Cum a ronţăit Securicelul nesăţios Frumoasa Ţară de Caşcaval

Între rozătoarele din Ţara de Caşcaval, Securicelul se distinge prin anatomia sa bizară: are şapte ochi, cinci urechi, colţi redutabili dispuşi pe trei rînduri ca nişte fortificaţii şi un pîntece enorm. Acest din urmă accesoriu i-a făcut pe Bipezii din partea locului – tot mai puţini, tot mai flămînzi, tot mai săraci, tot mai disperaţi – să-i poreclească Mamatermite.

Securicelul, ca toate rozătoarele, se înmulţeşte cu o viteză uluitoare şi ţinteşte poziţiile cheie din Ţara de Caşcaval, adică locurile unde cîştigurile sunt GRASE şi sigure: Banca Naţională, Eximbank, fruntea Regiilor de stat, Preşedinţia, Guvernul ori jilţurile de Schweizer care asigură şefia celor două camere ale Parlamentului.

Clanul Securiceilor nu s-a micşorat după tulburările din 1989, după aşa-zisa Revoluţie de Caşcaval (stropit din belşug cu sînge!) ci, dimpotrivă, s-a lăbărţat peste toată ţara. Acum, Mamatermitele rod tot ce le iese în cale şi mai cu seamă destinele Bipezilor. Aceşti indigeni apatici, abulici cărora – cum zice un Securicel de prin Moldova – „li-i sîlă şi di zîlili lor” tot dau înapoi ca racul şi nu ştiu încotro s-o mai apuce. Ar pune mîna pe bîte şi i-ar mai altoi din cînd în cînd la mir pe Securicei, dar Marile Puteri Democratice, aflate de mult sub controlul Şobolanilor din Marea Finanţă şi Marea Industrie, nu-i încurajează deloc.

Elitele politice din afara Ţării de Caşcaval trimit spre neamul Bipezilor, închegat cu milenii în urmă pe aceste meleaguri binecuvîntate de Dumnezeu, semnale contradictorii: în timp ce îi ajută pe Securicei să prospere şi îi înglobează în mai toate organismele internaţionale (îngrozitor de multe, feroce ronţăitoare de fonduri), îi îndeamnă totodată pe Bipezi (prin intermediul unor agenţi de influenţă foarte activi, recrutaţi atît dintre alogeni cît şi dintre indigeni) să se revolte şi să lepede degrabă jugul Securiceilor. Rezultatul n-ar fi altul decît o destructurare a Ţării de Caşcaval la toate nivelurile şi, mai mult ca sigur, o dezmembrare a ei în cîteva entităţi administrative distincte conduse, fireşte, de cîte un Gauleiter străin numit de guvernul transfrontalier al Rozătoarelor Vestice.

De ce îi preţuiesc cei de afară atît de tare pe Securicei? Întîi de toate, e vorba de o afinitate zoologică, de o solidaritate de specie. Se ştie: corb la corb nu-şi scoate ochii şi nici rozător la rozător nu-şi ronţăie ficaţii. Duşmanul comun pe toate meridianele este Bipedul molîu şi retrograd care nu vede încotro merge lumea şi visează ca prostul să aibă o viaţă aşezată şi o familie fericită adunată în jurul lui.

Apoi, de cîteva decenii, în şcoli mai mult sau mai puţin secrete, Securiceii au deprins tainele muncii de informaţii: acolo, dobitocia proverbială a Securiceilor e codificată în proceduri idioate de instructori pricepuţi, adoraţi ca nişte zeităţi. Toţi Securiceii le respectă cu sfinţenie pe potriva confraţilor din MI6, CIA und so weiter.

E limpede: Securiceii şi Bipezii din Ţara de Caşcaval sunt prinşi într-o relaţie conflictuală mocnită ce nu poate aduce nimic bun. Se va ajunge oare la un război în adevăratul înţeles al cuvîntului? Sau, mai degrabă, Şobolanoizii Bilderbergişti ce se leagănă cu iluzia că lumea există ca să fie stăpînită îşi vor extrage acoliţii năimiţi de peste jumătate de secol şi îi vor instala pe vreo plajă din California – unde oricum n-a mai rămas mare lucru de ronţăit – ca să stea cu burta la soare cît e ziulica de mare…

Mulţi comentatori resping această ipoteză şi pe bună dreptate: Clanul  Securiceilor numără deja prea multe suflete (vorba vine!) şi ţara Hamburgeroţilor abia mai face faţă invaziei de Bipezi amărîţi care tot sar graniţa dinspre America de Sud. Atunci? Mai plauzibilă pare o altă rezolvare. Nu încape îndoială că, nu peste mult timp, dacă nu-i opreşte nimeni, Securiceii îşi vor duce opera la bun sfîrşit şi, la un moment dat, vor constata că, în alianţă cu Mamatermitele similare venite dinspre Vest în Ţara de Caşcaval, au reuşit să halească tot: pădurile, terenurile agricole, bogăţiile de sub pămînt, băncile, fabricile, Universităţile şi, bineînţeles, orice speranţă a Bipezilor. Aceasta e cea mai dulce hrană care face să se nască în pîntecele nesătul al oricărui Securicel o senzaţie de intensă fericire pentru că aparatul lor digestiv e singurul loc unde cercetătorii au putut depista germenii anapoda ai unei vieţi psihice sui generis.

Din Ţara de Caşcaval nu vor mai rămîne decît nişte cojiţe fără sevă pe care copiii lihniţi de foame ai Bipezilor vor încerca să le molfăie între dinţişorii lor firavi şi, abătuţi, le vor arunca apoi ca netrebuincioase.

Unde vor fi atunci Securiceii? Vor mişuna prin Parlamentul European? Vor migra cu sutele de mii dintr-o democraţie consolidată în altă democraţie consolidată? Unii profeţi de ocazie propun altă desfăşurare a evenimentelor. Securiceii, cu burţile încă pline de particule suculente din fosta Ţară de Caşcaval, îşi vor uni forţele mandibulare şi vor săpa un tunel, chiar prin centrul Terrei. Vor trece ca Vîntu’ (mă rog!) prin miezul de foc al planetei mamă şi, în ciuda unor pierderi considerabile, vor ateriza – mai cu seamă capii – pe impecabila peluză de la Casa Albă. Iar Securiceii cei mai înfipţi, tartorii, vor năvăli neinvitaţi în Biroul Oval şi vor bate cu pumnul în masă pretinzînd recompense, demnităţi şi certitudini pentru ziua de mîine. Hoardele de Securicei rămase pe-afară vor cînta dănţuind frenetic „Obama, Obama Mama!”. În acel moment, ei vor vedea însă că, potrivit unei vorbe înţelepte a Bipezilor din Ţara de Caşcaval, socoteala de-acasă nu se potriveşte mai deloc cu cea din tîrg. Hamburgeroţii, se ştie, nu dau două parale pe aliaţii lor. Ei nu au prieteni şi nu admit decît relaţii stricte de umilitoare vasalitate. Pentru ei, Securiceii nu au fost niciodată altceva decît nişte slugi vrednice de dispreţ, nişte unelte oarbe.

Auzind pretenţiile lor absurde, nemulţumit de tonul lor obraznic ce abia ascunde o intenţie de şantaj, se prea poate ca şeicul texano-kenyan (îndrituit să prindă şi să omoare muşte în Biroul Oval în numele şi din însărcinarea expresă a Poporului Hamburgherot) să murmure în barbă „I smell a rat!” şi să cheme degrabă agenţii de la Secret Service care să purceadă din motive de siguranţă naţională la o masivă şi nemiloasă deratizare a Casei Albe.

Comprende?!

(Articol preluat din e-Lustraţia Românească, Publicaţie Insolentă şi Independentă, nr. 23 din 5 septembrie 2010)