Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Creştinismul a ajuns un fel de Cenuşăreasă în familia religiilor americane”

„Creştinismul a ajuns un fel de Cenuşăreasă în familia religiilor americane”

 Radu Gheorghiţă este Associate Professor in Biblical Studies (conferenţiar universitar în ştiinţe biblice) la Midwestern Baptist Theological Seminary, Kansas City, Missouri. Născut pe 21 decembrie 1961, la Cluj-Napoca, şi-a obţinut licenţa în fizică la Facultatea de fizică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, în anul 1984. A devenit interesat de domeniul teologic şi s-a hotărât pentru cariera academică în această direcţie, obţinând masteratul la Trinity Evangelical Divinity School, Deerfield, Il, în 1991 şi doctoratul în teologie la University of Cambrdige, Marea Britanie, în 2000. Câmpul său de cercetare sunt studiile legate de Septuaginta şi de folosirea Vechiului Testament în Noul Testament. Cea mai importantă lucrare a sa este The Role of Septuagint in Hebrews: An Investigation of Its Influence with Special Consideration to the Use of Hab 2:3-4 in Heb 10:37-38, Mohr Siebeck, 2003.

 

Otniel Vereş: Stimate domnule Radu Gheorghiţă, înainte de a trece la teme de interes teologic specific, aş dori să abordăm câteva chestiuni cu privire la contextul religios actual al Statelor Unite. Îmi amintesc că în ajunul alegerilor prezidenţiale din 2008, care au consemnat victoria lui Barack Obama, în special în cercurile religioase republicane şi conservatoare (indiferent de confesiune) se vorbea cu mult patos şi în termeni fatalişti, ba aş spune în unele cazuri chiar apocaliptici, despre viitorul religios al ţării în cazul – adeverit apoi – ajungerii la putere a lui Obama. Viitorul era privit ca o îndepărtare decisivă de la rădăcinile tradiţional creştine ale SUA, ca o decădere morală şi spirituală inevitabilă a ţării. Care este astăzi – la doi ani după acel moment – direcţia religioasă, morală şi spirituală a S.U.A.? S-au adeverit sau infirmat temerile şi predicţiile sumbre formulate în acele momente? Este America în pericol de a-şi pierde tradiţiile care au fondat-o?

Radu Gheorghiţă: Nu cred că voi reuşi să-mi ascund preferinţa pentru întrebările pe teme de interes teologic deoarece am întotdeauna mari rezerve în a mă pronunţa, chiar şi cu un minim de relevanţă, în chestiuni ce ies din sfera cunoştinţelor şi priceperilor mele. Cu siguranţă, sociologia fenomenului religios este unul dintre aceste domenii şi de aceea trebuie să spun de la început că o întrebare despre direcţia religioasă, morală şi spirituală a S.U.A. – o întrebare complet justificată, de altfel – mă sperie nu doar prin faptul că nu sunt nepregătit pentru o astfel de sinteză, dar şi pentru că mi se pare aproape imposibil să emit o analiză care să descrie fidel realitatea. Nu spun nimic nou când afirm că S.U.A. este o ţară pe cât de mare pe atât de complexă în ţesătura ei socio-politico-religioasă şi mă tem că orice generalizare este prin definiţie sortită eşecului.

Totuşi, îmi iau curajul să emit câteva remarci în calitate de observator care trăieşte în mijlocul societăţii americane de aproape un deceniu. Încep prin a puncta unul din principiile personale pe care mi le-am ales ca ghid deontologic în ambele perioade în care am avut rezidenţa în S.U.A., 1988-1991 şi, apoi, din 2001 încoace. Există enorm de multe aspecte ale societăţii americane de la care noi, românii, putem învăţa. Cu siguranţă nu este o societate perfectă; nu este „raiul pe pământ”. Se confruntă şi ei cu probleme enorme: de la deficitul bugetar astronomic la porozitatea graniţelor pentru imigranţi ilegali; de la reîntremarea economiei la reglementarea pieţii capitalului; de la găsirea liniei de demarcare între statutul de supraputere benignă şi cel de supraputere malignă, la recâştigarea încrederii poporului în clasa politică şi mecanismele sistemului democratic, asta ca să menţionez doar vârful iceberg-ului.

Şi cu toate acestea, există multe domenii pe care, cel puţin la acest stadiu al dezvoltării lor naţionale, au reuşit să le rezolve deosebit de bine, şi să le aducă aproape de o perfecţiune funcţională demnă de invidiat. Ca şi român care are ocazia să se intersecteze cu societatea americană pentru un timp, am decis să pun aceste aspecte în centrul intereselor mele principale. Pe acestea trebuie să le observ, să le înţeleg, să le aprofundez, să mi le asum şi să lucrez la implementarea lor atât în viaţa personală cât şi, atunci când mi s-ar ivi ocazia, în contextul românesc. Găsesc că ar fi complet nejustificat, şi chiar păgubos, să-mi cheltuiesc energiile şi timpul uitându-mă la aspectele negative ale societăţii americane, să le critic şi să mă plâng de ele. Există suficiente aspecte pozitive de la care pot învăţa.

Cu aceste precauţii, mă întorc acum la substanţa întrebării care viza direcţia politică, morală şi spirituală a S.U.A., la doi ani după alegerile epocale din 2008 care au adus în Casa Albă primul preşedinte de culoare. Euforia acelor zile, în mod deloc surprinzător, s-a stins cu desăvârşire. După cum o revoluţie nu poate schimba peste noapte inima unui popor – poate cea mai importantă lecţie de viaţă cu care am rămas în urma evenimentelor din Decembrie 1989 – tot aşa un nou preşedinte nu poate schimba radical o societate care îşi are deja felul ei de a fi. La două, trei luni după inaugurarea din ianuarie 2009, muntele problemelor care îşi aşteptau rezolvarea s-a văzut din nou în toată imensitatea lui şi direcţia religioasă, morală şi spirituală este cel puţin la fel de neclară ca şi înainte.

Este din ce în ce mai evident că societatea americană în general are rezerve tot mai mari faţă de o identificare plenară, deschisă cu o filozofie de viaţă şi cu valorile clasice iudeo-creştine, valori care au ca premiză şi suport revelaţia divină în Scripturile iudeo-creştine. Cel mai uşor se observă acest lucru cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi de Paşti. De exemplu, în liceul pe care-l frecventează copiii noştri s-a ajuns la situaţia greu de crezut – şi de acceptat – că singura sărbătoare care nu se serbează „oficial” este Crăciunul. Elevii de culoare sărbătoresc Quanza; Rosh Hashanah este îmbrăţişată ca sărbătoare legitimă într-un liceu cu o substanţială populaţie evreiască; Ramadanul este şi el menţionat din motive de corectitudine politică. Singura sărbătoare „şuntată” este Crăciunul. E drept că sărbătoarea cade în afara săptămânilor de activitate didactică, dar eliminarea ei completă din buletinele informative ale şcolii nu se datorează doar acestui fapt. Aceleaşi rezerve faţă de sărbătorile creştine se regăsesc în mass-media, în super-magazine şi într-un număr crescând de compartimente ale societăţii. Din aşa-zisa dorinţă de a nu deranja credinţa sau tradiţia religioasă a altora, creştinismul a ajuns un fel de Cenuşăreasă în familia religiilor americane. Dumnezeul Scripturilor a ajuns să fie în mod treptat poftit afară din şcoli şi din educaţie, din familii şi din societate, din lumea politică de la cârma aparatului administrativ, legislativ şi justiţiar şi uneori afară chiar din biserici. Se caută să i se restrângă tot mai mult locul şi să fie limitat la viaţa privată, personală a individului. Din nefericire, Biserica (în general vorbind) a rămas relativ pasivă la multe din aceste izgoniri şi nu este de mirare că astăzi are un drum lung de recuperat.

Premisele şi spiritul sistemului democratic, care încă are puls puternic în S.U.A., vor ajuta – sper – Biserica să-şi recâştige terenul pierdut. Bătălia pentru sufletul poporului american, de altfel pentru sufletul oricărui popor, este una continuă, cu victorii şi înfrângeri. Dacă Dr. Richard Land (Preşedintele Comisiei pentru Etică şi Libertate Religioasă din cadrul Convenţiei Baptiştilor de Sud), una dintre vocile puternic conservatoare în naţiune, declara, în 2005, că războiul cultural intramural american s-a încheiat şi tabăra conservatoare a ieşit învingătoare, a fost nevoie de numai doi ani şi de o recesiune economică puternică pentru ca administraţia republicană să îşi piardă controlul nu doar asupra Casei Albe, dar şi asupra ambelor camere din Congres. Euforia alegerilor din 2008 a avut un rol benefic pentru societate prin premierele politice pe care le-a prilejuit, dar în acelaşi timp a avut şi un rol îmbătător pentru cei cu orientarea politică de stânga. Proaspăt împinşi la putere, au uitat, se pare, de echilibrul fin social care trebuie menţinut şi au trecut la o serie de măsuri legislative şi administrative care i-au făcut indezirabili de majoritatea poporului.

Mă întreb adesea dacă creştinismul are în sine însuşi garanţia unei existenţe perpetuee până la Parousia Domnului nostru? Chiar şi în Evanghelii se aud uneori ecouri ale unei prognoze sumbre. „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ”? (Luca 18:8) Nu cred că întrebarea poate primi ca răspuns un „Desigur!” neezitant. Uneori, când privesc fenomenul religios la scară globală, se pare că sunt mai multe motive pentru a fi pesimist, nu optimist în ce priveşte soarta creştinismului.

Când deznădejea pare să învingă, însă, este suficient să îmi aduc aminte că dacă a fost vreodată un timp în care şansele de supravieţuire ale creştinismului au fost practic nule, acel timp a fost primul secol, tocmai secolul în care creştinismul şi-a înfipt rădăcinile adânc în societate şi, prin creşterea lui explozivă, a schimbat pentru totdeauna soarta omenirii. Adevărul, lumina, credinţa, iubirea nu pot fi învinse. Dacă au biruit în lumea antică cu siguranţă şansele sunt mai mari în vremea de acum, fie în S.U.A., fie în România.

Scena religioasă americană s-a evidenţiat întotdeauna prin extraordinarul ei caracter pluriform, diversitatea nemaiîntâlnită de confesiuni, curente, mişcări teologice şi religioase. Cum vedeţi dezvoltarea teologică şi religioasă a S.U.A. din acest punct de vedere? Care tendinţă prevalează astăzi: cea de consolidare a tradiţiilor religioase existente de vreme îndelungată, sau de înflorire a noi curente şi direcţii teologice şi religioase? În special, ce ne puteţi spune despre aşa-numita „Emergent Church” sau „Emergent Movement”, printre ultimele „apariţii” în peisajul religios şi teologic al SUA?

Cred că istoria trebuie lăsată să-şi dea verdictul cu privire la fenomenul „Emergent Church”, mişcare pe care eu o înţeleg  fără intenţia de a da prin acest lucru vreun verdict axiologic în favoarea sau împotriva ei  ca o extensie naturală a penetrării gândirii şi filozofiei post-moderniste în Biserică, în general, şi în bisericile evanghelice, în mod special. Se poate observa uşor în publicaţii întreg spectrul de raportări la această nouă mişcare, de la o respingere viscerală a ei şi a reprezentanţilor ei, la asimilarea nediferenţiată a ethosului şi practicilor lor. Deloc surprinzător, se pot găsi şi schimbări de poziţii pe parcurs: teologi care iniţial au anatemizat mişcarea se aliniază astăzi cu ea aproape până la identificare; de cealaltă parte, există unii care au încurajat mişcarea în fazele ei iniţiale, dar acum se distanţează complet de ea.

Contactul meu personal cu această mişcare, atât prin intermediul lecturilor, dar şi în mod concret, este minim. Încerc să evit două extreme care mi se par la fel de periculoase. Pe de-o parte, dictonul lui Gamaliel rămâne o vorbă înţeleaptă: „dacă este de la oameni, se va risipi; daca este de la Dumnezeu, vezi ca nu cumva să te afli luptând împotriva lui Dumnezeu”. De cealaltă parte, în scrierile aceluiaşi canon al Noului Testament, se găsesc îndemnuri repetate şi grave cu privire la păstrarea curată a învăţăturii apostolice, fără de care însăşi temelia creştinismului se dizolvă. Între aceşti poli încerc să mă poziţionez şi eu faţă de Biserica Emergentă. Nu vreau să lupt – cu condeiul – împotriva lor, dar nici nu vreau să abandonez accentul pus pe kerygma apostolică, doar din dorinţa de a găsi noi căi de a rezona cu „nevoile” societăţii contemporane. Îmi păstrez, deci, acest minim de precauţie faţă de o mişcare care a expus multe din neajunsurile şi păcatele Bisericii moderne, dar care riscă, printr-o rupere militantă de generaţiile de dinainte, să renunţe şi la lucrurile absolut esenţiale pe care aceştia le-au trăit şi le-au transmis.

Închei cu un exemplu asupra căruia reflectez de câţiva ani. Aproape de zona în care locuim, în oraşul Kansas City, se găseşte o biserică baptistă cu o tradiţie veche în oraş, reflectată în obişnuitul titlu „The First Baptist Church”. Zilele bune ale acestei biserici însă au fost, se pare, în trecut. Dinamica socială şi religioasă din cartier a suferit multe modificări în timp şi această realitate a dus la schimbări substanţiale şi în ce priveşte relevanţa şi impactul bisericii în comunitate. La începutul deceniului trecut, unul dintre colegii mei a preluat păstorirea interimară a acelei biserici în dorinţa de-a o redresa şi de-a o scoate din starea de comă spirituală în care se afla. Din păcate, chiar în ciuda unei activităţi intense de vreo zece ani, cu predici consistente, cu programe de închinare realizate cu profesionalism, cu lucrare pe grupuri de vârstă şi nevoi, biserica se apropia tot mai mult de colaps. Numărul membrilor era în continuă scădere, familiile tinere din biserică au început să caute alternative mai viabile, iar impactul bisericii în cartierul devenit deja notoriu în ce priveşte delincvenţa şi criminalitatea s-a redus la zero. După eforturi susţinute, colegul meu s-a văzut nevoit să renunţe la postul de pastor interimar.

În acelaşi timp, însă, o biserică din oraşul St. Louis, care trăise experienţe similare cu cele de la „First Baptist Kansas City”, dar care s-a redresat după îmbrăţişarea soluţiei „emergent”, s-a oferit să ia biserica din Kansas City sub tutela ei, şi să încerce să aplice şi aici principiile care au revitalizat congregaţia lor din St. Louis. Spre surprinderea tuturor, după doar unul sau doi ani, biserica a ajuns să fie nu doar revitalizată, dar şi să dobândească o dimanică şi un impact în cartier care nu mai pot fi trecute cu vederea. Este drept, atunci când participi la închinarea revitalizată a bisericii, eşti înconjurat de tineri care nu prea arată a tineri „duşi la biserică”: tatuajul a luat locul costumului de duminică; pieptănătura şi coloratura punk a înlocuit frezele şi coafajul clasic de dinainte, iar densitatea mare de cercei, inele şi tot felul de perforări ale pielii în cele mai neaşteptate locuri a devenit peisajul normal. Dar, în ciuda tuturor acestor schimbări de faţadă, tulburătoare pentru majoritatea creştinilor de altă generaţie, Evanghelia a ajuns să fie propovăduită unor oameni complet străini de lucrurile lui Dumnezeu, biserica a început să crească şi viaţa ei spirituală şi-a găsit din nou pulsul normal. Înainte de a evalua o astfel de lucrare trebuie ascultat ecoul cuvintelor Domnului nostru în Mat. 11:4-6: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: ‘Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia!” Dacă principiul enunţat în Mat. 7:20, „după roadele lor îi veţi cunoaşte”, a rămas valabil şi pentru secolul XXI, atunci cred că avem la-ndemână un criteriu suficient de solid prin care să evaluăm nu doar Biserica Emergentă, dar şi orice altă mişcare Creştină.

Care sunt principalele „bătălii” teologice care se poartă astăzi în S.U.A.? În mod specific v-aş ruga să detaliaţi mai mult despre stadiul criticii textuale şi al abordării textului neo-testamentar?

Pentru că am mai degrabă o gândire analitică; şi nu una sintetică, îmi vine destul de greu să ofer o perspectivă de ansamblu a bătăliilor teologice care sunt angajate astăzi, chiar şi dacă ar fi să mă rezum la cele mai importante. Şi aceasta, din nou, datorită spectrului foarte larg de poziţii în studiul şi practica fenomenului religios în Statele Unite. Bunăoară, în Convenţia Baptiştilor de Sud, confesiunea de care aparţine Seminarul la care predau, au fost două dispute acerbe în ultimele două decenii. În primul rând, începând de prin anii 1970 până pe la mijlocul anilor 1980, s-a dat lupta pentru recuperarea şi readucerea seminariilor şi amvoanelor acestei denominaţii-gigant pe terenul teologiei conservatoare. Poziţiile teologiei liberale începuseră să domine viaţa academică a celor şase seminarii teologice, ai căror absolvenţi urmau să influenţeze viaţa şi credinţa bisericilor pe care aveau să le conducă după absolvire. Odată ajunsă la acest nivel, teologia liberală duce aproape inevitabil la scăderea interesului în biserică, în misiune, în dărnicie, în moralitate, cu consecinţe drastice în scăderea „membralităţii” bisericilor. O astfel de pantă distructivă trebuia cumva stopată. Bătălia dintre cele două tabere a fost câştigată de aripa conservatoare, care a adus cu sine o resurgenţă a elementului conservator. Dinamica denominaţiei însă nu este una fixă, de aceea dispute de acest gen vor apărea cu regularitate în fiecare generaţie.

Mai recent, a izbucnit un alt focar de conflict teologic, generat în principal de experienţa misionarilor pe câmpurile de misiune din lumea necreştină. Dinamica unui creştinism asemănător cu cel al primului secol, în care semnele, minunile şi diferite daruri speciale ale Duhului Sfânt, este trăită de aceşti misionari ca normă zilnică şi nu ca o excepţie, aşa cum ea a devenit în creştinismul vestic. În acest context, chestiunea fenomenului vorbirii în limbi sau uzanţa unei limbi intime-personale în viaţa devoţională au ajuns să fie substanţa noilor dispute. În ultimii ani s-a convenit asupra unor linii directoare în reglementarea acestui fenomen, dar mi se pare foarte neverosimil ca problema aceasta, o chestiune profund teologică, să fie reglementată cu moţiuni şi directive de la centru.

Dacă lărgim orizontul în afara perimetrului Convenţiei Baptiştilor de Sud, rămânând totuşi în perimetrul teologiei protestante, ne întâlnim cu o altă problemă dezbătută acerb în ultimul deceniu. Cât de corectă este doctrina biblică a „îndreptăţirii/justificării prin credinţă”? Este ea corect formulată şi încadrată teologic de către reformatori sau disputele specifice ale acestora, în mod speical cele cu biserica Catolică, au dus la pierderea elementelor ei esenţiale, chiar definitorii, prezentate în scrierile Noului Testament, în mod special în epistolele apostolului Pavel? Rădăcinile acestei dezbateri capătă forma lor clasică în scrierile prof. E. P. Sanders care şi-a propus să verifice gradul de fidelitate istorică a imaginii Iudaismului timpuriu cu care operează teologii biblici. Studiul său epocal Paul and Palestinian Judaism formulează teza conform căreia iudaismul timpuriu, portretizat des de biblişti ca o religie a faptelor şi a meritelor, nu corespunde cu realitatea istorică din vremea Noului Testament, ci este mai degrabă o caricatură a iudaismului în care atât Isus din Nazaret, cât şi apostolul Pavel au trăit. Este evident că o astfel de revizuire a hotarelor teologice vechi nu se face peste noapte; ea implică un efort imens şi impune menţinerea unui dialog constant şi civilizat între reprezentanţii taberelor implicate.

În acest context găsesc că este potrivit să-l prezint cititorilor pe Rev. Dr. Tom Wright, actualul episcop anglican de Durham, în Marea Britanie, unul dintre cei mai importanţi teologi în viaţă şi care este unul dintre participanţii cei mai de seamă la această dezbatere.  Un teolog biblic prin excelenţă, cu seriozitate şi rigurozitate de maestru în studiul surselor primare, cu o cunoaştere enciclopedică a istoriei Bisericii şi a dogmei, cu o deosebită putere de sinteză a esenţelor Crezului creştin şi posedând în acelaşi timp un profund discernământ cu privire la realitatea complexă în care trăim, N. T. Wright va rămâne, aproape sigur, cel mai important teolog biblist contemporan. Aportul lui la înţelegerea vieţii şi învăţăturilor lui Isus şi ale lui lui Pavel se va plasa ca unul dintre punctele de reper în istoria interpretării Noului Testament. Dialogul dintre el şi John Piper pe tema menţionată adineaori este un bun exemplu de cum se face şi cum se reglează teologia.

Revin acum la temetică concretă menţionată în întrebare şi anume critica textuală, un domeniu care mă preocupă în mod constant. În lipsa documentelor originale ale Noului Testament (şi ale Vechiului Testament, de altfel) importanţa acestui subiect nu poate fi lăsată să ocupe vreodată un loc secundar. Măsura în care documentele care stau la baza Noului Testament sunt sau nu vrednice de crezare a fost una din ţintele favorite a diverselor ideologii aflate în ceartă cu creştinismul, fie cea ateist-comunistă, fie cea liberal-scolastică. Unul dintre cele mai redutabile asalturi recente în acest domeniu se dezlănţuie în lucrările prof. Bart Ehrman, renumit specialist în critica textului din peisajul nord-american.

În cele ce urmează comentariul meu va fi în mod exclusiv direcţionat spre prof. Ehrman, ale cărui lucrări au început deja să circule în limba română. Fac lucrul acesta pentru că prof. Ehrman merită o atenţie aparte datorită intensei sale activităţi academice, recunoscute de toţi specialiştii în domeniu. Atât de la catedră, cât şi prin scrierile sale, prof. Ehrman a influenţat şi va continua să influenţeze multe generaţii de studenţi care, în viitorul nu prea îndepărtat, vor ocupa catedre universitare şi amvoane ecleziastice. Printre grupurile cel mai acerb ţintite de el se găseşte şi cel al creşinilor evanghelici de „persuasiune” conservatoare, fie studenţi care se înregistrează la cursurile lui, fie intelectuali care au întrebări oneste despre credinţă şi fundamentele ei. Nu este deloc surprinzător că prof. Ehrman se mândreşte cu numărul mare de victime pe care le-a făcut deja. Fiind dotat, în mod neîndoielnic, cu o deosebită charismă pedagogică, dublată de abilităţi retorice, prof. Ehrman cunoaşte instinctiv modalităţile cele mai bune prin care poate înhăma puterea mass-mediei pentru a-şi disemina ideile. Nu cred că este un oportunist; mai degrabă cred că este un academician militant, care îşi trăieşte consecinţele logice ale renunţării la credinţa creştină. A produce aceeaşi experienţă apostatică în cât mai mulţi dintre cei pe care îi poate influenţa a ajuns să fie strigătul de luptă pentru cariera şi viaţa acestui „agnostic fericit”, cum obişnuieşte să se auto-numească.

Mai mult, prof. Ehrman, fiind un creştin evanghelic pe parcursul devenirii lui teologice, cunoaşte foarte bine poziţia evanghelică conservatoare în disputele pe tema veridicităţii Scripturii. Într-un capitol autobiografic al scrierilor sale, el dezvăluie cititorului experienţa „naşterii din nou” urmată de o profundă dorinţă de a deveni vocea evanghelicilor în cele mai înalte bastioane ale academiei. Dorinţa lui nu s-a materializat în timp. În toţi acei ani însă a avut prilejul să se familiarizeze cu poziţia evanghelică, pe care o cunoaşte în cele mai mici detalii şi pe care o atacă cu ferocitate. A ajuns să fie un oponent atât de abil încât nu ar fi deloc exagerat să crezi că cine reuşeşte să contracareze poziţia prof. Ehrman ar putea răspunde oricărui alt critic.

Desigur, deja sunt publicate o serie de răspunsuri adecvate la atacurile prof. Ehrman, fiecare în felul lui specific scoţând la iveală manipularea probelor, omisiunea repetată a dovezilor care ar submina teoria lui şi nu în ultimul rând caricatura pe care o promovează drept dispută teologică serioasă. Desigur, multe din datele problemei menţionate de prof. Ehrman sunt corecte: niciun document original al NT nu s-a păstrat, textul NT este rezultatul activităţii de colaţiune a diverselor texte păstrate în manuscrisele care au supravieţuit; manuscrisele care au supravieţuit, fie în mod fragmentar, fie complet, diferă între ele; scribii au operat modificări (voluntare şi involuntare) în textul lor. Dar implicaţiile acestora nu sunt nici pe departe atât de radicale şi incriminatorii pe cât le prezintă Prof. Ehrman.

Desigur, nu este locul aici pentru un răspuns amplu dat Prof. Ehrman. Recomand cititorilor de limbă engleză răspunsul substanţial dat de prof. Daniel Wallace, care se poate citi pe pagina web a acestuia. Este suficient de reamintit cititorilor că, în ciuda pierderii manuscriselor originale (un fapt, cred, providenţial, atunci când se are în vedere susceptibilitatea oamenilor de a-şi face idoli din artifacte) suportul manuscriptic al Noului Testament nu are rival între celelalte opere ale Antichităţii, nici în ce priveşte numărul şi calitatea manuscriselor păstrate, nici în ce priveşte plasarea lor timpurie şi răspândirea lor geografică, nici în ce priveşte abiliatea de a reconstitui cu un grad mare de siguranţă textul original al Noului Testament. Este în curs de publicare un răspuns pe care i l-am dat prof. Ehrman dintr-un unghi neexploatat până acum, care a reieşit în urma observării unor greşeli editoriale în diferitele ediţii ale cărţilor sale. Dacă principiile pe care le aplică în studiul manuscriselor NT s-ar aplica cărţilor sale, multe dintre ele ajunse deja best-seller-uri, atunci mesajul acestora ar fi imposibil de recuperat din diferitele ediţii ale cărţii, în acelaşi fel în care, în opinia sa, divergenţele dintre manuscrisele Noului Testament anulează automat posibilitatea de a reconstitui textul şi mesajul Noului Testament.

(va urma)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *