Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Corola florii dăruite: o lectură a Palimpsestului Centenar *

Corola florii dăruite: o lectură a Palimpsestului Centenar *

Cine a asistat la cursurile Profesorului Cornel Mihai Ionescu nu s-a putut sustrage fascinaţiei mâinilor lui, dar această fascinaţie nu era una idolatrică, ci mai degrabă liturgică.

Acum, după atâţia ani, nimic din acea gândire care se năştea în faţa noastră nu s-a putut pierde sau păli, căci ea nu se reducea la o comunicare pur intelectuală, de idei. Ea continuă să rămână la fel de vie, atunci ca şi acum, întrucât continuă să fie susţinută de ostensiunea mâinilor care o decupau, sau mai degrabă o menţineau, o transformau în obiectul unei ostensiuni suspendate: „Nicicând un element aflat in iminenţa stingerii nu a oferit o mai pregnantă prezenţă a ceea ce nu va înceta nicicând să dispară” (p. 62).

Gândirea, ca şi cuvântul, e destinată dintotdeauna stingerii, pierderii (şi ce pagini frumoase ne-a lăsat C.M.I. despre linişte, tăcere şi limbaj în acest Palimpsest Centenar dedicat lui Ungaretti), dar ostensiunea mâinilor o suspendau, transformând-o în corola „florii dăruite”, în darul care continuă să subziste în acel interstiţiu al suspendării pe care-l creează mâinile între culegere şi dăruire. Căci odată cu darul gândirii (lui) am primit şi suspendarea care l-a instituit, acel interstiţiu de neant „inexprimabil”pe care mâinile lui îl desenau dincoace de limbaj, „secretă promisiune de veşnicie” (p. 62).

Da, am avut cu toţii revelaţia unei gândiri (în sensul lui Heidegger), dar dacă gestul celebrează dez-văluirea şi e suportul care menţine ceea ce se revelează în spaţiul ţesut gestual al revelării, revelaţia aceasta nu poate continua să fie ceea ce e, revelaţie, dacă obiectul ei nu se reculege tot timpul în „limpezimea liturgică a ostensiunii” lui (p. 63), dacă nu se retrage chiar în momentul dez-văluirii în instanţa care continuă şi pe mai departe să-l prescrie. Ceea ce se dez-văluie conservă în ea ascunderea care a instituit-o şi doar astfel dez-văluirea se perpetuează ca o comună prezervare, o comemorare vie în fiecare dintre noi a ascunderii „inepuizabile”, a „delirului” secret al mâinilor, din care ţâşnea „conturul lucid” al gândirii, al florii dăruite.

Recitind Palimpsestul Centenar, mă întrebam dacă transpunerea textelor lui Ungaretti în termenii lui Heidegger nu e doar un joc intelectual şi inter-textual, dacă acest comparatism nu se hrăneşte doar din resursele unui alexandrinism instituţionalizat de disciplina „literaturii comparate”, dacă „palimpsestul” nu e doar o strategie de re-sedimentare a acelor straturi lingvistice, a acelei sedimentări de texte pe care am primit-o codificată sub numele de cultură (în speţă, cultura occidentală) şi dacă momentul actual, momentul care determină acum producerea de texte culturale nu se limitează să îngrădească supra-abundenţa genezică a actului creator la înregistrarea notarială a sedimentelor lui şi la re-sedimentarea lor (cu o componentă ludică deloc neglijabilă) pentru a produce noi efecte estetice şi epistemologice.

Căci, în fond, „palimpsestul” asta pare a fi, o resedimentare ca metodă interpretativă, ca producere a ţesăturii intertextuale care reorientează şi reaşează, care operează modificări, stabileşte corelaţii, echivalenţe şi disjuncţii, care dezarticulează blocuri întregi de tradiţii istorice (codificate drept cultură occidentală versus orientală, cultură clasică versus cultură iudeo-creştină, cultură etnografică versus cultură istoriografică, cultură literară versus cultură religioasă etc.). Căci orice tradiţie e constituită nu numai din acumularea factuală şi circumstanţială a materialului ei, ci şi dintr-o anumită configuraţie a sedimentării care pare inamovibilă şi care e indicele distinctiv după care o clasificăm, o mânuim sau i ne integrăm.

Dar acest proiect de resedimentare care e lectura în palimpsest a profesorului Cornel Mihai Ionescu, operează în alt mod şi are cu totul alte efecte: el clatină textele sau tradiţiile din aşezarea lor canonică, dar şi din neaşezarea lor pur textuală, gramatologică, la care au fost supuse de diferitele critici moderne, pentru a le destina acelei situaţii existenţiale care e „neaşezarea” lor originară, nesiguranţa taxonomică şi angoasa textuală care le-a întredeschis în momentul producerii lor, plasându-le astfel din nou în interiorul acelei deschideri prin care continuă să „ex-siste”. Această între-deschidere mereu reînnoită ia forma palimpsestului, iar palimpsestul, mai mult decât o metodă (comparatistă, psihanalitică, structuralistă, deconstructivistă) care se limitează la destrămarea blocurilor tradiţionale după liniile de îmbinare pe care le ţes rezistenţele inconştiente sau conceptele metafizicii, destramă… destrămarea textuală la care au fost supuse, le eliberează din nou de „febrilitatea textuală a arahnizilor” pentru a le restitui vigilenţei Logos-ului care le-a deschis odată şi care continuă să le păstreze în deschiderea ”ex-sistenţei”.

În orice caz, e limpede că, în actualitate, creaţia culturală a încetat să mai fie doar o problemă „originară”, că diferitele straturi arheologice au modificat treptat problematica unei arheologii generale a culturii, că tematica arheologică trebuie să reia sau să regândească altfel problema arché-ului (şi odată cu ea pe cea a Logos-ului, care îi e indisolubil legat în cultura occidentală), şi că doar ea ar putea să asimileze, fie şi printr-o lectură în palimpsest, toate palierele arheologice, toate sedimentările textuale, momentului originar, actual şi inactual al arché-ului. Dar oare nu aceasta e şi miza acelei cărţi a lui Heidegger, Fiinţă şi timp? Eshatologia se resoarbe în protologie, ca la gnostici. Şi poate eshatologie era şi numele de nemărturisit al acelei ontologii fundamentale, care nu mai vroia să ştie nimic de fiinţă fără timp, de creaţii culturale fără lectură în palimpsest, de Opere fără exilul lor în hermeneutică.

Şi oare Logos-ul, unit gemelar cu arché-ul, nu e şi Logos-ul aşteptării piezişe a eshatologiei, cel care reculege ”ex-per-ienţa” arché-ului, diseminarea lui în istorie, depozitând-o din nou în căuşul ocrotirii ei arheo-logice, pe care nu încetează să o prescrie dimensiunea Lui eshatologică?


* Text publicat de C.M. Ionescu în revista ”Viaţa Românească”, Anul LXXXVII, decembrie 1993, nr. 12, pp. 61-68.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *