Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cristos şi timpul: mântuirea în istorie

Cristos şi timpul: mântuirea în istorie

Cristos şi timpul (Christus und die Zeit, 1962) de Oscar Cullmann este una dintre acele cărţi decisive şi inconturnabile care inaugurează o nouă direcţie de reflecţie, analiză şi gândire teologică nu printr-o transformare, dezvoltare, adaptare sau tranziţie de la un context anterior, ci printr-o veritabilă rupere de context ce deschide o perspectivă cu desăvârşire diferită şi produce o reală zdruncinare a unui orizont teologic bine stabilit. Aceste aprecieri se justifică având în vedere contextul în care a apărut cartea, la apogeul influenţei teologice a lui Karl Barth şi Rudolph Bultmann, precum şi prin reacţiile pe care le-a stârnit.

Trebuie subliniat, în mod natural, faptul că poziţia teologică a lui Cullmann nu a fost singulară, profesorul elveţian nefiind un „meteorit” apărut pe cerul gândirii teologice europene a mijlocului de secol XX. Cullmann se înscrie în linia teologică deschisă de aşa-numita şcoală Heilsgeschichte, a „mântuirii în istorie” (limbajul teologic românesc nu dispune, din păcate, de un echivalent potrivit redării conceptului german, asemenea echivalentului englezesc salvation-history), în ciuda faptului că anumiţi teologi ai acestei şcoli au privit cu reticenţă sau chiar au respins anumite poziţii teologice ale lui Cullmann, considerându-le prea tradiţionaliste. Marele merit al teologilor Heilsgeschichte este ancorarea în istorie a momentelor decisive ale mântuirii. Astfel, spre deosebire de reinterpretarea existenţialistă a revelaţiei creştine, practicată de Bultmann, şi a abordării dialectale a lui Barth, reprezentanţii „mântuirii în istorie” consideră actele răcumpărătoare din revelaţia scripturală evenimente istorice reale.

Dacă Bultmann, prin programul său de demitologizare a mesajului creştin, de căutare a esenţei acestuia prin „decojirea” de orice mit şi perspectivă religioasă contextual-temporară, a golit revelaţia creştină de orice înrădăcinare istorico-temporală reducând-o la o experienţă spirituală interioară, Barth, la rândul său, a dezvoltat o perspectivă an-istoristă, mutând faptele şi evenimentele mântuitoare (am ales să redăm în acest fel conceptul de redemptive events) într-un tărâm supra-istoric, accesibil numai credincioşilor, printr-un răspuns şi o apropriere interioră, dialectală a acestora. În replică, Heilsgeschichte accentuează importanţa istorică a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu care oferă suport credinţei. Credinţa mântuitoare nu este doar un răspuns interior la un anumit mesaj care transcende timpul şi istoria (şi care, de fapt, poate să nu aibă nicio autenticitate istorică), ci e credinţă în Isus cel istoric şi în evenimentele care au avut loc efectiv şi în mod real în timp şi în istorie şi prin care Dumnezeu s-a revelat oamenilor. Prin urmare, există o legătură decisivă între aceste fapte şi credinţa creştină: revelaţia divină nu există doar în răspunsul interior, ci şi obiectiv în istorie şi timp.

Acestea sunt două dintre direcţiile teologice principale cărora Cullmann le răspunde în cartea sa şi pe care le acuză de prejudicierea filozofică a mesajului creştin, filtrat prin prejudecăţi ale filozofiei greceşti antice şi prin categoriile filozofiei existenţialiste a secolului XX. Rezultă de aici o pierdere a esenţei creştinismului primar şi o prezentare deformată a acestuia. Însă lucrarea teologului elveţian s-a născut şi ca reacţie la o altă perspectivă majoră din secolul XX, configurată de Albert Schweitzer, numită „escatologia consistentă” (engl. consistent eschatology), care vede în speranţa escatologică esenţa creştinismului primar. În viziunea lui Schweitzer, Isus a prezis şi încarnat un sfârşit iminent al lumii, o împlinire imediată a Parousiei. „Întârzierea” a condus la dezvoltarea acestei teologii a istoriei răscumpărării ca un fel de contrapondere la dezamăgirea produsă, în rândul primelor generaţii de creştini, de neîmplinirea speranţei escatologice. În acest punct, gândirea lui Schweitzer şi a lui Bultmann converg: o mare parte din ceea ce îndeobşte numim „teologia creştinismului timpuriu” s-ar fi născut ca un tipar explicativ şi compensatoriu pentru situaţia stânjenitoare în care se afla Biserica datorită amânării Parousiei.

Cristos şi timpul apare deci într-un context teologic provocator şi ia ca punct de plecare această „istorie a răscumpărării” sau – poate mai bine spus, pentru a evita ideea de relatare descriptivă a unor fapte, „istorie răscumpărătoare” (redemptive history) – care este cheia pentru tot ce înseamnă teologia creştinismului timpuriu, inclusiv pentru speranţa escatologică. Asupra acestui aspect, Cullmann este ferm în afirmaţii: „Istoria răscumpărătoare” este „centrul întregii teologii a Noului Testament. Acest lucru a fost văzut mai corect şi mai clar de cei care resping creştinismul decât mulţi creştini, chiar mai clar decât mulţi teologi creştini. Pur şi simplu nu este adevărat că cineva poate renunţa la întreaga istorie răscumpărătoare a Noului Testment cu o conştiinţă perfect liberă şi în acelaşi timp să ţină ferm de credinţa creştină. Această atitudine, susţinută de mulţi, provine din falsa presupoziţie că istoria răscumpărătoare este doar un cadru extern de care credinţa creştină se poate dispensa fără ezitare.”

Cullmann îşi propune în acest studiu istorico-exegetic al surselor neotestamentare şi primare să demonstreze că „istoria nu este un mit de care revelaţia Noului Testament poate fi dezbrăcată; nici nu prezintă o adaptare secundară a creştinilor la conceptele iudaice”. „Căutăm să arătăm printr-un studiu pur istoric că esenţa creştină specifică, aşa cum o deducem din sursele creştinismului timpuriu, stă în istoria răscumpărătoare”. Aceasta înseamnă că lucrarea nu este, aşa cum eronat ar putea unii deduce din titlu, un studiu dogmatic sau filozofic despre timp, ci mai degrabă unul de teologie biblică a Noului Testament, cautând să investigheze şi să detecteze „presupoziţiile fundamentale ale întregii teologii a Noului Testament”, ce rezidă în conceptul neostamentar despre timp şi istorie. Aşadar „timpul” nu reprezintă aici neapărat un concept filozofic sau teologic, ci pilonul de care depinde ancorarea istorică a faptelor mântuitoare. Toate acţiunile şi faptele prin care Dumnezeu se revelează se desfăşoară astfel în timpul real al istoriei umane.

Lucrarea este structurată în patru părţi, fiecare cu un rol bine determinat în configurarea ideii centrale. Prima parte se ocupă de prezentarea modului în care faptele şi evenimentele revelatoare ale Bibliei se corelează cu istoria secvenţială a lumii, într-un proces temporal liniar şi continuu care îmbrăţişează trecutul, prezentul şi viitorul. A doua parte analizează modul în care toate secvenţele şi momentele acestei linii răscumpărătoare (redemptive line) sunt aşezate în relaţie cu faptul istoric central şi unic care marchează toate etapele istorice – trecute, prezente şi viitoare – respectiv moartea şi învierea lui Isus Cristos. Partea a treia prezintă consecinţele pe care această perspectivă asupra timpului, istoriei şi mântuirii le are pentru faptele şi evenimentele care nu intră în categoria istoriei răscumpărătoare în sensul special; mai simplu spus avem de-a face cu relaţia dintre istoria răscumpărătoare şi istoria generală a lumii, cu aspectele majore ce ţin de această chestiune: modul în care se raportează stăpânirea totală a lui Cristos asupra lumii la stăpânirea Sa asupra Bisericii (dinamica Biserică-lume), relaţia dintre puterile invizibile şi pământeşti cu Biserica (relaţia stat-Biserică), perspectiva creştină asupra lumii. Ultima parte reduce tematica lucrării la planul individual al credinciosului, arătând implicaţiile personale şi etice pe care istoria răscumpărătoare le are pentru viaţa creştinului.

Esenţiale pentru înţelegerea desfăşurării întregii argumentaţii sunt două elemente: schema timpului liniar, timp străpuns în mod decisiv în centru de momentul Cristos (Christ-event) şi tensiunea deja-nu încă. Mai trebuie subliniat faptul că autorul introduce încă o distincţie importantă între creştinismul timpuriu (primitive Christianity) sau perioada apostolică, care a funcţionat teologic pe baza conceptelor descrise în lucrare, şi perioada Bisericii, când gândirea creştină a preluat instrumentarul filozofic grecesc, ceea ce a condus la un proces accentuat de elenizare a creştinismului. Potrivit teologului elveţian „contrastul radical dintre metafizica elenistă şi revelaţia creştină este adesea complet pierdut”; astfel, multe dintre aspectele descrise ca fiind „creştine” sunt în realitate greceşti.

Cullmann subliniază modul în care gândirea creştinismului timpuriu se dovedeşte a avea un profund caracter temporal (moştenire directă a iudaismului). Distincţia esenţială nu este contrastul spaţial dintre „vizibil” şi „invizibil” (cu toate că, bineînţeles, aspectele spaţiale nu sunt obnubilate complet), ci contrastul temporal dintre înainte, acum şi atunci. Mai mult, Noul Testament nu opune timpul şi eternitatea (trăsătură a filozofiei greceşti, importată în creştinismul elenizat), ci „timpul limitat” şi „timpul nelimitat”. Timpul prezent este limitat la ambele capete: pe de o parte momentul Creaţiei, pe de altă parte, drama escatologică. Timpul care va să vină este limitat la un capăt de evenimentele apocaliptice şi nelimitat în cealaltă direcţie. Totodată, în gândirea creştină primară timpul nu este un lucru opus lui Dumnezeu cel etern, ci mediul în care Dumnezeu îşi desfăşoară activitate revelatoare.
Însă lucrul fundamental aici este aspectul liniar al timpului, opus conceptului de timp ciclic specific elenismului. Pentru Cullmann (care consonează cu teoria, mai largă, a lui Eliade), timpul liniar este un proces care începe cu Creaţia şi se sfârşeşte cu consumarea finală a istoriei, „evenimente” între care se desfăşoară momentele decisive ale mântuirii: întruparea, crucificarea şi învierea lui Cristos. Prin opoziţie, în  gândirea greacă, timpul nu este o linie progresivă de la un punct iniţial la un punct final ci, dimpotrivă, un cerc, ceea ce transformă istoria într-o succesiune temporală circulară nesfârşită. Acest concept are implicaţii directe şi profunde asupra doctrinei răscumpărării în gândirea grecească, mântuire care nu poate însemna decât o eliberare de robia timpului-cerc şi o transferare într-un tărâm aflat dincolo. Pentru creştinism, dimpotrivă, mântuirea nu înseamnă o depăşire, o „rupere” a timpului, o intrare într-un loc în care timpul nu mai există. O altă consecinţă a conceptului temporal liniar este faptul că în acest fel istoria capătă sens, reprezentând desfăşurarea unui plan divin înspre împlinirea lui finală.

Înţelegerea aspectului liniar al timpului biblic este decisivă deoarece de ea depinde modul în care privim celălalt element esenţial al argumentării lui Cullmann: tensiunea deja-nu încă. Această tensiune este făcută posibilă datorită „punctului central” care împarte linia temporală şi o separă în două jumătăţi: viaţa şi lucrarea istorică a lui Isus Cristos. De o importanţă capitală pentru înţelegerea diviziunii creştine a timpului este faptul că, spre deosebire de gândirea iudaică, unde acest punct central, reprezentat de venirea lui Mesia, este plasat în viitor, în creştinism punctul central, începând cu sărbătoarea Paştilor, se află în trecut, într-un eveniment finalizat şi consumat. Prin Cristos, timpul este divizat din nou, iar centrul istoriei răscumpărătoare devine un fapt şi un eveniment istoric.

Atingem astfel punctul nodal al demonstraţiei autorului: „Centrul a fost atins, dar sfârşitul trebuie încă să vină. Pot ilustra această idee printr-un exemplu: bătălia decisivă dintr-un război poate să apară într-o etapă relativ timpurie a războiului şi totuşi ăzboiul continuă încă. (…) Exact aceasta este situaţia de care Noul Testament este conştient, ca rezultat al recunoaşterii noii diviziuni a timpului; revelaţia constă cu precizie în faptul proclamării că acel eveniment de pe cruce, împreună cu învierea care a urmat, a fost deja bătălia decisivă încheiată”. Dinamica deja-nu încă par să se contrazică în ce priveşte desfăşurarea şi desăvârşirea procesului mântuirii şi al consumării escatologice finale. Totodată, după cum demonstrează Cullmann pe baza exegezei textelor evanghelice fundamentale, această tensiune este prezentă în învăţătura lui Isus Cristos, ceea ce face imposibilă opinia conform căreia ar fi doar o soluţie la care a apelat Biserica timpurie pentru a justifica situaţia neîmplinirii escatologice imediate.

Consecinţele sunt imense atât din punct de vedere teologic, cât şi pe plan individual. Totul este privit din punctul de vedere al acestui moment unic desăvârşit în trecut, ceea ce conduce la înţelegerea şi reinterpretarea cristologică a Vechiului Testament de către creştinismul timpuriu şi la fundamentarea domniei lui Cristos asupra timpului şi istoriei. De asemenea, viitorul este iluminat de acest „deja” întâmplat, care face speranţa creştină cu atât mai vie şi mai viguroasă. Escatologia neotestamentară înseamnă astfel o privire spre trecut, spre moartea şi învierea lui Cristos, care sunt garanţia învierii viitoare a creştinului.
Oscar Cullmann subliniază, o dată în plus, pentru a evita posibile confuzii, că după Cristos nu avem de-a face cu un „timp nou”, ci cu o nouă diviziune a timpului, care produce tensiunea în care ne găsim: „Ne aflăm într-o secţiune a timpului în care suntem deja răscumpăraţi prin Cristos, în care avem deja Duhul Sfânt, care e caracteristica noii secţiuni a timpului, dar în care păcătoşenia întregii perioade dinaintea Parousiei nu este ştearsă definitiv.” În acest mod dispare contradicţia aparentă de care aminteam anterior între textele care îl prezintă pe credincios deja glorificat alături de Cristos şi desăvârşit în sfinţenie şi numeroasele îndemnuri adresate credincioşilor de a lupta cu păcatul şi de a continua procesul de sfinţire şi desăvârşire. Tocmai faptul că bătălia decisivă a fost deja câştigată, adică această ancorare în trecut oferă credinciosului puterea necesară în bătăliile pe care le întâlneşte pe calea spre punctul escatologic al consumării istoriei.

Nu este intenţia noastră de a prezenta un rezumat extins al cărţii. Lucrarea lui Oscar Cullmann îşi răsplăteşte lectorul prin multitudinea de idei seminale şi orizonturi deschise, precum şi printr-o claritate desăvârşită a expunerii, care transformă lectura într-o veritabilă desfătare intelectuală şi spirituală. Merită totuşi să îndreptăm privirea cititorului spre două capitole esenţiale pentru modul în care argumentul central al lui Cullmann determină poziţionarea sa faţă de teologia contemporană. Ambele se găsesc în partea a doua a lucrării. Primul capitol, intitulat, în versiune engleză, The Unique Character of the Christ-Deed at the Mid-Point, arată în ce constă natura unică a „momentului Cristos”, „ofensa” pe care mesajul primilor creştini a reprezentat-o pentru ascultătorii secolului I. „Ofensa credinţei creştine primare nu îşi găseşte o expresie mai puternică decât în pretenţia sa că evenimentele istorice unice dintre anii 1 şi 30 au în relaţia cu mântuirea înţelesul de „odată pentru totdeauna”. Cu alte cuvinte, „momentul Cristos” are un caracter final şi decisiv pentru toate perioadele de timp. Din această cauză, subliniază Cullmann, docetismul a fost erezia supremă a timpurilor de început ale creştinismului, erezie cu caracter esenţial cristologic, care a respins tocmai unicitatea istorică a lui Cristos. Ceea ce ne interesează este modul în care Cullmann trasează erezia docetistă până în zilele noastre, regăsind „viaţa continuă a docetismului în toate acele explicaţii cristologice ale teologilor moderni care, în loc să facă uz de toate faptele răscumpărătoare relatate cu privire la Cristos în Evanghelii, fac o selecţie pentru a recunoaşte doar unele, şi nu altele, ca normative teologic”. Atâta timp cât selecţia este realizată pe baza unei „imagini ideale” fabricate înainte de apropierea de textul biblic, Cullmann consideră că avem de-a face cu acelaşi docetism al primelor două secole creştine.

Al doilea capitol, The Present Stage of Redemptive History and its Relation to the Christ-Event at the Mid-Point, decelează implicaţiile momentului unic al lucrării lui Cristos pentru perioada prezentă a Bisericii. Cullmann ia poziţie în acelaşi timp faţă de o anumită deformare teologică protestantă, precum şi faţă de teologia catolică. Pe de o parte, Cullmann acuză linia extremă protestantă, vizibilă mai ales la Kierkegaard, care accentuează „contemporaneitatea” noastră cu evenimentele descrise în Scriptură şi nevoia unui „salt” pentru a ajunge la semnificaţia centrală a acestora, dată fiind îndepărtarea noastră în timp faţă de acele evenimente. Teologul elveţian găseşte nefundamentate biblic aceste aserţiuni şi consideră că ele umbresc faptul că Isus Cristos domneşte în mod invizibil peste univers şi lucrează în mod vizibil în şi prin Biserică.

În ce priveşte poziţia catolică, Oscar Cullmann reproşează acesteia „absolutizarea prezentului” prin accentul extensiv pus pe Tradiţie, ceea ce implică o depărtare de atitudinea creştinismului primar care se ancora cu totul în trecut şi care este vizibilă în însăşi formarea Canonului Scripturii (la care s-a adăugat mai târziu Regula fidei) ca normă pentru judecarea oricărei dezvoltări a învăţăturilor creştine. Astfel, în concepţia lui Cullmann, „Scriptura însăşi trebuie, cum s-ar spune, considerată ca aparţinând centrului. Faptul că aceste cărţi au fost scrise în perioada apostolică a fost inclus în mod necesar în evenimentul răscumpărător al acestui punct central. Rezultatul acestui lucru a fost că, începând cu a doua jumătate a secolului II, întreaga perioadă apostolică a fost considerată ca timpul întemeierii unice a Bisericii”. Toate acestea înseamnă că „în conformitate cu creştinismul primar, din punctul de vedere al istoriei răscumpărătoare, prezentul este evaluat în mod corect numai în subordonarea sa faţă de punctul central în timp şi aceasta înseamnă, din punct de vedere al Bisericii post-apostolice, subordonarea faţă de Scriptură”.

Fişă biobibliografică

Oscar Cullmann, unul dintre cei mai de seamă teologi ai secolului XX, s-a născut la Strasbourg pe 25 februarie 1902, trecând la Domnul în data de 16 ianuarie 1999. Crescut în tradiţia luterană, a făcut studii de filologie clasică şi teologie. Îşi începe cariera ca profesor de greacă şi de germană în 1925; un an mai târziu devine director al Seminarului Protestant din Strasbourg. Din 1927 până în 1938 a predat la Universitatea din Strasbourg, fiind pe rând profesor de greaca Noului Testament, profesor de Noul Testament şi profesor de Istoria creştinismului timpuriu. Din 1938 a fost profesor de Noul Testament şi de Istoria creştinismului timpuriu la Universitatea din Basel, iar din 1949 devine profesor la École des Hautes-Etudes, Sorbonne, Paris. Este autorul multor cărţi importante, dintre care amintim: Cristos şi timpul (1962); pentru recenzia noastră am folosit traducerea engleză Christ and Time: The Primitive Christian Conception of Time and History, trans. F. V. Filson, rev. ed. (Philadelphia, 1964); alte traduceri în engleză: Salvation in History, trans. S. G. Sowers (New York, 1967); The Christology of the New Testament, trans. S. C. Guthrie and C. A. M. Hall , rev. ed. (Philadelphia, 1963); Peter: Disciple, Apostle, Martyr. A Historical and Theological Study, trans. F. V. Filson., 2d rev. and exp. ed. (Philadelphia, 1962); apoi, în franceză, Catholiques et protestants; un projet de solidarité chrétienne (Neuchatel, 1958); Einheit in Christus (Zurich, 1962); Vrai et faux oecumenisme. Oecumenisme après le Concile (Neuchatel, 1971). De asemenea, un remarcabil studiu consacrat rugăciunii Tatăl nostru.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *