Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Culmea ironiei (poveste de Crăciun)

Culmea ironiei (poveste de Crăciun)

(în memoria lui Vaclav Havel)

În ţara aceea balcanică, meridional-temperată, acolo unde mâncarea naţională a locuitorilor ei, mămăliga, se spunea că nu poate exploda decât în cerul gurii, venise ceea ce puţini şi-ar fi închipuit: vremea mişcărilor de stradă, a demonstraţiilor asurzitoare, în sfârşit, a protestelor violente. Venise, carevasăzică, vremea schimbării.

Revoluţia, sau ceea ce Malaparte numise „tehnici insurecţionale de cucerire a puterii”, era în toi. Lipsurilor zilnice, umilinţelor de tot felul, îndoctrinării atroce devenite cu timpul caricaturală, în fapt, un anticorp social, li se întrevedeau sfârşitul, chiar dacă nu foarte clar şi nu în deplină măsură a consecinţelor. „Dumnezeu ştie cum va arăta ziua de mâine, cum va decurge viaţa lor în bună parte schilodită”, gândeau cetăţenii acelei ţări, dar cel puţin, acum, erau frenetici. Ca o cascadă prăvălită în trepte, făcând aerul să vibreze, rumoarea se preschimba cu repeziciune în tumult şi în vuiet, teama şi îndoiala în certitudinea unui fapt împlinit adus de un strigăt eliberator: perechea de dictatori a acelei ţări plecase.

Da, fugiseră, abandonaseră clădirile monumentale din granit şi din marmură bătute în stemele şi însemnele puterii absolute. Se desprinseră în grabă din birourile somptuoase de unde hotărâseră, ca liberi arbitrii, ce e bine şi ce e rău pentru fiinţele acelei ţări, fără să-i întrebe nimic niciodată. Lăsară în urmă galoanele vieţii de demnitari supremi cu care îi hărăzise ultimul sfert de veac printr-un capriciu neştiut al destinului.

Încă nedezmeticiţi, dar cu amăgitorul gând că poate nu e totul pierdut, se lăsară abandonaţi de ultimii apropiaţi pe câmpul cu aspect de izlaz comunal. Stăteau, aşadar, pe marginea drumului de ţară năpădit de ierburi ţepoase, amorţite de bruma unui decembrie neverosimil de blând.

Maşinile treceau pe lângă ei într-un sens şi în altul iar şoferilor şi însoţitorilor lor nu le venea să creadă ce văd. Se frecau la ochi ca după un somn greu, bântuit de fantome pentru ca, în chiar clipa următoare, să priceapă că nici privirea şi nici memoria nu le jucau vreo festă: erau chiar ei, dictatorii acelei ţări, până cu două ore în urmă atotputernicii zilei, acum, singuri, singuri de tot, neajutoraţi, speriaţi, zgribuliţi.

Curios lucru, dar ura mocnită, înăbuşită cu grijă atâta vreme, era gata să se topească, să dea înapoi în faţa imaginii acestei umanităţi hăituite, precare, întruchipată de silueta celor două mogâldeţe. O undă de teamă, un uşor fior ca o crampă resimţită în stomac îi mai încerca dar ştirile de la radio îi linişteau de îndată. „Ei, ce trebuia să se întâmple, se întâmplase!” Plecau mai departe fără să oprească cu gândul esopic că, iată, tot ce păruse a fi etern, imuabil, căpăta deodată înfăţişarea atât de palpabilă acum a schimbătoarelor, întortocheatelor căi ale sorţii.

Deghizaţi cumva ar fi putut să-şi ascundă lesne identitatea, figurile obsedante, inconfundabile, ce inundau de ani şi ani, într-un adevărat cult, marile şi micile ecrane, faţadele clădirilor, intersecţiile acelei ţări. Dar aşa, cu feţele brusc cu mult mai bătrâne decât erau, cu pungile ochilor şi cu linia gurilor căzute, marcate de efectul sumbrelor presimţiri, cu paltoanele lor de orăşeni scăpătaţi nevoiţi să coboare într-o staţie neînscrisă în traseu, erau o pradă uşoară curiozităţii sau furiei. Simţeau, ştiau şi ei asta însă nu găseau nimic mai bun de făcut decât să bată pasul pe loc, într-o abia perceptibilă legănare, cât pentru a-şi atinge umerii, iluzorie încercare de a prinde curaj.

Soarele palid lumina crucea zilei. Nu departe, se auzea un zgomot ca un scârţâit distinct de şenile, de fiare, iar ei, cum spuneam, prindeau să se dezmorţească cu paşi mici şi săltaţi ca pentru a-şi demonstra că există, apoi cuprindeau orizontul irizat de aburii câmpiei cu priviri şovăitoare, nehotărâte. Primele case ale celei mai apropiate localităţi se vedeau la nici doi kilometri de ei. „Ce-ar fi să se urnească de aici, să încerce? Or să bată în prima poartă ieşită în cale, or să-şi scoată căciulile îmblănite ce le dau aerul că sunt doi rătăciţi dintr-o coloană oficială şi deschizându-le, stăpânii locului, după ce îşi vor fi făcut semnul crucii, îi vor lua sub aripa lor ocrotitoare. Îi ştiu oameni cu frica lui Dumnezeu, nu le va fi greu să le câştige bunăvoinţa, să se bucure de complicitatea, de milostenia lor proverbială în schimbul rugăminţilor de îndurare pe care erau gata să le facă cu prisosinţă dimpreună cu destăinuirile lor preţioase.

Acolo, în pivniţa ce le va fi adăpost şi ascunzătoare poate că cercul avea să se închidă iar ei urmau să guste din nou, până la sfârşitul zilelor, din traiul acela simplu, uitat, de ţărani, cum dealtfel şi erau cu adevărat, în ciuda parvenirii. Ah, şi ce or să-i mai caute noile autorităţi! Cum or să-şi bată capul cu dispariţia lor serviciile, detectivi din toate colţurile lumii, jurnaliştii, agenţiile de presă! Cum or să le atribuie apoi erori nemeritate, averi fabuloase nedobândite vreodată, conturi grase, niciodată deschise! Puţin la pasă! Căci ce e mai liniştitor decât certitudinea adevărului propriu? ;Si cât ar fi putut să dureze toată povestea? O lună, două? Un an, doi, zece? Oricum, până la urmă, se vor lăsa păgubaşi şi îi vor închide între copertele cărţilor de istorie, aproape nici nu mai conta în ce fel.

Acesta era visul bun al imaginaţiei. Cel rău îi face să le clănţăne dinţii, să le curgă pe şira spinării o sudoare rece ca gheaţa. Pentru că, odată intraţi în curtea săteanului, acesta nu stă pe gânduri, îi culcă la pământ cu o lovitură bine ţintită de topor, îi căsăpeşte rapid cu toată puterea ce i-o dă mânia acumulată cu anii. Îi târăşte în fundul grădinii – se şi miră cât de uşori au devenit! – îi îngroapă sub brazda proaspăt săpată printre bulbii de ceapă.

Cu ochii în televizor, aşteaptă cursul evenimentelor. Când crede că a sosit momentul, cheamă primarul, îi spune şi îi arată isprava, primarul anunţă degrabă judeţul iar judeţul pune pe jar capitala. Într-o ora uliţa e blocată de maşinile legiştilor şi brancardierilor, de carele de reportaj, ştirea face înconjurul lumii iar el este un erou, nu-i aşa? un erou cu nimic mai prejos decât cel de la Sarajevo ori decât milanezii ce i-au venit de hac lui Mussolini, de pildă.

La toate acestea se gândesc cum stau ghemuiţi în blindatul uşor, flancaţi de doi caporali înarmaţi. În curtea cazărmii, pe poarta căreia intră, e o forfotă şi o tensiune aproape tactile ce nu prevestesc nimic bun. Căci zadarnic au crezut că un comando de sacrificiu a venit să-i salveze redându-le libertatea, siguranţa de sine, demnităţile şi asta nu oricum, ci însoţite de nesfârşite rugăminţi de iertare pentru eroarea comisă. Nu! Cu fiecare pas pe pietrişul aleii ce scrâşneşte sub greutatea paşilor lor ca de plumb, pricep tot mai clar că sunt prizonierii unei poveşti deja scrise. „La ce bun tezele, plenarele, directivele, uralele, vizitele, vânătorile, panglicile tăiate, tribunele, aplauzele nesfârşite, onorurile ce le trec prin faţa ochilor împăienjeniţi de revoltă, dacă ei nu mai pot schimba nimic, nici lumea, nici acţiunile, nici viaţa altora, cu atât mai puţin pe a lor?”

Şi tocmai viaţa lor ce o simt atârnând de un fir de aţă le trece prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă, viaţa lor irosită în elanul unei credinţe nebune, deşarte, dar pe altarul căreia, iată, dezolaţi de neputinţă, de trădare, de ură, sunt gata să-şi dea obştescul sfârşit. Încât nici nu ştiu când au ajuns în faţa plutonului. „Şi masca asta pe care o simt deja schimonosindu-le chipul cu gheare de foc e cumva mortuară?”

Din castanii ce străjuiesc platoul cazărmii picură o ceaţă subţire pe uniformele soldaţilor şi pe ziduri. Dincolo de ele, în aerul tare al dimineţii de decembrie, se aud clopotele Mitropoliei bătând de ziua naşterii Domnului. Un vânt firav, dând la o parte crengile copacilor şi spuza ceţoasă de aburi, aduce până în mijlocul careului ecoul stins al corului de slavă închinat nemuritorului mai presus de ambiţii, deşertăciune şi patimă. Pentru prima oară, le dă prin cap că atâta amar de ani au luat numele Lui în deşert şi acum, când bucuroşi s-ar întoarce la El, înţeleg că pentru ei e definitiv prea târziu.

Un elicopter se roteşte în cercuri concentrice fulgerat din când în când de cometa trasoarelor în vreme ce aici, jos, se amplifică tropăitul bocancilor, bâzâitul inconfundabil, ca de bondar, al camerei de filmat.

Deodată, două voci sugrumate de unicitatea momentului, înfiripă un cântec atemporal, din alt veac, un epitaf agresiv, absurd, tragi-comic „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!…”

Şi, culmea ironiei, tocmai pe elanul forţat, pe imperativul gâjâit al cuvântului „sculaţi!” din cântecul tinereţii ce i-a dus la pierzanie, cei doi iau o ultimă gură de aer, se răsucesc pe o parte zvâcnind scurt din şale, se prăbuşesc la pământ sub o ploaie de gloanţe.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *