Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cultura română e un han italo-spaniolesc unde se mănâncă prost şi se doarme pe apucate

Cultura română e un han italo-spaniolesc unde se mănâncă prost şi se doarme pe apucate

Luigi Bambulea: Are cultura un sens, Cristian Bădiliţă? Care e acesta? Transcende el istoria?

Cristian Bădiliţă: E ca şi cum ne-am întreba dacă spiritul are sens? Cultura e însăşi manifestarea antropologică a sensului, ca să vorbesc pretenţios. Iar sensul culturii este însuşi sensul vieţii, chiar dacă, în viziunea dualist-pozitivistă a ultimelor două secole, viaţa şi cultura par a se disocia. Asta nu înseamnă că un om cult e automat şi deştept. Cultura şlefuieşte, cizelează, nuanţează, numai dacă are ce. Prostul poate sta zeci de ani în bibliotecă sau pe lângă înţelepţi. Tot prost rămâne, doar ceva mai tehnic în limbaj. Lumea de azi e plină ochi de asemenea tehnicieni fără adâncime culturală. Iar România postrevoluţionară a dus la extrem paradigma prostiei „şlefuite”. În general însă omul, dacă posedă acel esprit de finesse, despre care vorbeşte Pascal, şi care nu-i altceva decât discernământul lui Ioan Casian în cheie jansenistă, atunci instinctiv îşi alege un mod de viaţă cultural. Iar acest mod de viaţă autentic, în care viaţa devine sens, iar sensul ori căutarea sensului defineşte viaţa, nu ne poate lăsa indiferenţi. Dacă sensul transcende sau nu istoria? Nu-l iubesc pe Hegel, îl iubesc pe Isus, care este nucleul de foc al istoriei. Ar trebui să răspund printr-o carte întreagă. Întrucât istoria există ca dez-văluire a transcendenţei în persoana lui Isus, cultura, care aparţine istoriei, nu-i decât o formă de teologie „profană”, chiar dacă termenii par a se exclude. Cultura va avea mereu sensul fiecărei epoci, dar şi unul transtemporal. Mă feresc să utilizez termenul transistoric, pentru că „istoria” însemnă ceva, este ea însăşi „transtemporală”.

– Eliade mărturiseşte undeva, în Memorii: ,,Descoperisem că eu nu am vocaţia spiritualităţii, ci pe aceea a culturii.” Mereu l-am suspectat pe Eliade, în acest caz, de pripă ori  neatenţie: nu e cultura o formă a spiritualităţii?

– Cred că fraza lui Eliade, reluată şi în alte confesiuni ale sale, trebuie înţeleasă strict ca expresie a onestităţii intelectuale. El punea viaţa religioasă mai presus de orice, iar când spun viaţă religioasă înţeleg experienţa religioasă, de zi cu zi, la care el n-a avut acces decât o scurtă bucată de timp. Din punctul lui de vedere, un teolog adevărat, adică un om care experimentează zilnic legătura cu Dumnezeu prin exerciţii spirituale adecvate, se află deasupra culturii. Cultura nu te mântuieşte, bibliotecile nu sunt biserici, moschei sau ashramuri. Dar ea ne poate menţine în tangenţă cu sacrul, chiar şi pe cei care nu avem acces direct la experienţele mistice sau religioase. Un istoric al religiilor este un om de cultură, un mistic este cu totul altceva. Coborând un pic nivelul, aş spune că omul de cultură este pe lângă mistic sau credincios cam ce este microbistul pe lângă jucătorul experimentat de fotbal. Primul cunoaşte regulile jocului şi poate comenta perfect un meci, dar nu ştie să joace la nivelul fotbalistului de performanţă. Cât despre termenul „spiritualitate”, el îmi provoacă disconfort. Când omul nu mai crede cu adevărat inventează „spiritualitatea”, care-i doar un simptom al mediocrităţii spirituale.

De fapt, ce are a zidi, în sufletul nostru, cultura? În Tentaţia mizantropiei spuneaţi că ,,Devii om abia atunci când scapi de complexul culturii.” Poate dezvoltaţi această convingere.

– Cultura trebuie trăită pur şi simplu, uitând că există. E ca şi aerul: îţi dai sema de necesitatea lui abia când îţi lipseşte. Invers : metadiscuţiile despre cultură sunt sterile şi puerile de la un punct încolo. Ca şi discuţiile despre fotbal, ca să-mi continuu comparaţia, atunci când se intră pe teren. În fond, cultura face parte din codul nostru genetic. Ea nu zideşte doar ceva în suflet, ci e menită să ne zidească sufletul însuşi. E acea melete tes psyches, « grija faţă de suflet », despre care vorbeau anticii, păgâni şi creştini.

Cultură înaltă şi cultură joasă, cultură majoră şi cultură minoră, cultură superioară şi cultură inferioară: pot ele exista simultan? Se exclud reciproc?

– Termenii nu prea au acoperire semantică decât dacă se iau în vedere deformările, expresiile epigonale sau produsele hibrid. Eu ascult cu aceeaşi pasiune Schubert, Jethro Tull, Pavel Stratan sau klezmer, pentru că orice experienţă artistică autentică mă incită, mă îmbogăţeşte şi mă binedispune. Din păcate, există mulţi moftangii care dispreţuiesc tot ce vine dinspre filonul tradiţional (ortodoxie, folclor, artă populară, dans etc) mizând totul pe cartea culturii occidentale. Or, o asemenea atitudine duce la schizofrenie sau denunţă o schizofrenie deja instaurată. Trebuie refuzate amalgamurile între diferitele expresii culturale sau artistice, dar în niciun caz policromia. Manelele sunt un gen indigest nu pentru că ar fi un gen “minor”, ci pentru că, de fapt, nu sunt un gen. E un amalgam de genuri. O prietenă americancă a scris o carte despre manele, analizându-le în primul rând conţinutul. O seară întreagă mi-a făcut apologia acestui gen. Fireşte, e la modă să scrii cărţi pozitive despre romi, despre minorităţi, în general, dar mi-am dat seama, din discuţia cu prietena respectivă – profesoară la o mare universitate – cât de important este să analizezi un fenomen experimentându-l din interior. Una e să fii bombardat cu manele, zi şi noapte, la tine acasă, să trăieşti în „sos manelizat” luni de zile, până când ajungi la crize de nervi, şi alta e să le asculţi în doze „academice” dincolo de ocean, pentru o lucrare de doctorat. Dacă ar trăi printre manele zi de zi măcar o bucată de vreme, prietena mea şi-ar modifica viziunea, generoasă, despre acest „gen nongen”. În rest, nu există cultură inferioară şi cultură superioară. Ierarhizarea „culturilor” ţine de un soi de aroganţă specifică unei vremi revolute, după mine. Pentru că l-aţi pomenit pe Eliade, întreaga lui operă e un monument de erudiţie şi inteligenţă împotriva aroganţei autosuficiente, de până acum un veac, în spaţiul european. Cultura română poate fi dată ca exemplu negativ în discuţia noastră. E o cultură manelistă, hibridă, în care nu se prea aleg genurile autentice. Iar ultimii zece ani, de restauraţie a paradigmei anilor 1970, mă face foarte pesimist. În cultura română de azi nu vezi decât foarte puţine întreprinderi de autentică factură occidentală, cum, la fel, nu vezi decât foarte puţine realizări pe linie pur tradiţională. Nici ortodoxie, nici balcanism, nici occidentalism, nici „românism”. Cultura română e un han italo-spaniolesc unde se mănâncă prost şi se doarme pe apucate. Iar vina principală o poartă în primul rând diriguitorii instituţiilor de cultură şi învăţământ, cu politicienii aferenţi în cap.

Descoperă cultura înaltă ceva din tainele celuilalt Veac, al unei a Doua Veniri?

– Nu, nu cred că tainele de dincolo pot fi descoperite prin cultură. Sunt paliere diferite, chiar dacă uneori cultura poate avea o dimensiune mistică. Dar numai uneori şi atunci nu mai este simplă cultură, ci devine adevăr revelat.

– Aşa cum, în angelologia tomistă (dezvoltată după cea dionisiană) există  înger al istoriei, înger al epocilor, înger al popoarelor, înger al cetăţilor, chiar unul al caselor sau unul al fiecărei persoane, în parte, tot astfel ar trebui să existe şi un sens, secundar, însă real, al culturii române, cu care ea participă la sensul mare al culturii umane. Care ar fi, după Cristian Bădiliţă, acest sens particular al culturii române?

– De multă vreme mă gândesc la „ispita” gnosticizantă  a culturii noastre. Nu s-a scris cartea despre acest adevărat „complex gnostic” şi profit de acest interviu pentru a lansa public provocarea. Dacă urcăm până în „zorii” culturii române moderne (nu departe, în secolul al XIX-lea) şi revenim până astăzi, observăm că firul roşu care o străbate e legat de o anumită forma mentis, pe care aş defini-o ca un gnosticism temperat. Ce înseamnă asta ? Cei mai importanţi scriitori şi gânditori ai României moderne (insist asupra acestui adjectiv, moderne) au o structură pesimist-gnostică indiscutabilă: Eminescu, însuşi Caragiale, în registrul rizibilului tragic, Creangă, răspopitul; în interbelic, Haşdeu, Nae Ionescu, Blaga, nu mai încape vorbă; iar mai aproape de noi, Eliade, Cioran, Culianu, realmente obsedaţi de acest curent metafizic-religios. Observaţia mea poate să-i şocheze pe cei care privesc lucrurile superficial. Chiar şi în plan politic românii au structură gnosticizantă, iar legionarismul ca fenomen teologico-politic nu e altceva decât gnosticism în versiune mioritică. Înţeleg prin structură gnostică un univers, care nu trebuie etichetat negativ, constituit din anumite ingrediente: dualism ezitant, demiurgism, egocentrism, pesimism conjugat cu un anumit umor negru (nu trebuie uitaţi Hurmuz, Bacovia, Ionescu), misticism politic, anistorism sau mai degrabă antiistorism etc. Repet, un asemenea subiect trebuie asumat de un bun cercetător. Datorită proiectelor mele ştiinţifice şi literare nu am vreme să mă ocup de el aşa cum ar merita. E şi motivul pentru care l-am lăsat deoparte. Îl socotesc prea important ca să-l expediez într-un eseu rapid. Un Corin Braga sau un Toader Paleologu l-ar putea trata cum se cuvine.

– Există vreo diferenţă de valoare între sensul culturii române şi acela al culturilor – să zicem – franceze, ruse, germane?

– România încă n-a ieşit din scutecele unei culturi rurale. Diferenţele sunt enorme faţă de Occident. Iar cu ruşii nu ne putem compara decât la eşecuri, nu şi la realizări.

Îndeplinind la modul particular această cultură, universală şi universalistă prin natura ei (,,Facil cosa è farsi universale!”, Da Vinci), cum ar trebui să actualizăm, la modul ideal, în persoana proprie (participantă şi ea la veşnicie prin fiinţa ei) această cultură?

– Până să-mi dau seama ce să răspund creierul mi-a obosit de hyperionismul întrebării.

Instituţionalizarea culturii îi împiedică realizarea ei în Spirit?

– Cultura naşte instituţii, indiferent de mediu, epocă sau tip. O cultură nu se poate exprima decât prin intermediul unei instituţii, care are alt specific, fireşte, într-o civilizaţie tribală, decât într-una modernă. Problema e alta: dacă într-o cultură tradiţională, cultura naşte instituţia, acum, instituţia pretinde să creeze ori să supravegheze cultura. Acest lucru se numeşte ideologie. Noi trăim în ideologia democratică şi lucrul acesta se răsfrânge şi asupra calităţii produselor culturale. Vedete de mâna a patra, mediocrităţi suverane, proiecte de doi bani finanţate, proiecte importante dispreţuite. Nu spun că sub altă ideologie lucrurile ar arăta mai roz. Dar nici să nu mi se spună că promiscuitatea actuală are un sens pozitiv. Ideologii democraţi să-şi ţină discursurile pentru ei şi pentru urechiuşele „credincioşilor” lor.

Care e vârsta actuală a culturii române? Are ea ceva din Spiritul culturii înalte? În patrimoniul sau, deopotrivă, în manifestarea ei actuală şi în latenţele sale? Despre ce anume e vorba?

– Sunt fascinat de eterismul întrebărilor dumneavoastră. În general, cultura română de azi se poate rezuma prin trei cuvinte : amatorism, lichelism şi nesemnificativ. Excepţiile sunt rare. Există anumite grupuri de presiune, alcătuite din inşi însetaţi de notorietate, fără absolut niciun simţ al culturii adevărate, care au monopolizat aproape totul. Nu le mai menţionez, pentru că m-am plictisit şi oricum nu va avea niciun efect. Alături de amnezie, nesimţirea este motorul istoriei la români. Faptul că, alături de oameni serioşi, precum Matei Călinescu sau Basarab Nicolescu, cereţi opinia unor simpli carierişti români, precum Teodor Baconsky sau Magda Cârneci, care au o foarte vagă, nesemnificativă legătură cu Occidentul, dovedeşte marasmul şi lipsa criteriilor de ierarhizare.  Facem metafizică până la delir, dar habar n-avem să încropim o bibliografie la sfârşitul unei teze de doctorat.

(interviu
apărut în revista Verso, Cluj, 2008)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *