Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cioburi din „ţara lui vinicius”

Cioburi din „ţara lui vinicius”

După o supărătoare tăcere editorială – „spartă”, după propria-i mărturisire, doar de publicarea unor scurte grupaje de poeme în trei reviste literare – Paul Vinicius revine în atenţia cititorilor de poezie cu un volum de versuri pe care aceştia ar putea să îl citească drept un jurnal liric al celor nouă ani scurşi de la precedentul Studiu de bărbat (Editura Muzeului Literaturii Române, 2002).

Pentru că, într-adevăr, cartea Liniştea dinaintea liniştii (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011) constituie un excurs confesiv deloc liniştitor, în ciuda sarcasticei promisiuni din titlu, prin teribilul infern existenţial trăit în tot acest timp de un scriitor nocturn, aproape copleşit de asurzitorul zgomot al angoasei:

în ţara vinicius nu găseşti picioruş de cangur./ vara este iarnă şi iarna este tot iarnă./ acolo totul miroase a fum de ţigară/ şi nenia mari beau peste măsură./ acolo buzunarele n-au prea pomenit bănuţ/ iar în case locuiesc doar animale./ în ţara vinicius chiar şi dimineţile cade noaptea./ iar în rest/ mult prea mult/ zgomot de inimi” – albertatatatanganikacanguri (cărticică de colorat pentru alberta).

E, într-adevăr, mult întuneric şi multă suferinţă în poemele aspre, scrâşnite, chinuite, dar atât de sensibile, ale lui Paul Vinicius. Numindu-le cioburi dintr-un autoportret ori, în altă parte, istoria unor vânătăi recente, poetul însuşi recunoaşte că ele s-au născut dintr-o acută percepţie a rupturii şi a sfâşierii de sine. La rândul lui, cititorul este silit să constate că instanţa auctorială care încearcă să redea „ordinea în care mă trezesc şi curg” înspre o moarte inutilă şi ineluctabilă sângerează de-a binelea, re-constituind fiecare cerc al iadului individual, marca „vinicius”.

Fiecare ciclu al cărţii (vizuina incertă, ninalbertanina, despre tu, semne de carte, semne de pământ, văraiul – în şapte tablouri sepia, insaţiabil instant instabil şi, în sfârşit, mi-am dorit să rostesc un poem/ pentru surzi/ şi l-am rostit) izolează astfel şi transfigurează poetic câte un episod cheie al glisării conştiente înspre un dincolo revelat întotdeauna drept un spaţiu al morţii. Căci acesta este numele adevărat al „marilor ravagii” cu care poetul îşi ameninţă hiperlucid cititorii… de duminică:

cuminţi alcalini şi plicticoşi am tot fost şi noi/ de când ne ştim// însă acum vom lăsa potecile să se ducă / (…)/ iar noi ne vom lua aruncătoarele de flăcări/ şi vom ieşi în realitate/ ca nişte adevăraţi ostaşi denivelaţi şi bruşti/ care suntem.// însă acum vom face mari ravagii/ mari blestemăţii/ şi dacă aţi fi avut puţină minte/ nici măcar nu aţi fi deschis/ această carte.” (cuminţi alcalini lenevoşi –/ cititori de duminică).

Ca întotdeauna, bineînţeles, Paul Vinicius nu îşi menajează defel nici cititorii de duminică, şi nici pe aceia din oricare altă zi a săptămânii. De data aceasta, însă, limbajul la limita licenţiosului pe care îl mai utilizează, după obicei, în unele poeme (v., între altele, ştiţi cum e/ să te fuţi/ într-o bibliotecă municipală?) are o miză mult mai înaltă decât biciuirea oricăror pudori sau altor sensibilităţi receptive.

La fel de înşelătoare sunt şi celelalte pseudo-temerităţi atitudinale din volum. Dacă, natural, de temeritate mai poate fi vorba în cazul apostrofării vecine cu imprecaţia sau a contabilizării (deloc injuste!) a tarelor bine cunoscute ale realităţilor socio-politice sau istorice în lanţul cărora gâtul poetic nu mai poate fi strâns prea uşor.

În orice caz, şi de la nodurile lirice „macro” (scurtă istorie a eschivei, discurs împotriva împrejurul deasupra şi dedesubtul/ acestei pete/ pe creier/ (cântec patriotic) sau cui n-o să-i convină/ să se arunce din mers – / eu am pornit), şi de la mai generoasele pânze minimaliste/ mizerabiliste pe care se întinde pasta dezgustului diurn (oboseală numai, semne de pământ, păianjeni microscopici coborând din tavan), poetul alunecă, obstinat, tot spre mărturia tensionată a crizei identitare majore.

Indiferent de nucleul în jurul căruia se coagulează confesiunea, aceasta se sfârşeşte întotdeauna cu revelaţia dureroasă a situării în marginea vidului ontologic. Acestuia din urmă i se vor supune, prin urmare, şi celelalte forme ale răului existenţial acut de care suferă Paul Vinicius. Adică:

* obsesia scindării, a dispersiei ori a căderii în sine („cu fiecare întoarcere acasă/ sunt tot mai departe.// prin buzunarele pantalonilor găsesc/ lucruri din ce în ce mai ciudate.// fără nici o explicaţie/ aerul se curbează/ şi se dezlipeşte de mine.// tot mai des cad/ înăuntrul meu” – uşa camera somnul);

* apoi percepţia degradării fizice şi fiziologice („acum vreo zece/ douăzeci/ treizeci de ani/ luam eu viaţa în mâini/ şi zdronc!/ cu ea de pământ – / şi uite/ că nu s-a spart.// acum o port cu mare/ cu foarte mare/ grijă/ ca pe o mireasă şubredă/ şi uite/ că tot curge nisip din ea” – cincişidoi);

* nostalgia dureroasă a vieţii uterine, a regresiunii într-un spaţiu protector, matrice („o/ mamă/ umple-ţi din nou ţâţele cu lapte;/ fiul tău beţiv/ se pregăteşte să vină la tine”ordinea în care mă trezesc şi curg/ (cioburi dintr-un autoportret);

* în sfârşit, teama că timidele tentative de raportare la alteritatea radicală se vor dovedi ineficiente („m-am trezit într-o dimineaţă cu ideea clară/ că dumnezeu este 6 din 49// …// apoi s-a făcut seară/ apoi fluturi/ şi felinare/ şi mi-am târât oasele/ până la prima dugheană/ unde se vindea 6 din 49/ mi-am rezemat puţintel capul/ de răceala geamului/ dincolo de care/ dumnezeu/ întorcea cuvântul/ închis.” – o dimineaţă în căutarea lui d).

Singurele epifanii de care poetul mai are parte sunt cele erotice. Abia în secvenţele de un erotism profund precum cele din o noapte ca un picasso/ falsificat, şi linişte, coup de foudre, periscop sau negru umed, dedicate unei feminităţi incerte şi ispititoare, alături de care absenţa – celălalt nume al vidului – se converteşte în amânare, răzvrătirile abia strunite sau chiar furiile colţuroase ale autorului fac loc, pe de-a-ntregul, unei tandreţi învăluitoare.

Iată, spre exemplificare, poemul din uvertura ciclului despre tu: „tu eşti o bucurie a respiraţiei./ miroşi ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un întreg trib de zuluşi se ridică din tine/ îndată ce îşi desfac picioarele. tu râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu ţipi la tavan/ parcă ai ţipa la cer/ în timpul unui atac aerian./ tu scânceşti/ îţi arăţi rădăcinile frumoase/ care nici pe departe nu seamănă a pământ/ după cum nici eu nu mai semăn a muritor.// dumnezeu să mă aibă în pază.” (coup de foudre).

Exceptând rarele momente de iluminare provocate, ca în ex-libris, de „cărţile –/ ah/ teancurile de cărţi/ din cămăruţa mea mai mereu înstelată/ ţinând loc de pereţi/ ţinând loc de nopţi/ ţinând loc de viaţă”, doar aceste fragmente autobiografice aproape neciobite ale lui Paul Vinicius pot, într-adevăr, reconstitui ceva din acel licăr de frumuseţe devastatoare care mai poate conserva, intact, „înăuntrul sângelui meu”.

Şi, după cum se vede din acest jurnal al perpetuei coborâri şi reveniri din infernul existenţial care este Liniştea dinaintea liniştii, sângele poetic al lui Paul Vinicius nu dă semne că s-ar dilua prea curând…

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *