Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Criza ariană în secolul al IV-lea

Criza ariană în secolul al IV-lea

Criza teologică şi doctrinală iscată la Alexandria între preotul Arius şi episcopul Alexandru,  şi care se răspândeşte cu rapiditate aproape în tot Orientul creştin, poziţionează Biserica în faţa unei duble probleme: problemă doctrinală, reconcilierea dogmei monoteiste a monarhiei divine cu doctrina explicită a relaţiilor existente între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; problemă de disciplină ecleziastică internă pentru care Biserica cere sprijinul împăratului Constantin. Efectiv, doar câţiva ani după proclamarea Edictului de la Milano, în 313, prin care puterea imperială acordă libertatea de cult, Arius, născut probabil în Libia în jurul anului 250, însă încardinat ca preot în Biserica din Alexandria, a provocat o „furtună doctrinară” puternică punând în cauză fundamentul însuşi al credinţei creştine: divinitatea lui Cristos, Cuvântului Tatălui, a doua persoană a Sfintei Treimi.

Argumentele care au stat la baza crizei ariene nu au fost improvizate în totalitate de Arius însuşi sau de adversarii săi, ci aveau în spatele lor peste două secole de dezbateri şi reflecţii trinitare şi cristologice. Mărturiile descrise în Faptele Apostolilor şi în primele documente ecleziastice ne prezintă primele nuclee de comunităţi creştine care, făcând experienţa prezenţei vii a Mântuitorului în mijlocul lor prin celebrarea botezului în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt (cf. Mt 28, 19) şi a Euharistiei, au pus ca fundament al credinţei lor convingerea că Isus Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, era în mod autentic Dumnezeu, nu o divinitate secundă inferioară Tatălui, ci un singur Dumnezeu cu el. În studiul său de referinţà despre subiect, Manlio Simonetti îşi propune să încadreze mai întâi din punct de vedere istoric paşii făcuţi de teologii primelor secole în elaborarea unei doctrine trinitare pentru a ne prezenta apoi doctrina ariană ca pe o „criză” ce a preocupat aproape în întregime secolul IV, din 320, începutul predicii lui Arius, până în 381, anul condamnării sale definitive, la cel de-al doilea conciliu ecumenic reunit la Constantinopol de către împăratul Teodosie I. Lucrarea savantului italian este compusă din trei părţi: în prima parte se tratează despre începuturile „crizei ariene” şi primii săi opozanţi; partea a doua descrie punctul culminant al „crizei ariene”; iar în partea a treia asistăm la declinul şi condamnarea definitivă a arianismului.

Începuturile „crizei ariene”

Deja în sec. al III-lea constatăm un mare efort teologic depus pentru a împăca certitudinea revelaţiei biblice exprimate în Dt. 6, 4 „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” cu economia divină în favoarea omului şi sfinţirea sa. Cercetătorul italian face referinţă la doi autori: Hipolit al Romei şi Tertulian din Cartagina în scopul de a descrie efortul teologic susţinut pentru articularea unicităţii divine şi doctrina trinitară. Hipolit baza unitatea divină insistând asupra puterii, dynamis, iar Tertulian a dezvoltat ideea unităţii puterii şi substanţei divine. Conform gândirii lor există un substrat divin care unifică cele trei persoane divine neînlăturând specificitatea şi individualitatea distinctă a fiecărei persoane. Tatăl reprezintă sursa substanţei divine; Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, este născut din veşnicie, ab aeterno, din Tatăl, iar prin intermediul său a făcut să „deriveze” din veşnicie Duhul Sfânt. În Contra Praxeas 8, 7 & 9, 2, Tertulian prezintă imagini naturale imperfecte, însă care ne pot ajuta să vedem felul în care Fiul derivă din Tatăl, iar Duhul Sfânt este inclus în mod necesar în economia trinitară: rădăcina / planta / fructul; izvorul / fluviul / canalul; soarele / lumina / căldura.

Alţi teologi, precum Paul al Samosatei şi Sabelius, au încercat, prin metode mai puţin fericite, să menţină în acelaşi timp monarhia divină şi trinitatea persoanelor în Dumnezeu. Pentru a nu trăda revelaţia biblică deuteronomică, Paul al Samosatei susţinea ideea că doar Tatăl poate fi Dumnezeu adevărat, iar Fiul, asupra căruia a coborât Cuvântul divin, Logosul, datorită virtuţilor sale a fost adoptat ca Fiu, însă nu poate fi considerat Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Sabelius, la rândul său, propunea o doctrină trinitară modalistă, adică Dumnezeu este un singur Domn care se manifestă în economie sub trei aspecte sau moduri: aceeaşi persoană este Tată pentru săvârşirea actului creator, Fiu pentru realizarea planului de mântuire a omenirii, Duh Sfânt pentru sfinţirea şi cârmuirea Bisericii în pelerinajul său terestru. În acest sens, Sabelius a propus chiar expresia consubstanţialităţii, homoousios, deoarece era una şi aceeaşi substanţă divină care juca trei roluri diferite în funcţie de stadiul economiei divine.

Atât doctrina lui Paul al Samosatei cât şi cea a lui Sabelius s-au izbit de opoziţia lui Origen. Acesta din urmă a încercat, pentru prima dată în istoria doctrinei creştine, să elaboreze o teologie trinitară sistematică opunând rezistenţă atât monarhianismului subordinaţionist cât şi modalismului sabelian. Însă nici el nu a reuşit să dezvolte o teologie trinitară care să susţină egalitatea persoanelor divine. Reflecţia sa trinitară pleca de la principiul că Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, este intermediar între Tatăl şi lumea creată, iar Duhul Sfânt joacă un rol specific, însă limitat, în sânul Sfintei Treimi. Împotriva modaliştilor, Origen insista asupra subzistenţei persoanelor divine pe care le distinge nu doar după ipostază, hypostasis, dar şi după esenţă, ousia. Rezultatul unei asemenea reflecţii este prezentarea unei Treimi în care Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt caracterizate de ipostaze proprii, distincte între ele şi dispuse în ordine ierarhică.

În jurul anului 320, episcopul Alexandru al Alexandriei predica o doctrină trinitară care susţinea consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului. În consecinţă Fiul este veşnic, primeşte aceeaşi „onoare” şi are aceleaşi prerogative ca şi Tatăl, excepţie făcând paternitatea. Împotriva doctrinei se ridică preotul Arius, responsabilul comunităţii din Baukalis, în portul Alexandriei. E suficient să citim primele rânduri ale operei sale majore, Talia [1] / Banchetul, pentru a ne da seama de intenţiile personajului: „Conform credinţei celor aleşi de Dumnezeu, care-l înţeleg pe Dumnezeu, fiind sfinţi şi ortodocşi, care l-au primit pe Duhul lui Dumnezeu, am învăţat şi eu acest adevăr de la cei care participă la înţelepciune, oameni culţi şi instruiţi de Dumnezeu, înţelepţi în toate. M-am lansat şi eu pe urmele lor împărtăşind cu ei doctrina, eu, ilustru, care am suferit enorm pentru slava lui Dumnezeu şi învăţând de la Dumnezeu toate am dobândit înţelepciunea şi ştiinţa.” Învăţătura lui Arius a stârnit nenumărate critici şi a provocat numeroase contraziceri doctrinale din cauza accentuării subordinaţianismului caracteristic tradiţiei alexandrine, în aşa fel încât a redus persoana lui Cristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu şi fundamentul credinţei creştine, la nivel de creatură, o creatură perfectă, unică şi privilegiată printre toate lucrurile create fără a beneficia însă de o divinitate autentică şi completă. Atât din opera sa Talia cât şi din Scrisorile care au ajuns până la noi, doctrina lui Arius poate fi rezumată în cinci puncte esenţiale: Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Tată, ci a devenit Tată dând naştere Unicului său Fiu; Fiul nu există din veşnicie, ci a fost un timp în care el nu a existat; Fiul a venit la existenţă datorită voinţei lui Dumnezeu, aşadar îi este inferior în toate; Fiul nu are o voinţă proprie, ci este supus voinţei lui Dumnezeu care se manifestă în el, aşadar nu este Dumnezeu adevărat; Fiul nu este de aceeaşi substanţă, consubstanţial, Tatălui, ci substanţa sa este diferită la infinit de cea a lui Dumnezeu.

Primul care a reacţionat împotriva unei asemenea doctrine a fost însuşi episcopul Alexandriei. El a reunit un sinod la care a convocat episcopatul Egiptului în cadrul căruia s-a pronunţat sentinţa de condamnare la exil a preotului Arius, iar doctrina sa a fost considerată eretică. Chiar şi din exil Arius exercită o influenţă enormă datorită codiscipolului său, episcopul de Nicomedia şi în acelaşi duhovnicul palatului imperial, Eusebiu. Datorită acestei influenţe şi a doctrinei care se răspândea tot mai mult în Orient, Imperiul, abia reunit sub tutela împăratului Constantin, risca să se dezbine din nou. De aceea Constantin convoacă un conciliu ecumenic invitând toţi „episcopii de pe pământul locuit” (oikoumene) într-un singur loc, Niceea, pentru a face lumină asupra crizei stârnite de învăţătura lui Arius. Circa 300 de episcopi au dat răspuns invitaţiei. Toţi, cu excepţia a doi, au semnat Simbolul credinţei în care este condamnat arianismul, iar Arius şi aliaţii săi care nu au pus semnătura lor asupra Simbolului credinţei sunt anatematizaţi şi conduşi în exil.

Punctul culminant al „crizei ariene”

Condamnarea lui Arius şi a discipolilor săi la Niceea nu a pus capăt crizei ariene. Datorită influenţei episcopului de Nicomedia, Eusebiu, la curtea imperială, Arius reuşeşte să aibă o întrevedere privată cu împăratul în faţa căruia semnează o profesiune de credinţă din care reuşeşte să elimine expresiile „născut din substanţa Tatălui” şi „consubstanţial Tatălui”. Constantin se lasă convins de buna sa credinţă şi-l împuterniceşte cu o scrisoare prin care porunceşte episcopului Constantinopolului, Alexandru, să-l primească, printr-o ceremonie oficială, în comuniunea Bisericii de la care fusese îndepărtat de Părinţii niceeni. Între timp, în 335, arienii cer organizarea unui sinod la Tyr, unde Atanasie, devenit episcop al Alexandriei în 328 şi purtătorul flăcării credinţei semnate la Niceea, este condamnat şi trimis în exil. Nici Arius nu ajunge să guste bucuria comuniunii cu Biserica, deoarece, conform istoricilor Socrate, Sozomene, Teodoret, moare în condiţii dramatice înainte de a intra în Constantinopol. Moartea lui Arius n-a pus capăt crizei ariene deoarece învăţătura lui se răspândise cu rapiditate în aproape întreg Orientul. Mai multe sinoade reunite la Roma şi Antiohia în 341, Serdica în 343, Sirmio în 351, Arles în 353, Milano în 355, Rimini şi Seleucia în 359, convocate de împăraţii succesivi, Constanţiu, Iulian, supranumit Apostatul, Valenţiu, Jovian, au încercat să găsească un compromis care să poată garanta ieşirea dintr-o asemenea criză. Nu s-a ajuns la nici un rezultat. Dimpotrivă, partida rienilor se vede divizată în trei tendinţe: arieni rigorişti sau anomeeni care insistau asupra diferenţei fundamentale existente între substanţa Tatălui şi a Fiului; arieni moderaţi sau homeousieni care susţineau o oarecare asemănare între substanţele Tatălui şi Fiului; semi-arienii care manifestau tot interesul pentru găsirea unei soluţii doctrinale cu niceenii. Mai multe formule de credinţă dezbătute şi argumentate din punct de vedere biblic şi teologic nu au reuşit să suprime forţa şi validitatea Simbolului credinţei semnat la Niceea fiind deja considerat inspirat de Duhul Sfânt şi devenind astfel coloana vertebrala şi fundamentul de nezdruncinat al credinţei creştine.

Declinul arianismului şi ieşirea din criză

După reîntoarcerea sfântului Atanasie din al cincilea exil, acesta reuneşte un sinod la Alexandria, iar roadele dezbaterilor le reuneşte în aşa numitul Tomus ad Antiochenos. Documentul se prezintă în aşa fel încât lasă o poarta deschisă semi-arienilor pentru a adopta profesiunea de credinţă semnată la Niceea. Intenţia episcopului alexandrin este pacifistă şi doreşte să facă un efort considerabil pentru a-i atrage la credinţa niceeană pe cei care încă mai rezistă presiunii doctrinale ariene. În acest document, Manlio Simonetti vede un prim pas important pentru a ieşi din criza care bântuie Biserica Orientală de mai bine de 50 de ani. În acelaşi timp însă intră pe scena teologică alte două personaje care pun în pericol doctrina trinitară aducând alte argumente. Primul este Apolinarie al Laodiceii care afirma că Fiul este Dumnezeu adevărat, însă în întruparea sa Cuvântul divin, Logosul, a substituit sufletul în funcţia vitală de a dirija trupul. Dificultatea acestei doctrine este de ordin soteriologic: Dumnezeu mântuieşte omul păcătos de la moarte luând el însuşi asupra sa păcatul lumii, iar prin moartea şi învierea sa a redat omenirii viaţa veşnică, scopul creării sale iniţiale. Conform filozofilor greci ai Antichităţii şi care au influenţat antropologia paulină şi a primilor creştini, fiinţa umană este constituită din trup / sarx, suflet / psyche, şi spirit/duh / nous. Pentru ca mântuirea să fie deplină, Mântuitorul a trebuit să asume, în întruparea sa, un trup, un suflet şi un spirit/duh. Mai târziu capadocienii vor afirma că „ceea ce Cristos nu a asumat nu poate fi mântuit”. Al doilea personaj este Macedonius care în ultimul sfert al secolului IV acceptă doctrina consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl fără a o extinde însă şi la Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi. Părinţii Bisericii au luptat şi împotriva acestor doctrine, aşa cum au făcut-o cu arianismul, prin argumentaţie biblică şi prin prezentarea învăţăturii Bisericii originare. Rodul dezbaterilor a ajuns pe masa de lucru al celui de-al doilea conciliu ecumenic reunit de împăratul Teodosie I, în anul 381, la Constantinopol. Cei aproximativ 150 de participanţi au reconfirmat şi îmbogăţit Simbolul de credinţă semnat la Niceea, devenit Simbolul Niceno-Constantinopolitan, şi au condamnat orice alte doctrine care se opun acestei profesiuni: „Noi mărturisim o singură divinitate şi putere şi substanţă, ousia, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt egali în onoare şi împărăţie veşnică, în trei ipostaze, hypostaseis, perfecte, sau trei persoane perfecte. Astfel se pune capăt ciumei lui Sabelius care confunda ipostazele şi elimina proprietăţile lor specifice şi nu dăm avânt blestemului eunomienilor, arienilor şi pneumatomahilor care divizează substanţa, natura şi divinitatea şi introduc în Treimea increată, consubstanţială şi veşnică o natură posterioară, creată şi de o substanţă diferită”. După această profesiune de credinţă, Părinţii conciliari condamnă explicit doctrina apolinaristă insistând asupra integrităţii umanităţii asumate de Fiul care nu este privat nici de suflet, nici de intelect. Astfel se pune capăt în mod oficial crizei ariene şi a celorlalte derive teologice trinitare, iar împăratul Teodosie manifestă mulţumirea sa şi proclamă, prin decret imperial, religia creştină ca fiind religia oficială a întregului Imperiu.

În concluzie Simonetti menţionează că în ciuda rigurozităţii dispoziţiilor emanate din Conciliul de la Constantinopol şi din deciziile lui Teodosie împotriva arienilor şi celorlalte secte şi erezii, toate dificultăţile nu puteau lua sfârşit de pe o zi pe alta. În Orient, Arienii au păstrat o oarecare vitalitate şi dinamism transmise apoi în Occident de trupele romane de origine gotică educate la credinţa ariană de către episcopul Ulfila. Aportul şi vizibilitatea lor sunt scăzute atât în Orient cât şi în Occident, însă prezenţa lor a garantat, într-o oarecare măsură, continuitatea între decadenţa arianismului din ultimele decenii ale secolului IV şi marea sa renaştere odată cu invaziile barbare.

MANLIO SIMONETTI, La crisi ariana nel IV secolo, col. Studia Efemerides „Augustinianum”, 11, Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, 1975, 598 pagini.


Manlio Simonetti, născut la Roma în 1926, profesor de literatură creştină antică la Universitatea din Cagliari, profesor de istoria creştinismului la Universitatea „La Sapienza” din Roma, profesor emerit al aceleiaşi Universităţi din 2001, este un renumit cercetător italian care s-a interesat în mod special la primele patru secole ale creştinismului. Printre principalele sale publicaţii menţionăm: Studii asupra arianismului, Creştinismul antic şi cultura greacă, Studii asupra cristologiei post-niceene, Literă şi alegorie; împreună cu Lorenzo Perrone coordonează Seria de Opere complete Origen în ediţie bilingvă (greacă/latină-italiană).

________________________________________
[1] Talia, in traducere Banchetul, este lucrarea de bază a lui Arius în care se combină proza cu poezia pentru a prezenta doctrina sa într-un stil popular şi uşor de asimilat de oricine. După condamnarea şi excomunicarea sa lucrarea a dispărut şi ea, însă numeroase texte au ajuns până la noi datorită adversarilor săi: Atanasie al Alexandriei, Ilarie de Poitiers precum şi datorită documentelor conciliilor care s-au reunit în secolul IV fie pentru a-l condamna, fie pentru a-l justifica.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *