Convorbiri utile despre N. Steinhardt

Cu câteva săptămâni în urmă, Editura Eikon din Cluj a publicat volumul tânărului istoric Călin Emilian Cira, Convorbiri despre N. Steinhardt, o sumă de interviuri cu apropiaţi ai eruditului monah Nicolae „Delarohia”. Cei care l-au cunoscut, păstrează vie amintirea unui intelectual de referinţă pentru cultura românească, evreu convertit la ortodoxie între zăbrele şi botezat în „apa viermănoasă”, aşa cum însuşi mărturiseşte în Jurnalul fericirii. Cele 23 de persoane care răspund întrebărilor iscoditoare ale tânărului istoric conturează portretul unui om smerit, al unui monah ortodox care a reuşit să înfrunte o ideologie demonică şi să trăiască, în vremuri tulburi, asemeni monahilor de odinioară.

Practic, Steinhardt, aşa cum îl prezintă şi arhimandritul Mina Dobzeu, era persoana care pornise în căutarea adevărului, adevăr găsit în acea apă care, paradoxal, a devenit „baia celei de-a doua naşteri.” De fapt, cum îşi aminteşte arhimandritul Mina Dobzeu, Steinhardt era promt atunci când conaţionalii evrei îl abordau pentru clarificarea acestei probleme. El le răspundea că, la români, a găsit „un popor liniştit şi primitor” (p.11), ca de altfel şi calea care duce către Împărăţia cerului. Prin acest mod de argumentare Steinhardt şi-a atras antipatia multor evrei, care l-au renegat, considerându-l „apostat.” Interesant este şi modul în care părintele Dobzeu i-a venit în ajutor în momentul în care Steinhardt era ispitit de gândul că păcatele tinereţii nu i-au fost iertate. Răspunsul a fost direct: „Asta-i lucrarea Satanei; dacă acuma nu te mai poate duce la gânduri rele şi la păcate îţi tulbură liniştea cu cele ale trecutului” (p.13).
Între cei care i-au fost apropiaţi lui Steinhardt la mănăstirea Rohia, se distinge Preasfinţitul Justinian Chira, actualul episcop al Maramureşului. Pentru acesta, Nicolae Steinhardt a fost omul providenţial în special atunci când vine vorba despre biblioteca mănăstirii. „Mâna lui Steinhardt a fost sfântă. Mâinile sale au fost mâini de scriitor” (p.55).
Lui Emanuil Rus, cunoscut deoarece a ascuns de „Securitate” manuscrisul Jurnalului fericirii, Steinhardt, i-a rămas întipărit în memorie, printre altele şi pentru că unui rabin din Bucureşti care l-a blestemat „să aibă parte de aceleşi destin cu Răstignitul”, el i-a răspuns: „Îmi doresc să se împlinească acest blestem. Eu mă bucur şi aş vrea să am parte cu Răstignitul, să fiu în Împărăţia Lui” (p. 76).
Serafim Man, cel care l-a „tuns monah” pe Steinhardt, vieţuitor în obştea mănăstirii Rohia, îl descrie pe monahul Nicolae ca pe omul care a avut destinul sfinţilor. „Părintele Nicolae a avut destinul sfinţilor. Exact ca pe vremea sfinţilor. Sfinţii cât au fost în viaţă, nu au fost preţuiţi, nu erau cunoscuţi. Exact aşa s-a întâmplat şi cu el. Cât a fost în viaţă, nu a fost valorificat la înălţimea pe care o avea. Abia acum; după moarte, abia acum s-a deschis mintea multora şi s-a descoperit cu adevărat prestigiul lui, cine a fost, ce şi cum a gândit, ce a făcut. Exact ca la sfinţi” (pp. 65-66).
Steinhardt avea o natură pozitivă. Nu uita niciodată să zâmbească, să privească cu înţelegere, să fie binevoitor şi mai ales să urmeze marilor „părinţi ai pustiei”. Stareţul mănăstirii Bixad, Emanuil Rus – despre  care am amintit şi mai sus – care  i-a fost ucenic, mărturiseşte: „Dânsul nu avea voce şi venea la strană pentru că era nelipsit de la biserică. Miezonoptica o făceam cu dânsul pentru că eram puţini la vremea aceea. Era chiar greu să fii zi de zi şi la biserică. Şi dânsul se ocupa cu biblioteca şi, fiind mai în vârstă, venea la biserică şi citea pentru că nu se cânta. Se făcea citită. Dar mai încerca să cânte – râdea  – şi zicea: «Cred că şi Dumnezeu râde cu bunăvoinţă şi voi toţi râdeţi cu bunăvoinţă de mine şi nu mă supăr» ” (p. 86).
Pentru profesorul Aurel Codoban, Steinhardt este cel care i-a arătat sensul vieţii. „Ceea ce consider important în discuţiile mele cu părintele Steinhardt ţine de chestionarea, acută pentru mine în acea perioadă, asupra sensului vieţii. L-am întrebat cum se face ca, om de cultură modernă fiind, de cultură chiar strict contemporană, putea fi un om religios în formula vieţii monahale. Răspunsul său a fost acela că omul contemporan poate considera viaţa religioasă în condiţionările ei monahale la fel cum considera şi american way of life” (p.180). Cam în acelaşi mod privea cultura şi monahismul un alt erudit, părintele André Scrima, pentru care monahismul este un mod de a fi, un fel de a percepe creştineşte existenţa. Creştinismul şi monahismul nu se sustrag culturii. Ele se îmbină într-un mod armonios dacă ştim să privim lucururile în normaleitatea lor, fără a le abstractiza, fără a face din tradiţiile poporului criteriu autentic de vieţuire, ca şi cum ortodoxia şi monahismul s-ar reduce la câteva practici ritualice.
Interviurile evidenţaite în această prezentare sunt doar câteva repere pentru cei interesaţi de o personalitate extrem de importantă a culturii româneşti. Cititorii vor putea descoperi şi câteva documente inedite din arhiva celor care i-au fost prieteni apropiaţi. Astfel, impresionantă este lista de corespondenţă a părintelui Steinhardt: 252 de persoanalităţi ale culturii româneşti, multe aflate în Occident sau chiar peste Ocean. Doar aruncând o simplă privire peste aceste nume ne dăm seama de erudiţia acestui monah rămas tot timpul vieţii sale un creştin exemplar, monah de excelentă calitate. Din păcate, una dintre neşansele vieţii sale a fost aceea de a fi vieţuit într-o perioadă tulbure, când cenzura regimului comunist făcea ravagii resimţite şi astăzi în cultura ortodoxă.
Volumul are câteva „minusuri”. Primul, datorat lipsei de profesionalism a autorului, dar şi a editurii, e absenţa unei fişe bio-bibliografice înaintea fiecărui interviu. Cine este persoana care povesteşte despre Steinhardt? Ce pregătire, ce traseu intelectual are, în ce împrejurări l-a cunoscut pe monahul de la mânăstirea Rohia etc.? Fără o astfel de edificare volumul suferă, iar expunerea în sine devine oarecum aeriană. Al doilea punct îl constituie greşelile de tipar, inadmisibil de numeroase. Ambele scăderi pot fi remediate în ediţia următoare. Totuşi, iniţiativa autorului de a aduce la lumină mărturii despre Steinhardt e mai mult decât binevenită. Volumul merită parcurs deoarece „monahul Delarohia”, privit prin ochii acestor apropiaţi, ne apare ca un model foarte ataşant, fie că ne raportăm la activitatea lui cărturărească, ori la ortodoxia trăită într-o manieră autentică.

Călin Emilian Cira, Convorbiri despre Steinhardt, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.