Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Confesiunile unui preşedinte

Confesiunile unui preşedinte

„Letinski coborâse storurile. Stătea în aceeaşi poziţie în care îl lăsasem. Numai că faţa sa era mai luminoasă: «Ia loc», îmi spuse.
Şi după ce mă aşezai, ascunzând demisia în mapă, luând o mină serioasă, Letinski continuă: «Să nu crezi, dragă Kuzin, că am fost dintotdeauna preşedinte.» Faptul acesta era limpede ca bună-ziua pentru oricine şi, totuşi, cuvintele sunau destul de ciudat în gura sa. Am vrut să spun ceva, dar m-am abţinut la timp. Cel mai înţelept lucru era să taci şi să asculţi. «Am fost, nu de mult, ca tine, luă o figură gânditoare, Letinski, şi, cum să-ţi zic, m-am simţit minunat. Nu e tocmai rău să fii consilier prezidenţial, nu-i aşa, dragă Kuzin?!» «Nu e rău», am dat din cap… «Păi, vezi, zise el, cu alte cuvinte, eşti de acord cu mine, nu-i aşa? Sau ai de gând cumva să mă contrazici, cum am observat că faci de la o vreme?» Nu obişnuiam să-l contrazic. Dimpotrivă, îi cântam mereu în strună. Dar nici asta nu-i plăcea… «Te simţi deci minunat, nu?!» Am dat din nou din cap în semn de aprobare. Mereu făceam aşa. Uneori, chiar când stăteam singur în birou, fără să-mi dau seama clătinam aprobator din cap… Preşedintele zâmbi. Stătea cu bărbia sprijinită în pumn şi se uita la mine. Iar eu stăteam pe scaun, cu privirea aţintită în parchet. «De ce nu te uiţi în ochii mei?! zise el. De ce te eschivezi? Te simţi cumva vinovat faţă de şeful tău?! Ce ai de ascuns?» Şi fără să-mi lase timp ca să-mi revin: «În raniţa sau mai degrabă mapa unui consilier se află bastonul, sceptrul de preşedinte… Înţelegi, ce-ţi spun?! Desigur că înţelegi. Ştii foarte bine că şansa îţi surâde, că viitorul e al tău, de aceea te şi simţi aici ca peştele în apă… Ia arată-mi-l, vreau să-ţi văd bastonul. Cum adică nu ai nicio raniţă? Chiar dacă n-o porţi după tine, ea totuşi există. Sau poate că bastonul tău nu se află în raniţă, ci în altă parte?! Cum unde, în prohab… Şi acolo se află un baston de mareşal! Depinde de tine cum îl foloseşti… Ia scoate-l pe masă şi arată-mi de ce eşti în stare… Nu te sfii. Nu trebuie să-ţi fie ruşine faţă de preşedintele pe care îl slujeşti. El trebuie să ştie tot! Când am fost ca tine, nu m-am sfiit. Fostul preşedinte m-a rugat să i-l arăt şi i l-am arătat. Cu toate că după asta am avut ceva probleme. Hai, executarea, sau ai nevoie, cumva de ajutor? S-o chem pe Vera? Vera, ia vino încoace…!»

Vera era secretara. Auzind c-o strigă preşedintele pe numele său mic, vipera prezidenţială îşi făcu, triumfător,  intrarea în birou. «Ia spune-mi, dragă Vera, făcu preşedintele (era în vervă!), e cazul să-l consultăm sau nu? Ce zici, e destul de dotat pentru preşedinţie?» Secretara mă cercetă cu impertinenţă, de sus în jos şi apoi de jos în sus. Privirea i se opri mai întâi la nasul meu (nu m-am simţit prea grozav, după cum vezi, sunt cârn), apoi a lunecat la vale, studiindu-mi cravata, care stătea câş, şi apoi la pantofii mei, care aveau un şiret pe jumătate rupt. Mi-a mai studiat cămaşa, reverele costumului şi pantalonii, care făcuseră genunchi. «Ei ce zici?» o mai chestionă încă o dată preşedintele. Secretara clătină din cap şi ridică din umeri dispreţuitoare. Apoi îşi scutură palmele, ca şi cum ar fi atins un lucru lipicios, de care îi era scârbă… «Staţi liniştit, spuse ea, ăsta o să ajungă preşedinte când îmi voi vedea eu ceafa… Nu e dotat pentru preşedinţie, mai spuse ea…» «Mulţumesc, Vera, spuse preşedintele. Întotdeauna ştii să mă salvezi din situaţii dificile…» Apoi, răsucindu-se pe scaun, vorbi ca pentru sine: «Păi dacă nu-i dotat, atunci de ce râvneşte…» «Poate că ar vrea să fie un preşedinte de paie», spuse secretara. «Un preşedinte de paie? făcu Letinski. E şi asta o idee; am să mă gândesc la ea…» Ochii îi sclipiră sadic. Preşedintele îşi freca mâinile de satisfacţie. În sfârşit, găsise un om potrivit care să-l înlocuiască fără să aibă niciun cuvânt de spus când ar fi vorba să ia decizii mai mult sau mai puţin importante pentru soarta naţiunii… Mulţumit, probabil, de faptul că nu prezentam niciun fel de pericol pentru cariera lui, preşedintele mă întrebă dacă nu vreau să servesc o cafea. L-am refuzat politicos, dar el insistă. «Nu e frumos să refuzi un preşedinte, spuse el. Îl poţi pune într-o situaţie destul de neplăcută», şi zicând aceasta preşedintele îmi turnă din cafetieră o ceaşcă de cafea şi o împinse spre mine.  «Cu sau fără lapte? » mă întrebă el. «Aş prefera fără», am zis. «Laptele îi conferă cafelei mai multă savoare. O catifelează şi o face să-ţi lunece mai uşor pe gât… Şi în plus, te fereşte de apoplexie… Eu beau, de obicei, cu lapte…Ce ar fi să încerci şi tu, dragă Kuzin? Sau ai probleme cu stomacul?» Am zis că nu. «Atunci ce rost are să faci atâtea fiţe? Dacă vezi că eu beau cafea cu lapte, tu trebuie să faci la fel. De ce-o faci mereu pe originalul?! Ce urmăreşti?» N-o făceam pe originalul. Beam, de obicei, cafea simplă, fără lapte. Şi asta, destul de rar. «Ei, Vera ce zici de ăsta?» exclamă preşedintele arătând cu degetul în direcţia mea. «Ce să zic, făcu secretara. V-am spus de atâtea ori că e un fandosit, dar dumneavoastră nu m-aţi crezut…» «Ce-ar fi să-l dăm pe brazdă?», făcu el spre secretară.  «Degeaba vă bateţi cu el capul, spuse secretara, am încercat să-l schimb şi eu, l-am luat şi tare, l-am luat şi cu binişorul, dar n-am ajuns la niciun rezultat…»
Auzind-o, am simţit că mă sufoc. În afară de faptul că-mi băga mereu beţe în roate, cum, de altfel, o făcea şi acum, şi se băga acolo unde nu-i fierbea oala, cu secretara nu schimbam mai mult de cinci cuvinte pe zi. Dialogul nostru se rezuma, de obicei, la un simplu salut. «Încercarea moarte n-are», zise preşedintele şi apoi se adresă iar secretarei: «E cazul, totuşi, să-l servim cu reţeta noastră specială…» «Stricaţi orzul pe gâşte, replică secretara, dar dacă vreţi într-adevăr să-l cizelaţi un pic, vă stau la dispoziţie…»  «Păi atunci ce mai aştepţi?!», făcu preşedintele, suflecându-şi mânecile. Văzând că îl privesc cu nedumerire, ţinu să mă informeze: «Avem aici lapte direct de la sursă…» Apoi întorcându-se spre secretară spuse: „Ce aştepţi, Vera, ia scoate-ţi odată sutienul cela şi pune-te în genunchi. De când tot pălăvrăgim, consilierul nostru şi-a pierdut răbdarea…» Secretara se execută, în timp ce preşedintele luând o ceşcuţă de pe birou se îndrepta spre ea. «Te mulgi tu singură, sau vrei să te ajut eu?» «Aş prefera să mă ajutaţi», răspunse cu un glas mieros secretara, adăugând: «Aveţi degete lungi şi fine, ca de pianist… Când îmi atingeţi sânii, trupul meu vibrează ca un clavecin…» «Te rog să laşi vibraţiile în pace, răspunse preşedintele. Şi ia-o mai moale cu clavecinul. Şi fie vorba între noi, când te ating, scoţi sunete destul de dezarticulate, zise el. La ce clavecin visezi? Mai bine ai behăi sau ai mugi… Mi-ai aduce astfel aminte de copilărie… Mai lasă-i pe pianişti în pace… Are cine să se ocupe de soarta lor. Fii mai decentă, şi nu umbla să mă perverteşti. Doar mă cunoşti de acum. Ştii ce gusturi am. Vreau să te mulg simplu, ca pe o vacă sau ca pe o capră, nu să interpretez vreo arie la flaut sau clavecin… Lasă prostiile, nu zău… Ne mai aude careva şi o să-şi închipuie că facem cine ştie ce…»

Apoi, întorcându-se spre mine, preşedintele mă preveni: «Niciodată nu trebuie să te încrezi în Vera. Când te apropii de ea, e numai lapte şi miere… Dar e suficient să ai o clipă de neatenţie şi, când ţi-e lumea mai dragă, te-ai şi trezit cu o copită după cap… Ei, ce zici, Vera, am sau n-am dreptate?!»  Între timp, preşedintele îngenunchease lângă ea. «Relaxează-te, Vera, nu sta aşa încordată, nu eşti la injecţie», zise preşedintele, trăgându-i o palmă peste fund. Secretara chicoti… «Stai liniştită, ho, făcu el, ia uite ce năbădăioasă a devenit… Nu cumva vrei să mă muşti?» Secretara gemu încetişor, iar preşedintele, întorcându-şi faţa înspre mine, adăugă: «Uite, tot luându-mă cu vorba, am uitat să-i dau tain… Ia adă-mi hârţoagele de acolo», făcu el, arătându-mi cu mâna spre birou,  pe care se afla un vraf de documente oficiale, aduse la semnat. «Astea?» am zis. «Da, alea, spuse preşedintele, dar grăbeşte-te, te rog, că altfel dau de bucluc… Dacă e flămândă, face urât…»  Ce era să fac, m-am conformat. Am luat documentele de pe birou şi m-am îndreptat spre locul unde îngenunchease preşedintele. Secretara stătea lungită în patru labe în faţa lui şi aştepta. «Aşează-le acolo, sub bot, aşa, aşa, acum e bine», făcu preşedintele urmărindu-mă cu atenţie. «Şi acum, poftim, îi zise el Verei, ai tot ce-ţi trebuie… Ce mai aştepţi?!» Şi în timp ce secretara îţi înfunda faţa în hârţoage, preşedintele adăugă: «De fiecare dată face mofturi. Dar după ce se îndoapă cu hârtii, laptele curge cu nemiluita… Ţâşneşte peste tot… Trebuie să pun comprese ca să-l pot opri… Hai, acum, ajunge», ridicându-se în picioare… Secretara se conformă, aranjându-şi cu grijă ţinuta. Se uita la mine ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult decât atât, scuturându-se de scame, mă privea cumva, aşa, de sus. Iar preşedintele avea şi el o atitudine destul de degajată. Numai eu păream uşor pierdut, astfel că preşedintele, aruncându-mi o privire, spuse: «Ce te uiţi aşa, ca viţelul la poartă nouă… Poftim ceşcuţa… Serveşte-te, te rog…»  «Mulţumesc», am îngânat, aşezându-mă pe locul meu… Letinski se îndreptă şi el spre scaunul său prezidenţial, rotindu-se când în stânga, când în dreapta… «Eşti liberă să pleci, făcu el spre secretară. Am ceva de discutat între patru ochi cu domnul consilier Kuzin…» Apoi, lăsându-se pe spate, mă întrebă: «Ei, nu-i aşa că laptele-i grozav?! Poţi să baţi în lung şi-n lat o mie de marketuri şi supermarketuri, nu găseşti aşa ceva…» Văzând apoi că secretara întârzie să plece, preşedintele adăugă pe un ton amabil: «Dragă Vera, îţi rămân recunoscător pentru serviciile tale… Dar acum, te rog să înţelegi, ce-i prea mult strică… Am de tranşat nişte chestiuni urgente cu domnul consilier Kuzin», repetă el cu o oareşicare răceală în glas. Cuprinsă de un fel de gelozie, secretara îi spuse, în timp ce se îndrepta spre uşa ce da spre cabinetul ei: «Aveţi, totuşi, grijă, cu oamenii de paie e greu de lucrat. Când ţi-e lumea mai dragă, li se urcă sângele la cap…» «Mulţumesc, dragă Vera, spuse curtenitor preşedintele. O să am eu grijă, şi de tine, şi de el…. Şi, acum, înainte de a ne părăsi, adăugă Letinski, răsucindu-se spre dreapta, aş vrea să-mi spui de ce se simte domnul Kuky Kuzin ca peştele în apă atunci când intră în biroul meu?! Ai putea să-mi lămureşti enigma asta? Alţii în locul său, ţinând cont de ce s-a întâmplat, s-ar fi simţit un pic jenaţi… El însă dă frumos din aripioare şi îşi mişcă branhiile ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic…» «Păi, dacă-i de paie…», zise secretara fluturându-şi părul peste umeri… «Dar ce, făcu preşedintele, te pomeneşti că ai fi vrut să fie de fân, ca să-l poţi rumega mai bine… Mulţumeşte-te cu ce ai…» «Pe ăsta nu l-aş rumega nici mort», bodogăni secretara trântind cu zgomot uşa şi intrând în biroul său… «Mort nu, dar viu da», spuse preşedintele, ridicând în sus mâinile şi făcând un gest ca şi cum ar fi vrut să împrăştie un nor de fum sau să alunge un roi nevăzut de muşte care, bâzâind, se îndrepta spre el: «În sfârşit, bine că am scăpat de ea. Uneori devine de-a dreptul agasantă», conchise preşedinte… După care, îmi zise, aşa, în treacăt:  «Dar şi tu n-ai un pic de diplomaţie în tine. Trebuia să mimezi că eşti jenat, că nu te simţi tocmai în apele tale… Tu însă, spuse preşedintele, dând a lehamite din mâini, stăteai în faţa noastră şi parcă jubilai… Ce mai, te simţeai ca peştele în apă. Ciudată creatură, nu zău aşa, mai eşti şi tu, dragă Kuzin… În fiecare zi descopăr la tine ceva nou…» Nu ştiu cât de ciudat eram şi ce descoperea în mine zilnic preşedintele, de se minuna atât, ce pot să-ţi spun e că, fie vorba între noi, nu mă simţeam nicidecum ca peştele în apă, ci ca unul ce se răsuflă pe uscat. Numai că, spre deosebire de peşte, care, după cum se ştie, nu transpiră, eu transpiram. Înotam în propria-mi sudoare. Dar preşedintele nu observa. Sau, mai degrabă, se prefăcea că nu observă că sunt lac de transpiraţie…«Da, te simţi ca peştele în apă, tot insista el… Jubilezi, în timp ce eu mă simt din ce mai jenat de situaţia în care am fost pus. Dar treacă de la mine, am să şterg totul cu buretele şi o luăm de la început… De fapt, de ce exagerez?  Nu mă simt jenat. De ce m-aş simţi? În fond ce-am făcut? Am făcut ceva rău? Am sărit în vreun fel calul? Nu. Păi vezi, atunci de ce ar trebui să mă simt jenat?!» Preşedintele vorbea, iar eu mă stăteam spăşit în faţa lui, fără să pot scoate un cuvânt. «Sus capul, de ce te-ai pleoştit? Şi ce dacă mă simt jenat? Cu ce te deranjează asta? Vrei cumva să fii şi tu solidar cu jena mea?! Fii serios! Nu sunt jenat decât un pic. Iar dacă stau să mă gândesc bine, nu simt nicio jenă. De fapt nu mă simt în niciun fel. În general, de când sunt preşedinte nu mai simt nimic. Doar funcţia. Iar uneori, nici funcţia. Dacă doreşti să ajungi în funcţia supremă – şi te felicit pentru asta, ştiu că, sub aparenta-ţi modestie, se ascunde o ambiţie de fier; desigur, nu era aşa, dar nu am avut curajul să-l contrazic –, ai ocazia să simţi ce simte un preşedinte, îţi pot oferi oricând acest loc…» Şi preşedintele se sculă în picioare, arătând cu mâna scaunul său. «Consul n-am să te ung niciodată. Şi nici consilier la ambasadă. Ce să faci acolo? Să te alcoolizezi? Eu nu am nevoie, aici, de un Kuky Kuzin cu mintea rătăcită, ci de unul cu mintea întreagă. Nici înăuntru, nici în afara ţării n-ai voie să te alcoolizezi. Ai înţeles!? Dacă te trimit în misiune, într-o ţară exotică, cum tot insişti, ca să tragi chiulul acolo, te vei plictisi şi ai să începi să bei. Dumneata ai mai avut probleme cu băutura în tinereţe, aşa că ştii ce înseamnă asta. Ai nevastă şi copiii, nu vreau să-i nenoroceşti. Ştiu foarte bine ce se întâmplă într-o ambasadă. Tu ai să-mi spui, aducând tot felul de argumente, că nu toţi diplomaţii se alcoolizează. Nu toţi, ci doar majoritatea. Mai sunt, desigur, şi excepţii. Dar tu nu eşti excepţie, ci majoritatea, dragă Kuzin… Majoritatea, înţelegi!? Îţi cunosc foarte bine punctul vulnerabil… Eşti abil, foarte abil, Kuzin… Sub aparenta-ţi stângăcie stă ascuns un demon. Nici bunul Dumnezeu nu ştie ce gânduri zac în capul tău! Eu însă ştiu. Privesc prin tine ca prin sticlă. Şi văd punctul acela vulnerabil, care mişcă încet din urechiuşe… Şi ştii de ce? Pentru că vrea să audă şi să vadă tot… Poate zici că nu vreau să te trimit în diplomaţie din pricina poveştii cu Seca Seco. Nici vorbă, am uitat. A fost, într-un fel, şi amuzantă. Mai degrabă vreau să te ţin pe lângă mine şi să te pregătesc să-mi iei odată şi odată locul. Eşti mai tânăr decât mine, ce-i drept, nu chiar foarte tânăr, dar oricum, mai tânăr; prin urmare ai tot viitorul în faţă. Uite, acum, îţi cedez scaunul, să vezi dacă te-ai descurca sau nu. Poftim, ia loc…»”

(fragment din romanul Ambasadorul în curs de aparitie la editura Polirom)

 

Latest posts by Nichita Danilov (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *