate faţă de noua viaţă asumată. Permiteţi-mi să adaugă încă ceva: le-am îndemnat pe toate aceste persoane să frecventeze şi Biserica ortodoxă, cu ocazia unor anumite sărbători sau evenimente. Nu mi-au spus niciodată dacă au mers, dar cred că unele dintre ele au făcut-o.

Bisericii catolice i se reproşează foarte des, de către ortodocşi, prozelitismul. Care-i adevărul? Dacă un ortodox, sătul de Biserica ortodoxă română, iar nu de ortodoxie, aşa cum foarte just aţi nuanţat adineauri, se converteşte la catolicism, e de vină papa?

La catolici, problema convertirilor este deschisă, nu închisă. Preotul care primeşte o cerere de convertire nu caută să atragă prozeliţi, ci primeşte pe omul care caută o lumină, se orientează după mai multe criterii. Câteva dintre acestea au fost formulate deja de Conciliul Vatican al II-lea (Dignitatis humanae, nr. 1-3): „Adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi”; „demnitatea persoanei şi natura căutării lui Dumnezeu cer ca toţi oamenii să nu fie constrânşi în conştiinţa lor”; şi „oamenii să nu fie împiedicaţi să acţioneze potrivit conştiinţei lor”. Prin urmare, „vinovăţia convertirii” trebuie atribuită doar conştiinţei persoanei.

Aş dori acum să vă întreb câteva lucruri concrete privind istoria catolicismului pe teritoriul actualei Românii. În primul rând, precizez că nu vorbesc decât de catolicismul de după schismă, dat fiind că, aşa cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, oricum suntem cu toţii „catolici”, credem cu toţii într-o singură Biserică, universală. În al doilea rând, să evităm falsele discuţii despre „originea” creştinismului în Dacia, când Biserica nu era încă „împărţită” . Tot timpul m-am întrebat de ce se spune că Biserica e „despărţită”, când, în realitate, ea a fost „împărţită”. Din una a devenit două, apoi mai multe. Aş dori aşadar să vă întreb care sunt principalele date ale istoriei catolicismului pe teritoriul României, pe care orice român, indiferent de biserica din care face parte, ar trebui să le cunoască? Repet, după 1054 şi, evident, după crearea primelor formaţiuni statale pe acest teritoriu.

După 1330, în Valahia, avem două date importante: 1346, când s-a înfiinţat episcopia catolică de Severin (primul episcop: Grigore) şi 1381, când s-a înfiinţat episcopia catolică de Argeş (primul episcop: Nicolae Anton). În Moldova, după 1359, avem două date istorice importante: 1371, înfiinţarea episcopiei catolice de Siret (primul episcop: Andrei) şi 1418, înfiinţarea episcopiei catolice de Baia sau de Moldova (primul episcop: Ioan Ryza). Alte date istorice importante cu privire la Valahia: între 1610 şi 1883, catolicii din Valahia au fost păstoriţi de episcopii catolici de la Sofia sau Nicopole, din Bulgaria; în 1883 a fost înfiinţată arhiepiscopia de Bucureşti, care există şi în zilele noastre. Referitor la Moldova: în 1607, a fost înfiinţată episcopia catolică de Bacău; în 1884, a fost înfiinţată episcopia catolică de Iaşi, care există şi astăzi. Pentru a întregi tabloul istoric al Bisericilor catolice din România, îngăduiţi-mi să amintesc încă două date istorice despre Transilvania: în 1009 s-a înfiinţat episcopia de Alba Iulia, pentru catolicii maghiari, care funcţionează şi astăzi; în 1700 s-a înfiinţat Biserica greco-catolică română unită cu Roma, care a fost interzisă prin legea comunistă din 1948, dar şi-a reluat activitatea în 1990.

Există un specific al catolicismului românesc faţă de cel occidental? Lăsăm deoparte Biserica greco-catolică, despre care am discutat deja cu alţi teologi. A influenţat ortodoxia prin ceva „spiritul” catolicismului autohton?

În viaţa lor religioasă, catolicii români se remarcă printr-o participare conştientă şi deasă la sacramente. Se împărtăşesc deseori, dar nu primesc sfânta împărtăşanie, dacă mai întâi nu s-au spovedit. Participă în număr mare la liturghia duminicală, iar, în unele locuri, sunt destul de mulţi copii şi tineri care participă la liturghie şi în cursul săptămânii. De asemenea, trebuie spus că participarea la celebrările liturgice este vie, dialogată şi deschisă spre mister prin promovarea muzicii sacre şi a practicilor devoţionale. În fine, legătura dintre preot şi comunitatea credincioşilor este strânsă, probabil şi pentru că în România nu sunt comunităţi catolice foarte mari. Mulţi parohi îşi cunosc enoriaşii pe nume, cu toate problemele lor, inclusiv cele materiale. Ajutat de preoţii vicari, preotul paroh este garantul unităţii comunităţii parohiale. În parohii se simte un fel de căldură spirituală. Referitor la influenţa ortodoxiei, se poate spune că această influenţă se simte în atenţia pe care Biserica catolică din România o acordă cultului icoanelor, practicii postului şi muzicii sacre.

Dumneavoastră unde vă simţiţi „mai” acasă, la Roma sau la Iaşi?

Mă simt acasă şi la Roma, şi la Iaşi. Am jumătate de inimă la Roma, deşi nu am stat acolo decât doar vreo cinci ani. Dar la Roma am cunoscut pentru prima dată şi am trăit cu adevărat universalitatea sau catolicitatea Bisericii. Între 1991 şi 1996 am locuit în Colegiul englez şi în Casa generală a Fraţilor Şcolilor Creştine, ambele case internaţionale. Am studiat la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde puteam să văd atunci peste 3.500 de studenţi sosiţi din toată lumea; am lucrat la Radio Vatican, care avea vreo 45 de secţii cu transmisiuni în tot atâtea limbi şi dialecte; în week-end slujeam într-o parohie micuţă din Lazio, acolo întâlneam elemente ale credinţei catolice populare, Italia tradiţională. Apoi, ce să spun despre întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea, fie cele multe din cadrul concelebrărilor, fie cele puţine dar semnificative la nivel personal. Adaug la această listă: oportunitatea de îmbogăţire sufletească oferită de atâtea biblioteci mari, de mari profesori, de muzeele, de bazilicile şi bisericile din Roma – gândiţi-vă, numai în Roma există peste 1250 de biserici, de la cele mici până la cele importante. Ce spuneţi de harul acesta de trăi o vreme ca pe un fel de placă turnantă a lumii? Aşa a fost şi nu pot uita – Indimenticabile!

Şi la Iaşi mă simt acasă, într-un anumit fel, pentru că aici am trăit şi lucrat mai bine de 25 de ani, ca student, profesor şi, acum, rector al Institutului Teologic romano-catolic. De Iaşi şi de Institut mă leagă amintiri puternice, idealuri mari, ambiţii sfinte, dar şi momente de încercare şi amărăciunea unor bătălii pierdute. Aici am învăţat să câştig şi să pierd. Am fost cuprins deseori de melancolii moldoveneşti, dar nu m-au biruit, sper. Deo gratias!

Aţi terminat teologia în timpul regimului comunist. Care era atmosfera? Cum funcţiona Institutul teologic atunci şi care erau legăturile cu Occidentul?

Am stat la Institut zece ani şi tot timpul mi-a fost frig. Apoi, m-am temut mereu că Securitatea mă va da afară şi nu voi ajunge preot. Printre rudele mele era cineva care lucra la Securitate şi bunica mi-a spus că nu e prea bine că cel mai mare nepot să fie drac şi cel mai mic, adică eu, să devină sfânt; nu pot sta împreună, îmi zicea. Din perspectiva mea de student, legăturile cu Occidentul erau cvasi nule. Auzeam câte ceva despre lumea occidentală de la profesori, citeam cărţi străine aduse pe ascuns, dar nu prea multe, vedeam când şi când câte un episcop sau preot străin care venea în vizită, ascultam posturi de radio în limbi străine şi cam atât. Trăiam din plin sentimentul că mă aflu într-o groapă fără ieşire. Nu credeam că lumea comunistă se va termina vreodată.

După 1990 aşadar aţi făcut un doctorat la Roma, de antropologie, plecând de la Mircea Eliade. De ce Eliade şi ce a adus inedit teza dumneavoastră în studiile eliadeşti?

Am ales Eliade pentru că, în 1986, înainte de a-mi termina studiile la Iaşi, un fost coleg de armată mi-a dat să citesc concluziile Tratatului de istorie a religiilor a lui Eliade în limba franceză. Nu ştiu de unde le-a luat, dar mie mi-a dat o copie xerox. Atât de mult m-au impresionat acele concluzii, încât ele au rămas în mine ca un fel de lecţie neterminată. Când am ajuns la Roma, în 1991, şi am fost invitat să aleg direcţia de specializare şi tema tezei de masterat, spontan am spus „antropologia religioasă şi Eliade”. Mi-a dat o mână de ajutor şi decanul Facultăţii de filozofie de la Gregoriana din vremea aceea, Mgr. Peter Henrici, care era născut în România, dar fusese educat la şcoala lui Hans Urs von Balthasar care avea simţul „liturghiilor cosmice”.

Într-adevăr, în teza de masterat cercetarea mea s-a oprit la Omul ca simbol în memoriile lui Mircea Eliade. Am continuat acest drum de cercetare şi, în lucrarea de doctorat, Definitio sacri, am scos în evidenţă influenţa pe care Nae Ionescu a exercitat-o asupra orientării filozofice a lui Mircea Eliade. Astfel, într-un prim moment, N. Ionescu l-a deschis spre gândirea creştină şi europeană, iar într-un moment secundar către gândirea orientală, indiană. Oscilările lui Eliade în definirea sacrului oglindesc, de fapt, conflictul a două mentalităţi culturale, care-şi făceau loc în capul lui. Târziu, spre maturitatea deplină a gândirii sale, Eliade a optat pentru cultura europeană şi a propus definirea sacrului într-o manieră apropiată de logică întrupării lui Isus Cristos, susţinând că orice manifestare este, implicit, şi o ocultare a sacrului. Sau, în termenii lui Eliade, orice hierofanie camuflează sacrul, nu-l revelează. Limbajul specific al experienţei sacrului este simbolul; simbolul ar trebuie interpretat printr-o hermeneutică creatoare, care să nu lămurească unilateral, reductiv, ci să sporească semnificaţiile multiple ale simbolului. Într-adevăr, în această discuţie de specialitate, teza mea a adus o contribuţie inedită la studiile eliadeşti, şi anume revelarea datoriilor lui faţă de concepţia filozofică a lui Nae Ionescu şi împrumuturile conceptuale din ambientul cultural românesc în care s-a format.

După ce am publicat teza, îmi amintesc că unul dintre foştii mei profesori mi-a spus: „Mulţumesc că l-ai mai încreştinat puţin pe Eliade”.

(va urma)

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *