Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cultura vechililor luminaţi

Cultura vechililor luminaţi

Stupoarea în care mă aruncă lamentaţiile unora, cum că am aparţine unei „culturi minore”… A ridicat premiul Nobel cultura Africii de Sud la rangul de „cultură majoră”? Cel care ar argumenta pe întinsul unei cărţi întregi „minoritatea” culturii române n-ar demonstra decît că, pentru el, cultura este o instituţie în care ambiţia alesului ar fi să devină director sau preşedinte. Să admitem că a ajuns. Numai că instituţia în cauză este, din punct de vedere istoric şi economic, victima unui destin meschin, lipsit de agresivitate, prea melancolic sau delăsător. Şi atunci domnul director se revoltă şi o incriminează: instituţia e de vină. Cultura unui popor nu poate fi o instituţie ierarhică; nu se pot face clasamente între poeţi, cum spunea Nichita Stănescu, altminteri „cel mai bun poet ar fi anul acesta Dinamo Bucureşti, anul următor Universitatea Craiova…”. Elita însă a fost întotdeauna bolnavă de un veleitarism instruit, erudit, veninos prin ipocrizie, o viclenie de curte îi otrăveşte pulsiunile emasculate. Discernămîntul nu e de căutat printre indivizii aceştia care nu suportă existenţa decît imaginînd-o ca pe o moşie „intelectuală”. Asta înseamnă că o cultură majoră dispune de vechili luminaţi

*

Cu timpul, personajul în care ne proiectăm capătă însuşiri de spirit călăuzitor. Încet-încet, ajungem să îi încredinţăm totul, întreg bagajul de frustrări convertite în aspiraţii, în ambiţiile care să ne împiedice prăbuşirea. E mult mai puternic decît noi pentru că deja străin de noi, autonom într-un imaginar care confecţionează, aici jos, realitatea. Pe cerul fiecăruia stă ca un zeu fără nuanţe, fără morală, locuit doar de fanatismul care l-a creat. Progenitură ideală, e stăpîn pe fiecare dintre noi şi va supravieţui tuturor nevrozelor pe care le trăim încercînd să devenim aidoma lui. După ce vom crăpa, în amintirea celorlalţi va rămîne el şi nu noi, va rămîne partea de impostură absolută a fiecăruia, „adevărul”… Cine îl neagă, cine încearcă să îl sufoce, să îl ucidă sau, mai rău, să îl uite, îl regăseşte în oglindă, prieten decăzut, urît, neînţelegînd trădarea. Răzbunarea i-o simţim atunci cînd toate cîte ni s-au adunat în viaţă ne calomniază, ne declasează, ne arată împostura. În faţa celorlalţi eşti nimeni, eşti nimic, nu-ţi mai rămîne decît să-ţi tîrăşti cadavrul spre groapă. Eşti condamnat astfel să îl slujeşti pînă la sfîrşit, să îi laşi totul, ca să înţelegi într-un final că el este mai important decît tine, fiindcă fidel la nesfîrşit celui care a părăsit neantul ca să devină cineva.

*

Cînd îşi exprimă violenţa la modul literar, nu există forţă mai expresivă decît neputinţa. În literatură violenţa creează stilul, geniul schizofreniei civilizate: literatura dă lecţii asasinului

*

Un schizofren aude „voci”, fuge din ospiciu, îşi cumpără un cuţit banal de bucătărie şi îl înjunghie pe primul nefericit care îi iese în cale. Pe omul civilizat, fapta schizofrenului îl îngrozeşte. El însă nu trăieşte acelaşi timp istoric cu omul civilizat; el participă la un timp pre-istoric şi manifestă mentalul omului de grotă. În cavernă, asemenea gesturi trebuie că erau fireşti; întrebarea asupra motivaţiei unei fapte nu exista, iar mirarea trebuie că era suspectă. Humanoidul nu făcea diferenţa între viaţă şi moarte, tot aşa cum nu făcea nicio diferenţă între el şi animal. Crea însă un clivaj abisal între el şi un altul, co-specimen de-al lui. Îl deranja faptul că celălalt „gîndea” şi acţiona altfel decît el, lucru care ne deranjează şi astăzi. Cum am zice acum, era schizofren, iar schizofrenia îi ţinea loc de morală. Pe schizofrenul care aude voci nu poţi să îl judeci după legile justiţiei sociale, trebuie mai degrabă să îi aduni pe toţi laolaltă şi să îi laşi să trăiască în cavernă. Şi mai cu seamă trebuie să îi studiezi clipă de clipă. Numai astfel ne putem face o idee despre începuturile umanităţii.

*

În De faciae in orbe lunae Plutarh ajunge cu entuziasm la concluzia că omul poate beneficia, în aventura lui „cosmică”, de două morţi: prima este trupească şi include, pe lîngă descompunerea materială, moartea sufletului. A doua moarte se petrece simbolic în Lună. Hinduiştii, cu cea mai adîncă seriozitate adesea, îşi urează „să scapi de a doua moarte” sau „îţi doresc să mori de a doua moarte”. Prima formulă este un fel de înjurătură religioasă: eşti condamnat să reiei ciclul chinurilor terestre, să nu te contopeşti cu duhul fiinţei supreme. A doua formulă este complimentul sublim care i se poate aduce cuiva pe pămînt. Evreii au nuanţat şi mai înspăimîntător lucrurile: a doua moarte poate fi eliberatoare, prin ea poţi renaşte în înalt, dar şi pe de-a-ntregul distrugătoare: pentru cine nu se poate desprinde de lumea de jos, a doua moarte garantează infernul, focul gheenei. Această recapitulare îmi evocă bătrînele bordeluri de lux: la primul etaj – necesitatea şi un păhărel de coniac; la etajul superior – destrăbălarea fastuoasă. Exact ca în poveştile noastre de dragoste, moartea devine actul final al efortului de seducţie. Atîta doar că uneori ţi se refuză îmbrăţişarea sau totul devine murdar, alteori orgasmul e desăvîrşit.

*

Literatura e compromisă iremediabil. În momentul în care a publica a devenit o afacere de masă iar faptul de a scrie o activitate populară, a fost semnată condamnarea aristocraţiei literare la dezgust. Nu de inspiraţie duce lipsă gloata, ci de stil, care nu cunoaşte democraţia. Literatura nu trebuia luată în serios, i-a fost răpit în felul acesta capitalul cel mai preţios, irealitatea.

*

Indivizii care cred că morala va salva societatea de la marasm şi delir sînt cei care se vor ucide unii pe alţii pentru a-şi impune reţetele mîntuirii. Dacă avem vreun viitor pe pămînt, acesta aparţine moraliştilor torţionari. Se conturează astfel o selecţie a celor care merită să stăpînească pămîntul – şi se pregăteşte în acelaşi timp eliminarea celor care ar dăuna acestui paradis necompromiţător. Să nu uităm că paradisul exclude orice alternativă.

*

Pretutindeni vocea unui cler care îl fereşte pe Dumnezeu de oameni – şi care cerşeşte ocrotirea în faţa iminenţei.

*

Că îl vedem pe Dumnezeu ca pe un om ideal, absolut, atotputernic şi atoateştiutor – iată ce nu vrem să înţelegem de cînd ne-am împotmolit într-o teologie suficientă, care se va disipa în indiferenţă cum se ridică ceaţa pe cîmpuri, în noiembrie. Încet-încet, ne vom confunda cu acest om absolut, atotputernic şi atoateştiutor, este inevitabil; apoi îl vom descalifica şi îl vom reduce la tăcere. Pentru că nu avem nevoie să ştim cine sîntem decît în raport cu greşelile, cu eşecurile, cu frustrările sau cu interesele care fierb în noi. Omul ideal, modelul absolut, ne înfurie. Faţă de el ne situăm clipă de clipă şi pentru totdeauna în fundătură, în culpabilitatea îndărătnicului sau în umilinţa neputinciosului.

*

implori în gol pînă la infantilism. Nu văd altă reţetă pentru o picătură de extaz în oglidă.

*

Două misionare trimise la racolat de secta care le adăposteşte, „Martorii lui Iehova”… Port cu ele o discuţie aprinsă, mă las slobod la gură şi mă cred scoborît direct din Pateric. Una dintre ele mă priveşte în ochi cu frenezie, o simt înflăcărată de un entuziasm naiv şi credul, îmi vine dintr-o dată ideea că nu transa religioasă o paşte, ci orgasmul; şi pentru cîteva clipe închid ochii. După ce le promit că voi veni să asist din curiozitate la una din adunările lor, îşi pierde controlul, rîde isteric şi pe o distanţă de cîţiva metri sare ca o vrabie – spre stupefacţia celeilalte, convinsă că are de a face cu un escroc versat.

*

Pînă la urmă, omul va fi distrus de urbanitate; urbanitatea îl va reduce la stadiul de făptură „pocăită” prin decerebrare (în pofida consumului debil de cultură); urbanitatea nu poate deveni un model universal de civilizaţie decît manifestîndu-şi principiile subtilităţii halucinogene, sub influenţa cărora individul nu mai dispune de criteriul opţiunii. Altfel spus, cînd omul îşi creează paradisul, îl creează prost. Nu mă pot împiedica să presimt că omul artificial din viitor va privi curios în urmă, către noi, ca la o specie de supraoameni nebuni, şi nu va înţelege în ruptul capului cum de am putut trăi liberi.

(din Fragmentele filozofului zburător)

Fotografiile sunt realizate de Maria Banu, studentă, anul I Jurnalism, Universitatea „Valahia” din Târgovişte

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *