Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ce n-am învăţat de la comunişti?

Ce n-am învăţat de la comunişti?

Revenim cu întrebarea: ce-am fi putut învăţa de la comunişti şi n-am învăţat? Ne-o spune, cu documente à l’appui, şi Cristian Vasile, în ultimul său volum, Literatura şi artele în România comunistă (1948-1953), Humanitas, 2010.

După fiecare capitol parcurs începi să urli de obidă: „Cum, domnule, ăştia au ştiut ce trebuie făcut, cum au ştiut să-şi impună ideologia şi oamenii peste tot, în doar câţiva ani de zile?” Pentru că…

Studiul lui C. Vasile nu excelează prin stil sau „profunzime” metafizică. Nici măcar nu cuprinde întreg spectrul artelor, culturii din perioada delimitată. Dar e un studiu de nota 10. O combinaţie de hărnicie franciscană, la nivelul documentaţiei, şi diplomaţie iezuită, la nivelul interpretării.

Ca şi în lucrările precedente, şi aici junele (dar competentul) istoric face apel la arhive, lucru esenţial, din păcate ignorat încă de mulţi cercetători români. Spre deosebire de un A. Cioroianu sau de un E. Negrici, care practică o eseistică adesea diletantă, fără a-şi da silinţa să scormonească prin „hârţoagele” de primă mână, C. Vasile are în sânge metoda istoricului de meserie, plus o anumită onestitate conaturală (ca şi Marius Oprea, Stejărel Olaru, Stelian Tănase, nu însă şi fermitatea lor). El valorifică şi sursele „indirecte” (presă, jurnale, confesiuni).

În privinţa epocii care constituie obiectul acestei cărţi, N. Manolescu are dreptate atunci când notează că sensul multor episoade nu poate fi captat decât prin mărturii orale (şi nemăsluite, pe cât posibil) ale celor care le-au trăit. Specialitatea lui C. Vasile este istoria cultelor sub comunism. Din păcate, nefiindu-i permis accesul în arhivele BOR (doar s-a întâmplat o „revoluţie” în România, nu?), a trebuit să renunţe, deocamdată, la investigarea domeniului său predilect şi să se concentreze pe o altă felie.

Personal aşa am citit Literatura şi artele…, ca pe o probă despre eficienţa şi pragmatismul (sistematic violent) al comuniştilor de a curăţi terenul şi de ocupa cât mai mult într-un răstimp cât mai scurt.

În proporţie de 99% nepartinic, C. Vasile evaluează, în Introducere, rezultatele cercetărilor anterioare, începând cu volumele Anei Selejan. Aminteşte şi dezbaterea legată de legitimitatea cuvântului „proletcultism”, arătând, pe urmele Sandei Cordoş, că termenul încetăţenit deja în cultura noastră este impropriu, deoarece organizaţia Proletcult, condusă de A. A. Bogdanov, departe de a reprezenta tendinţa oficială a bolşevismului, a fost marginalizată de Lenin.

Legitimă este folosirea termenului de „jdanovism”. Totuşi, „proletcultism” a intrat prea adânc în fibra limbii române pentru a-l putea elimina peste noapte. La impunerea termenului va fi contribuit, într-o oarecare măsură (nu cred că decisiv) şi lucrarea lui Marin Niţescu, autorul celebrei lucrări-antologii, Sub zodia proletcultismului, pe care C. Vasile pare a n-o agrea integral, etichetând stilul autorului drept „patetic-justiţiar”. În schimb, Z. Ornea se bucură de stima autorului, ca reprezentant al unei „stângi echilibrate”. Cam aşa e cu etichetele în România: tot ce-i spus direct, pe şleau, verde-n faţă, fără ocolişuri e „patetic-justiţiar”; în vreme ce jumătăţile de adevăr, jumătăţile de minciună, jumătăţile de moralitate sau jumătăţile de colaboraţionism denotă „discernământ” şi „echilibru”. În ceea ce ne priveşte, recomandăm călduros volumul „patetico-justiţiar” al lui Marin Niţescu, ba chiar îi dorim o reeditare urgentă. Nu e de vină M. Niţescu că N. Manolescu, Ana Blandiana sau E. Simion au debutat în stilul vremii, cu producţiuni oportunist-comuniste.

Volumul lui C. Vasile e o dezvoltare a ideii „genialului” Chişinevschi: „Fără partid nu se poate face nimic”; altfel spus, fără supunerea culturii, artelor, învăţământului ideologiei comuniste. „Sintagma îndrumarea culturii apare încă din perioada de tranziţie (1944-1947) şi o regăsim în discursurile activiştilor comunişti de la şedinţele PCR. Vorbind de nevoia de a supraveghea munca artistică de masă, „esteticianul” marxist-leninist Nicolae Moraru, cel care îi seconda pe ideologii Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu, declara următoarele la conferinţa pe ţară a secretarilor şi a activului de educaţie politică din 25 iulie 1947: De la 23 august 1944 încoace s-au dezvoltat enorm echipele artistice. S-a ridicat o elită de pictori, actori etc. de masă. Dar fără îndrumare vor pieri. Trebuie să educăm opinia publică să judece după gustul nostru, să infiltrăm linia partidului în masă” (pp. 50-51).

Efectele „îndrumării” culturii, dirijată de cei trei nemernici amintiţi mai sus, Chişinevschi, Răutu şi Moraru, s-au resimţit până în 1989, culminând cu „marili” festival naţional „Cântarea Rrrrromâniei”. Motorul politicii respective a fost Direcţia de Propagandă şi Agitaţie din cadrul Comitetului Central al PCR (asta ne lipseşte nouă, tovarăşi anticomunişti, agitaţia!). Totul a prins rădăcini printr-o „agitaţie” sistematică.

În cele şase capitole sintetice, dar bine garnisite cu citate din arhivă, C. Vasile descrie acapararea, de către comunişti, prin organizaţii specifice, după model sovietic, a literaturii, a teatrului, a artelor plastice, a creaţiei muzicale, a cinematografiei („arta cea mai importantă”, Lenin dixit), precum şi a învăţământului.

Există şi câteva studii de caz: Vianu, romanul Mitrea Cocor, Petru Groza. Avem de-a face cu o sinteză clară, bine întocmită, plecând, aşa cum spuneam, de la documente de mâna întâi, care fructifică inteligent şi monografiile dedicate fiecărui domeniu separat: de pildă, Istoria literaturii a lui Marian Popa; Muzica românească între 1944-2000, de Valentina Sandu-Dediu; Istoria filmului românesc, de Călin Căliman sau Artele plastice în România 1945-1989, de Magda Cârneci. Ca exemplu „anecdotic”, cităm lista romanelor „de seamă” publicate în anii 1950-1951: Cântec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Mihai Beniuc; Minerii din Maramureş, de Dan Deşliu; Mărturii, de Veronica Porumbacu; La Doftana, de Maria Banuş; Mitrea Cocor şi Nicoară Potcoavă, de Mihail Sadoveanu; Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu; Oţel şi pâine, de Ion Călugăru; Lanţuri, de Ion Pas; La Borna 203 şi Sfârşitul jalbelor, de Al. Jar; Ogoare noi, de Aurel Mihale; Cumpăna luminilor, de Nicolae Jianu; Zorii robilor, de V. Em. Galan. (p. 98). Preferăm totuşi De ce ne plac femeile şi Politice.

C. Vasile încheie volumul în coadă de peşte. Sub influenţa, discretă, a mentorilor săi recenţi, cu genealogii cufundate în perioada jdanovistă, el încearcă să-i scuze pe intelectualii şi artiştii înregimentaţi sau colaboraţionişti punând întreaga vină în cârca sistemului. Dar un sistem e creat de oameni şi nimeni, niciodată, nu poate obliga pe altcineva să trăiască în slugărnicie fără un grăunte de consimţământ sau de oportunism. Altfel, de ce ne-am mai născut fiinţe cu liber arbitru şi nu patrupede? Asta nu înseamnă nici justiţiarism „patetic”, nici lipsă de îngăduinţă. Intelectualii n-au fost înrobiţi numai din cauza ferocităţii sistemului comunist, ci şi din cauza slăbiciunii caracterului lor. Afirmarea acestei banalităţi nu atrage automat un blam sau o condamnare morală, dar nici nu le exclude.

Ne amintim concluzia cărţii lui Malaparte, Tehnica loviturii de stat: singurul care-a învăţat lecţia lui Troţki, din 1917, a fost Stalin. Singurii care au învăţat şi aplicat, în România, „lecţia” comuniştilor au fost tot comuniştii. Vorbim de cei de după 1989. Iliescu i-a înlăturat din sistem, cu o eficienţă demnă de invidie, pe toţi cei care au îndrăznit să sufle în front. La rândul său, Băsescu procedează, de şase ani, la fel. Doar „generosul” Constantinescu a lăsat lucrurile neschimbate, spre amuzamentul adversarilor. Personajele cărţii lui C. Vasile sunt interşanjabile. Cu o întrerupere de patru ani (1996-2000) istoria comunismului românesc e o lungă şi plictisitoare nonistorie ţesută de câţiva derbedei cocoţaţi la putere împreună cu câţiva intelectuali lachei.

(foto: humanitas.ro)

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *