Ce nu spune C.S. Lewis în autobiografia sa spirituală?

Gândindu-mă deunăzi de ce ar merita să iau de pe raft tocmai această carte, iar apoi să nu o las necitită, mi-am adus aminte fără prea mari eforturi că, cel puţin pentru mine, C. S. Lewis a fost întotdeauna mai interesant din perspectiva lucrurilor pe care nu le-a facut. De pildă, în mintea mea, căsătoria lui Lewis cu Joy Gresham la o vârstă înaintată — adică la 58 de ani — nu a prezentat niciodată un interes atât de mare pe cât îmi dădea de gândit faptul că el nu s-a căsătorit — să zicem — înainte de 30 de ani. Lăsând la o parte motivaţiile acestei decizii — dezvăluite într-o oarecare măsură chiar în Surprins de bucurie prin prezentarea cercului de prieteni de la Oxford (pp. 214-219) — absenţa căsătoriei din viaţa de maturitate fizică a lui Lewis s-a dovedit — repet: cel puţin în cazul meu — o cheie hermeneutică mult mai eficientă în desluşirea biografiei sale decât însăşi căsătoria acceptată spre finalul vieţii.
Revenind la Surprins de bucurie şi încercând să evit lucrurile repetate până la plictis despre conţinutul ei, cartea lui Lewis devine cu atât mai interesantă cu cât ne străduim să pătrundem dincolo de hotarul lucrurilor spuse pe paginile ei. Înainte însă de a face acest pas, se cuvine să vedem, pe scurt, ce anume ne spune Lewis.

Cartea este, după însăşi mărturisirea autorului, „povestea convertirii“ sale — de aici şi subtitlul traducerii în limba română „Povestea unei convertiri“ preferat variantei originale „The Shape of My Early Life“ — de la ateism mai întâi la teism şi, în cele din urmă, la creştinism. Desfăşurarea povestirii se întemeiază, de la un capăt la celălalt, pe noţiunea de bucurie definită nu ca plăcere sau satisfacţie sufletească, ci mai degrabă ca „dorinţă neîmplinită“ care totuşi e mai de dorit decât orice altă împlinire. Bucuria lui Lewis e un fel de „dor“ ce se vrea ostoit, dar care — după cum citim pe mai bine de două sute de pagini — e mai uşor de recunoscut decât de potolit. Povestea lui Lewis este o prezentare fascinantă a tuturor încercărilor sale de a-şi împlini dorinţa de neîmplinit, pornind de la experienţele mai mult sau mai puţin religioase ale copilăriei (hotărâtoare în acest context fiind moartea timpurie a mamei sale) şi continuând cu anii şcolii, viaţa pe front şi, în cele din urmă, perioada oxoniană. După ani de reflecţie, Lewis îşi dă seama că bucuria pe care o căutase toată viaţa nu se leagă de căutarea Absolutului în variantă ateistă şi nici măcar de găsirea lui Dumnezeu în variantă teistă; bucuria—după cum avea să recunoască el însuşi la final — se leagă de Dumnezeu, pe care, nu cu puţină surprindere, Lewis ajunge să-l descopere ca persoană. Dorul de neostoit i se potoleşte abia când îşi dă seama că Dumnezeul personal pe care îl descoperise nu cu multă vreme în urmă capătă însemnătate deplină prin cunoaşterea lui Isus Cristos ca fiu al său. Aceasta însă e imposibilă — ne arată Lewis — fără credinţa într-o viaţă viitoare şi fără încercarea de a trăi în ascultare faţă de Dumnezeu.

Lewis insistă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu şi mai cu seamă a ascultării lui Dumnezeu pentru ceea ce este el în sine însuşi; nu există cunoaştere veritabilă despre Dumnezeu fără o ascultare faţă de el pe măsură. A spune că-l cunoşti pe Dumnezeu fără a-i da ascultarea cuvenită este un non-sens în contextul în care Dumnezeu este suveran în toate privinţele, iar tot ce există este rezultatul puterii sale dezvăluită de-a lungul şi de-a latul creaţiei.

Ajuns la acest punct, Lewis recunoaşte că omul nu poate trăi într-o poziţie de neutralitate faţă de Dumnezeu: aproprierea de Dumnezeu, ne asigură Lewis, aduce fericire, iar îndepărtarea sau separarea de el aduce groază, o logică a credinţei care face din concepte precum raiul şi iadul o realitate de netăgăduit. Cu toate că aceste dezvăluiri ţin încă de etapa teistă a convertirii sale, Lewis explică în cele din urmă, că finalul, dar şi finalitatea convertirii constă în a crede că Isus Cristos este fiul lui Dumnezeu. Convertirea devine astfel asemenea trezirii din somn, adică e momentul conştientizării adevăratei treziri. Abia după trezirea la realitatea cunoaşterii şi ascultării de Dumnezeu se poate vorbi — după cum vedem limpede în prezentarea lui Lewis — despre alinarea dorului neîmplinit vreme de peste douăzeci de ani. Acesta n-a pierit de tot, „subiectul şi-a pierdut importanţa“, mărturiseşte Lewis, însă „vechiul gust“, savoarea şi bucuria căutărilor şi-a făcut loc din nou în mintea iscoditoare a fostului ateu.

Acestea sunt, în linii mari, lucrurile pe care Lewis le spune cu francheţe şi aparent fără grija „exegetării” lor de către alţii; avem în faţă, pur şi simplu, o mărturisire — în fapt, o depănare — a evenimentelor ce s-au desfăşurat în viaţa lui Lewis ajungând, după mulţi ani, să se adune în momentul convertirii. Parcursul spiritual al lui Lewis trebuie văzut însă, după cum aminteam la început, inclusiv prin prisma lucrurilor pe care acesta nu le spune, cel puţin nu în această carte.

Astfel, primul lucru pe care Lewis nu îl spune se referă la natura convertirii sale. Fără a tăgădui caracterul profund spiritual al acesteia, nu putem să nu observăm lipsa unor aspecte precum caracterul pneumatologic al convertirii sau necesitatea unei minime perspective hamartiologice asupra trezirii sale la adevăratea realitate spirituală. Cu alte cuvinte, în contextul discuţiei despre trecerea sa de la teism la creştinism, Lewis nu aminteşte nimic despre rolul Duhului Sfânt în convertire — subliniat cu precădere de tradiţia ioanină şi paulină — după cum nu lămureşte nici dacă realitatea păcatului (hamartia) are a face, într-o oarecare măsură, cu „trezirea“ la credinţa în Isus Cristos ca fiu al lui Dumnezeu. Convertirea lui Lewis pare mai degrabă una logică, destul de rece, cerebrală, calculată chiar, în urma căreia recunoaşterea lui Isus Cristos ca fiu al lui Dumnezeu nu este neaparat necesară sau măcar de dorit, însă e cu siguranţă consecinţa logică, justă a unui parcurs spiritual întins pe mai mulţi ani.

Al doilea lucru nespus de Lewis în contextul convertirii sale e legat de prezentarea credinţei sale în Isus Cristos ca fiu al lui Dumnezeu. Cu toate că vorbeşte despre întrupare rămân totuşi semne de întrebare în privinţa realităţii întrupării. Nu e limpede dacă ideea de întrupare presupune enipostazierea Logos-ului dumnezeiesc în persoana lui Isus Cristos ori se referă, pur şi simplu, la faptul că Isus Cristos întrupează esenţa naturii Dumnezeului pe care Lewis tocmai îl descoperise. Lewis nu pare a nega întruparea lui Isus Cristos, însă informaţiile despre aceasta sunt prea puţine pentru a reuşi să înţelegem, cel puţin din această carte, cine este Isus Cristos pe care Lewis îl socoteşte fiul lui Dumnezeu. De asemenea, Lewis nu spune nimic despre învierea lui Isus Cristos, despre înălţarea sa la cer sau despre revenirea lui  toate aspecte cristologice hotărâtoare din perspectiva creştinismului tradiţional care, deşi nu anulează veridicitatea convertirii sale, generează o serie de întrebări al căror răspuns nu trebuie căutat  doar în această carte.

În al treilea rând, realitatea convertirii de la teism la credinţa în Isus Cristos ca fiu al lui Dumnezeu, deci la creştinism, nu apare în prezentarea lui Lewis ca fiind neaparat legată de ceea ce Scriptura, dar şi tradiţia creştină în ansamblul ei numesc mântuire. Tot aici, nu găsim informaţii despre rolul pe care îl are — sau mai degrabă îl joacă — Isus Cristos ca fiu al lui Dumnezeu în convertirea lui Lewis. Referirile la experienţele trăite după convertire sau imediat după aceasta sunt puţine — Lewis preferă să-şi încheie cartea în mai puţin de două pagini după ce a recunoscut că trăise realitatea unei convertiri — şi, cu toate că probabil Lewis n-a vrut niciodată să dezvăluie în amănunt ce s-a petrecut după convertire — citirea captivantei sale călătorii spirituale fără a afla ce s-a întamplat după convertire poate isca, pe bună dreptate, discuţii mai mult sau mai puţin radicale despre temeiul, dar şi necesitatea convertirii.

Dincolo de aceste aspecte care, dintr-un motiv sau altul, au rămas nespuse, şi care cu siguranţă nu trebuie socotite neajunsuri, cartea lui Lewis rămâne un reper nu doar pentru literatura de limbă engleză, ci şi pentru teologia creştină în general. Călătoria lui Lewis merită citită sau cel puţin răsfoită nu atât datorită frumuseţii stilistice sau vastelor cunoştinţe literare, teologice sau filozofice ce îmbibă fiecare pagină, cât sincerităţii şi frumuseţii de a aşterne pe hârtie trăiri fără de care experienţa umană e departe de a fi deplină. Nu în ultimul rând, Surprins de bucurie se dovedeşte o carte plăcută, uşor de lecturat şi oarecum greu de lăsat deoparte odată deschisă deoarece traducerea românească te imbie la citit. Trudă genuină de la prima până la ultima pagină, traducerea în limba română, compusă cu iscusinţă, rigoare şi competenţă de Emanuel Conţac, nu doar „sună“ româneşte — lucru nu tocmai facil ţinând cont de complexitatea lingvistică şi nu numai a scriiturii lui Lewis — dar şi prezintă, categoric fără preţiozitate, simplitatea şi naturaleţea convertirii la credinţa creştină, posibilă în orice context uman, inclusiv cel construit în preajma academismului oxonian.

 

Lewis, C. S. Surprins de bucurie. Povestea unei convertiri. Traducere de Emanuel Conţac. Bucureşti: Humanitas, 2008. 260 pagini, 28 RON.