Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Crize vechi şi noi

Crize vechi şi noi

Evenimentele istoriei biblice nu rămân evenimente unice şi punctuale ale trecutului, ci au valoare şi semnificaţie profetică, prefigurând evenimente asemănătoare viitoare sau dând o cheie de interpretare şi înţelegere a evenimentelor prezente. Trecutul devine prototip şi model pentru prezent şi viitor.

Citind istoria mântuirii în perspectivă globală trecut-prezent-viitor ajungem nu să-L vedem pe Dumnezeu (aceasta se va realiza „în veşnicii”, când vom fi ca El, şi-L vom vedea aşa cum este cf.1 Io 3, 2), ci să vedem cum vede Dumnezeu, de sus, global ( „copernician” ca şi Cristos, nu „ptolemeic” ca Ioan Botezătorul, cf. Io 3,31-32), însuşindu-ne punctul de vedere a lui Dumnezeu. Isus Cristos Înviatul în drum spre Emaus (Lc 24, 13-35) a deschis mintea celor doi ucenici (îi luminează) pentru ca ei să vadă cum vede Dumnezeu. Le tălmăceşte Scripturile (trecutul) ca să înţeleagă prezentul şi ce au de făcut în viitor ( să fie martori ai Învierii).

În mod special exodul (eliberarea din robia egipteană şi intrarea în ţara promisă şi templu pentru cultul dumnezeiesc) şi robia babiloneană devin modele ale felului cum Dumnezeu acţionează întotdeauna când eliberează sau pedepseşte.

Noi vom lua ca model criza agricolă din Egiptul antic din timpul lui Iosif  (Gen 47, 13-26), ca să înţelegem… criza imobiliară de astăzi şi posibila criză financiară viitoare care va duce la căderea Babilonului cel mare (Apoc 18).

Criza agricolă (foametea) a fost prevestită Faraonului prin două vise, două, spre a sublinia importanţa evenimentului. Visul cu şapte vaci grase şi frumoase şi şapte vaci slabe şi urâte care le mănâncă pe cele grase şi visul cu şapte spice grase şi şapte spice slabe şi arse de vânt care înghite pe cele grase, vise tălmăcite Faraonului de către Iosif în sensul ca ar prevesti  şapte ani de belşug urmaţi de şapte ani de foamete (Gen 41, 1-32). La sfatul lui Iosif, Faraonul trebuia să adune o cincime din roadele Egiptului în cei şapte ani de belşug şi să facă depozite de rezervă strategică în cetăţi, în vederea anilor de foamete (Gen 41, 33-36). Chiar Iosif a fost însărcinat de Faraon cu punerea în practică a planului de aprovizionare în vederea foametei (Gen 41, 37-49). Într-adevăr, după şapte ani de belşug au venit şapte ani de foamete (Gen 41, 53-57). Cum a gestionat Iosif criza agricolă?


Profitând de criză şi de rezervele de grâu adunate în anii de belşug, el a reuşit să strângă toţi banii din Egipt şi Canaan în visteria Faraonului (Gen 47,13-15). Populaţia terminându-şi banii, Iosif a cumpărat, în schimbul grâului, toate animalele (oi, boi, cai, măgari), toate pământurile şi toţi oamenii, făcând pe Faraon unicul proprietar peste ţara Egiptului (Gen 47, 16-20), iar pe locuitorii ţării robi. De la condiţia de robi în care au ajuns egiptenii au făcut excepţie preoţii (Gen 47, 22.26) şi evreii care locuiau într-o regiune autonomă (Goşen) protejaţi de Iosif (Gen 47, 27).

Iosif, omul lui Dumnezeu, care experimentase condiţia de rob fiind vândut de fraţii lui (Gen 37, 28; 39, 1) a îndulcit condiţia de robi ai egiptenilor ridicându-i la condiţia de arendaşi, restituindu-le pământurile ca să le cultive şi să dea a cincea parte Faraonului ca proprietar de drept a pământurilor (Gen 47, 23-24).

Aceasta-i istoria biblică (trecutul). Să vedem prezentul.

În epoca modernă, odată cu urbanismul industrial, oamenii părăsesc pământurile şi prin urmare condiţia de gospodari (domni şi proprietari imobiliari) şi pleacă la oraş unde devin slugi, vânzându-şi forţa de muncă în schimbul unui salar. Pentru a denatura şi dilua apelativul de „domn” care se cuvine numai lui Isus Cristos (Unicul Domn), apelativ pe care creştinii primelor veacuri au refuzat să-l atribuie Împăratului roman, orăşenii în mod mincinos sunt numiţi „domni”, de fapt, la oraş au devenit slugi şi slujnice.

Criza financiară, imobiliară actuală („secetă” de lichidităţii), care a încetinit motorul economiei capitaliste, poate fi gestionată asemănător cu cea a grâului din Egiptul antic, aducând toate ţările în condiţia de robie, fiind de fapt „cumpărate” sub masca împrumutului financiar. Cei care au cumulat capital (banii) în cei şapte ani (simbolici, nu aritmetici) de belşug şi bunăstare capitalistă şi economie de piaţă (bursieră), pot să cumpere în timpul crizei imobiliare şi să înrobească ţări. Precizăm că ceea ce era grâul pentru o societate agrară (Egiptul) este forţa de muncă pentru o societate industrială şi sunt astăzi banii (finanţele) pentru o societate comercială (piaţa mondială).

Ce ne-ar putea aştepta în viitor?

Înrobirea faţă de forurile financiare mondiale la nivel de ţară, ar putea coborî la nivel individual prin pecetluirea pe mâna dreaptă (acţiune) sau frunte (gândire), pecetluire cu codul numeric personal al Fiarei apocaliptice satanistă (codul 666, Apoc 13, 18), semn fără de care nimeni nu va putea vinde sau cumpăra (face comerţ) şi deci a trăi la oraş (Apoc 13, 16-17).

Dacă Iosif, om a lui Dumnezeu, i-a făcut pe egipteni din robi slugi, „iosifii” moderni  şi „faraonii” satanişti s-ar putea să ceară robilor (pecetluiţilor) închinarea satanistă, închinare care ucide sufletul.

Robia este problemă socială cu consecinţe pentru prezent, pe când închinarea este o problemă religioasă cu consecinţe veşnice. Aşa că cei ce se vor închina Fiarei sataniste (Apoc 13, 2) şi icoanei ei şi vor primi semnul robiei pe frunte sau pe mână, de foamete sau chiar de moarte nu vor scăpa (vor supravieţui puţin timp), după moarte nu vor avea odihnă, iar după judecata universală vor avea aceeaşi soartă ca Fiara satanistă în chinul din focul şi pucioasa gheenei (Apoc 14, 9-11). Pe când cei ce nu se vor închina Fiarei sataniste şi icoanei ei şi nu vor primi semnul Fiarei pe frunte şi pe mână (vor muri de foame, iar cei care vor avea pământ  probabil vor supravieţui cu agricultura), vor fi echivalaţi cu martirii (cu cei ce li s-au tăiat capetele din cauza mărturiei lui Isus şi a Cuvântului lui Dumnezeu) şi vor avea parte de „prima înviere” (învierea din momentul morţii martirice?; învierea de care au avut parte, după o lungă aşteptare, sfinţii Vechiului Testament, care au înviat după învierea lui Isus Cristos?, cf. Mt 27, 52-53), împărăţind cu Hristos o mie de ani ca preoţi ai lui Dumnezeu şi a lui Cristos cel Înviat (Apoc 20, 4-5).

Celui ce şade pe scaunul de domnie şi Mielului înjunghiat şi înviat şi Spiritului profeţiei care erau, sunt şi care vin, să le fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în veci vecilor! Amin (Apoc 5, 13).

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *