Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Clişee despre contemporan sau libertatea de a nu gândi

Clişee despre contemporan sau libertatea de a nu gândi

 Încercând o sumară definiţie a contemporanului mă văd îngropat în clişee. Şi asta pentru că au trecut doar zece minute de când mi-am dat jos ochelarii de cal, i-am aşezat frumuşel lângă laptop şi am pornit odiseea mentală. Iată-mă ajuns la o primă tristă concluzie. Pare imposibil a mai gândi în afara stereotipurilor, a prejudecăţilor, a cărărilor deja bătătorite de unii mai deştepţi decât noi. Pretutindeni s-a mai fost şi asta pentru că lumea noastră intelectuală se termină la colţul străzii. Menajând langoare neuronilor pun şi eu mâna pe cel mai neruşinat clişeu, că tot e vorba de clişee în acest articol. Cine o fi inventat oare expresia cu „secolul vitezei”? Incontestabil omul avea dreptate. Problema e că o auzim atât de des încât a ajuns să ne violenteze auzul. Şi nici mare sens nu pare să mai aibă. Cine în ziua de azi nu se grăbeşte? Suntem înconjuraţi de oameni grăbiţi: copiii se grăbesc să crească, părinţii se grăbesc la serviciu dimineaţa, pensionarii se grăbesc să prindă reţetele compensate la început de lună, atât de mulţi din cei de la putere se grăbesc să-şi umple doldura conturile în bancă şi exemplele pot continua.

Deschidem pupilele largi, bombardate de frenetice alternanţe de culori fericite în seri plictisite. Ne trântim în fotoliu cu ochii ţintă la televizorul cu plasmă la care avem de plătit rată cu dobândă ani buni. Salivăm mai intens, când printr-o tainică sinestezie putem simţi în cerul gurii gustul inconfundabil de McPuişor, în timp ce pe ecran cad artistic şi delicios legume proaspete şi estetic tăiate, bucăţi de carne crocantă şi bine condimentată, toate încununate de sloganul deja arhicunoscut I’m loving it. Impresionaţi adânc de kitch-ul feeric, tresărim răpiţi de gâlgâiala Moşului, când, traversând lumea într-un tir gen car-alegoric, îşi potoleşte setea cu o Coca-Cola rece. Iluzia fericită devine de nestăvilit.

Salutăm entuziaşti conceptul de „globalizare”. Ne agităm frenetic, anticipând în discursuri fervente uliţele asfaltate ale „satului global”. Gesticulăm larg, vorbim mult… cu judecata avem carenţe. Poate reminiscenţe ale reacţiilor energice de altădată, când cavalcadele de visuri imaginau râuri de ambrozie în „paradisul socialist”. Anul acesta a fost în Aula Colegiului o dezbatere aprinsă pe tema „Este sau nu este patriotismul un sentiment desuet în România?”. Deşi lucrurile s-au învârtit mult în jurul cozii, mă tem că răspunsul este evident. Mi se pare ridicol să mai vorbim despre „patriotism” într-o ţară în care lumea nu ştie cum să se dezbrace mai abitir de valorile tradiţionale. Folclorul a ajuns o ruşine, catalogat sub eticheta atotcuprinzătoare de „ţărănesc”. El mai interesează doar în spoturi ieftine de promovare a Eco-turismului românesc. Şi cum ar mai putea interesa, când de fapt nu se mai practică? Acestă stare de fapt nu derivă dintr-o infatuare urbană, ci ruralismul românesc ca întreg şi-a pierdut demult dimensiunea mistică a legilor sale nescrise. Folclorul rămâne o exponată tristă şi neinteresantă de muzeu. Realitatea satului contemporan dovedeşte asta. Vitregit de exuberanţa ritualică a datinilor şi obiceiurilor, satul rămâne pustiu. Trec cirezi de vaci „europene” cu „cerceluşi” galbeni care le atestă statutul, privind palatele cu turnuleţe zvelte şi tăblărie zincată, de nu aurie. Se reîntoarce vreun consătean plecat la muncă pe meleaguri străine claxonând entuziast din noul său bolid roşu metalizat. Anesteziază badea Ion pe scroafa Mirabela ca s-o scutească de tratamentul atroce al unei morţi în chinuri. S-a perimat şi un bun-simţ sătesc, o puritate morală pentru mulţi „primitivă”. Orori abominabile au ajuns apanajul mediului patriarhal şi deliciul buletinului de ştiri de la ora 5. Doar de Anul Nou prin marile oraşe, în teatre, Case de Cultură, ori pe estrade improvizate am mai putea admira parada răpitoare de culori şi jocuri traditionale ca nişte bizare decupaje din alt veac. Dar moartea folclorului nu a însemnat neapărat moartea patriotismului. O întreagă panoplie de mari decepţii, zilnice nemulţumiri, constante neajunsuri, vechi fobii  toate au săpat groapa acestei lungi înmormântări. Un complex de a fi român s-a născut treptat, o atitudine „occidentofilă” bovarică s-a statornicit. Şi cum am putea oare judeca aspru această degenerare? Poate acuza cineva cu inima uşoară? Există cineva în ţara asta care nu s-a ruşinat, nu s-a plâns vreodată că este român? După ce va fi răspuns sincer la întrebare, îl invităm în faţa unei ţări de osâdiţi să arunce prima piatră…

Peste noapte ne-am mutat şandramaua în plin freamăt capitalist. Tot în pripă, după cum ne este obiceiul, ne-am muiat până peste urechi în „libertate”. Cu umilinţa întârziaţilor ne-am ocupat şi noi locul în banca naţiunilor democratice. Dar toate s-au petrecut cu un „radicalism” înrăit. Şi aşa cum un adolescent şi-ar trage şuviţele bretonului să-şi acopere coşurile dizgraţioase de pe frunte, aşa am aşezat şi noi o crâncenă umbră peste trecut. Trebuia să ne luăm cât mai repejor cu lumea, dar se pare că în acest proces de „aliniere” am pierdut pe rând singurele mijloace de „automântuire” pe care le mai aveam. Ne-am pierdut uşor identitatea. Şi acum devenim un rulment spoit atent în marele agregat global.

A trecut „trenul european” şi prin halta noastră şi ne-am urcat şi noi din mers, cu valijoarele burduşite de entuziasm. Am venit cu ce aveam: olecuţă de brânză de burduf, ceva ţuică, vinul podgoriilor noastre, sărmăluţe în foi de viţă şi o duzină de mititei. Dar nimic din toate astea nu a făcut mare vâlvă. Am trecut şi noi din compartiment în compartiment să promovăm mirificul patriei. Nu ştiu de ce, Coasta de Azur şi Munţii Alpi or fi având mai mare trecere… Am ieşit din cupeu ca să stăm pe coridor „cu bărbaţii”. Marele nostru noroc e că ştim engleză/franceză/germană/italiană şi am putut înţelege ce scrie pe plăcuţa de lângă fereastră. Altminteri, făceam imprudenţa să scoatem capul şi cine ştie ce nenorocire ar fi urmat. S-a întâmplat să dăm cu nasul de clanţa cupeului, dar ne-am dres repede cu medicamente nemţeşti şi ne-am îndulcit cu ciocolată elveţiană. Am trecut şi noi prin alte vagoane şi ne-au răspuns mereu figuri benevole la costum. Şi cum în vagonul nostru totul devenise anost, mulţi dintre noi au plecat să-i înghesuie pe italienii or pe spaniolii cumsecade.

Uşor nu este, dar, de abia în astfel de contexte ne descoperim uimiţi valenţe şi virtuţi noi. Acum, mai mult decât oricând, sinapsele românilor încep să se încingă. Cu mintea lor ascuţită, românii par să cadă tot timpul în picioare. „Răsfoind” zilele acestea Internetul mi-a atras atenţia un anunţ: „Executăm lucrări de licenţă personalizate la cererea clientului.” Anunţul oferea un link. L-am urmat şi m-am văzut ajuns pe un site atractiv şi ospitalier. Pe pagina de start se definea scopul unei „lucrari de licenţă”: („Scopul lucrarii de licenta/proiectului de diploma este de a evalua capacitatea absolventilor de a expune si argumenta cunostintele, in conditiile de rezolvare a unor probleme specifice domeniului de pregatire sau de realizare a unor studii de caz.”). Descoperim în continuare cât de empatici sunt autorii site-ului şi cât de mult doresc să ne ajute: (“Suntem constienti de problemele pe care le intampinati in realizarea temei dumneavoastra de Licenta (lipsa timpului, a materialului bibliografic, existenta unui serviciu care va solicita la maxim, lipsa unui profesor care sa va sustina), drept pentru care …”). Apoi, am încercat să înţeleg. Conform sistemului acutal, eu, elev la „A.T.Laurian” din Botoşani, îmi depun „dosarul” la n facultăţi; şi intru la măcar una. Mă duc la câteva cursuri, mă lămuresc că pot trăi şi fără. (Eventual) învăţ pentru examen suţinut în ajun. Mergem după butada „pentru toate există un preţ” şi trec cu brio şi de restanţe. Treaba e roz! După acest tipar trec toţi cei trei sau mai mulţi ani. La final, din câte ştiu, trebuie, pe lângă examene, să-ţi susţii lucrarea de licenţă. Adică să scrii şi tu ceva pe o temă care să aibă cât de cât tangenţă cu facultatea la care eşti. Adică să arăţi că tot „s-a prins ceva” în anii de muncă asiduă. Dar, aşa cum zice şi povestea de pe site, nu ai timp, nu ai chef, nu ai profesor, ceva nu ai… Aşa că apelezi la serviciile dumnealor. În cel mai scurt timp îţi trimit prin fax, sau pe email lucrarea (nu înainte să fi executat plata online). În cel mai fericit caz, citeşti de vreo două ori, ca să ai o idee. Şi, abracadabra, iată-te absolvent de facultate. Unde mai pui că ţi se dă şi o diplomă strălucitor de inutilă care va zace toată viaţa într-un sertar? Pe urmă, Dumnezeu cu mila… Îşi va găsi şi viaţa ta un făgaş, că doar n-ai să rămâi de căruţă.

Cu efect de domino, perene valori naţionale au cunoscut colapsul definitiv. În locul lor s-a instalat comfortabil în ţară spiritul gregar. Reuşim cu brio să redevenim. Avem libertate din belşug, avem modelul Occidentului, avem din toate prea mult. Cât despre discernământ …

S-au demolat în noi colosale structuri mistice şi-am schimbat fericiţi imuabil spiritual pe vremelnicul materialităţii. Nu am gândit prea mult. Avem şi libertatea de a nu gândi, nu?

(Alex. Mihai Sîrbu este elev în clasa a XII-a la Colegiul „A.T. Laurian” din Botoşani)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *