Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cum este cu putinţă canonul? (Zece întrebări despre canon) 1

Cum este cu putinţă canonul? (Zece întrebări despre canon) 1

Într-o epocă „sănătoasă” o astfel de întrebare n-ar fi fost posibilă. Sau într-o minte „sănătoasă”, căci, la rigoare, am putea demonstra că devenirea e o iluzie, că nu gândim altfel decât acum două mii de ani, că, prin urmare, au existat dintotdeauna firi dubitative şi firi întemeiate pe convingeri ferme. Fiecare epocă va fi având, în grade diferite, partea ei telurică şi partea ei celestă.

În aceste condiţii, realitatea canonului ca dat subiectiv, rod al interpretării, şi nu realitate în sine, nu mai este o simplă consecinţă a Postmodernismului, cum s-ar putea crede. Totuşi, întrebarea rămâne: câtă obiectivitate şi câtă subiectivitate instituie existenţa canonului? Şi ce înseamnă, în fond, în acest caz, obiectiv şi subiectiv?

Prin urmare Cum e cu putinţă canonul? e o întrebare încă vie într-un timp în care nu numai că nu ştim prea bine cum funcţionează canonul (e şi el un agregat, ar spune-o un prieten de la distanţă, chiar dacă cu identitate fundamental diacronică), dar nu ştim nici ce este. Să fie tot o „afacere” academică, de nu cumva una dintre iluziile ei, ori, dimpotrivă, un atac la adresa academismului ale cărui frâie le-a luat chiar Universitatea în mâini? Suntem, de fapt, abia la începutul discuţiilor despre canon, chiar dacă tema pare cumva epuizată.
În plus, se vede oare la fel instituţia canonului de la Bucureşti, din provincie, de la Cluj ori de la Târgu-Jiu? Cum gândeşte canonul un critic tânăr, unul consacrat, un poet debutant ori un nume peste care pluteşte aura canonului? Mai mult, există oare critică literară care să se sustragă, deliberat sau nu, bătăliei pentru instituirea unui canon?

Iată cum, vrând să creez un cadru teoretic provocator pentru un dialog pe tema canonului, nu fac decât să formulez alte întrebări pe lângă cele zece gândite deja asemenea unui decalog complicat, lipsit de ordine, avid să rătăcească în labirint, cu convingerea că Minotaurul poate fi pretutindeni, oriunde sau nicăieri.

Cât despre acest cadru teoretic provocator? Prea vag, dar numai din motivul dorinţei de a-mi oferi mie însumi libertatea de a răspunde celor zece întrebări, ca şi cum ele n-ar fi expresia mea, ci o realitate în sine. E o contradicţie inspirată din aceea pe care o generează chiar creatorii de canon: propun o listă ca şi cum ea ar transcende subiectul, în vreme ce lista nu-i decât consecinţa unui subiect în istorie. O listă care exprimă, în cel mai bun caz, „mutaţia valorilor estetice”. (Mircea A. DIACONU)

PREMISE
Nu am niciun dubiu privitor la relevanţa acestei teme, a canonului. Dimpotrivă, cred – şi îmi asum această poziţie – că, în ultimă instanţă, canonul reprezintă problema centrală a oricărui discurs cultural. Limitelor largi şi principiului cvasi-prezent ale unui canon nu li se poate sustrage nici un fapt de cultură, privat sau colectiv.

Intrând direct sub incidenţa principiului canonicităţii, orice fapt cultural este o plasticizare istorică locală a canonului. Aceste plasticizări ale canonului sunt determinate istoric în formele lor, dar substanţa şi tiparul lor au o directă determinare canonică atemporală sau, dacă doriţi, de-o temporalitate eonică, sustrasă cumva penibilelor fluctuaţii capricioase ale timpului imediat şi subsumată mai degrabă duratei lungi, ciclicităţii, eternei reîntoarceri. Fiindcă, la limită, canonul este distanţa de parcurs între timpul care ne trăieşte şi un timp, liber de istorie, deşi existând în ea, al marilor momente, aurorale ori duminicale, ale gândirii şi intuiţiei umane.

Această natură dublă a faptului cultural – în acelaşi timp temporal şi atemporal – îl şi face, de altfel, ca, plasat fiind în istorie, să o ignore prin statutul său axiologic, pentru a o confirma în statutul său formal. Istoria se regăseşte în forma obiectului cultural, dar se lasă pierdută, pentru a fi integrată şi (re)formatată valoric, în substanţa lui canonică.

Din alt punct de vedere, dezbaterea despre canon este fundamentală oricărui act de judecare critică a culturii; într-un sens restrâns, ea este chiar propedeutica oricărei istorii culturale, deci fundamentul oricărei cunoaşteri prin cultură şi al oricărei cunoaşteri a culturii. Dezbaterea despre canon nu este o dezbatere canonică în sens normator, ci o dezbatere teoretică în sens întemeietor, reprezentând originea şi punctul critic ale oricărei întemeieri (teoretice) a unei istorii culturale. Dar, fiind o introducere enciclopedică a oricărei ştiinţe a istoriei culturale, dezbaterea despre canon se conturează ea însăşi în limitele unei ştiinţe a canonului. O astfel de ştiinţă a canonului lipseşte la această oră; nu doar în câmpul cultural român, ci şi în acela, preocupat de morfologii, mai puţin de sintaxe, al Occidentului intelectual. Această absenţă e resimţită uneori cu anxietate; căci lipsesc nu doar criteriile canonicităţii şi canonizării, dar lipseşte, înainte de toate, cadrul reflexiv esenţial deducţiei neîntâmplătoare ale acestor principii. Un astfel de cadru va fi sugerat de încercările mele de mai jos.

Pentru moment, mai permiteţi-mi, doar, în câteva zeci de rânduri, să mă raportez, printr-o uşoară distanţare, argumentului incitantelor dumneavoastră întrebări. Voi proceda, prin urmare, prefaţând dialogul meu cu dumneavoastră prin 9 puncte „negociate”, care sunt, cred eu, relevante. Cu toate că, judecând după câteva principii editoriale, acestea vor dezvolta nepermis de mult spaţiul dialogului nostru, nu le pot omite, căci ele constituie distincţiile „igienice” ale chiar acestui dialog. (Luigi BAMBULEA)

I.

0.1.
[Mircea A. DIACONU:]
Într-o epocă «sănătoasă», o astfel de întrebare [despre canon] n-ar fi fost posibilă.”

[Luigi BAMBULEA:] Aveţi dreptate numai într-un sens, dar e posibil, totuşi, să vă înşelaţi, în alte câteva sensuri. Mai întâi, să diferenţiem între dimensiunea istorică, socială, politică, ideologică a unei epoci, şi dimensiunea ei culturală, paradigmatică, sincronică, spirituală. Discutăm despre epoci ale gândirii, ceea ce, deja, schimbă sensibil locul de referinţă al problemei. Nu ştiu dacă o epocă ne-sănătoasă, bolnavă, în criză, are disponibilitatea şi resursele (intelectuale, reflexive, în ultimă instanţă spiritual energetice) necesare elucidării, definirii, sistematizării unei probleme atât de dilematice şi solicitante, precum cea a canonului. Să nu pierdem din vedere nici faptul că epocile nesănătoase cultural manifestă o tendinţă agresivă de reprimare a temelor care implică principii şi concepte – insecurizante! – ce au aparenţa (eventual, şi substanţa) restricţiei, selecţiei, elecţiei, transcendenţei. Canonul nu intră, prin urmare, pe agenda tematică a unei epoci bolnave, sau, dacă se întâmplă să devină un subiect de interes, va suporta vicierea reflecţiei majoritare, prin suprasolicitarea dimensiunii istorice, formale, fluctuante, a acestuia.

Sigur că riscăm să discutăm cu noţiuni vagi sau reclamând ele însele iniţiale demonstraţii şi întemeieri, căci mă întreb ce şi cine deosebeşte, în raport cu ce concept al normalităţii, o epocă bolnavă, o epocă anormală sau o epocă în criză. Mai mult, e posibil ca, din cel puţin câteva puncte de vedere, orice epocă (sigur, culturală) să poată fi considerată profund nesănătoasă, asimetrică, deficientă. Judecând, în sfârşit, dintr-un punct de vedere istoric şi ideologic, afirmaţia dumneavoastră e de-a dreptul eronată, căci o epocă sănătoasă, doar, permite dezbaterea publică despre canon, fie ea mai întemeiată sau mai relativă, mai coerentă sau mai vagă. Nu cred ca epocile nesănătoase social şi politic să permită dezbaterea largă a unui concept de profundă esenţă liberală (nu, însă – mă grăbesc să nuanţez! –, şi democratică: axiocraţia, iar nu democraţia, e expresia modelului pe care l-ar concretiza canonul într-o cetate a propriei existenţe istorice: uriaşa Castalie a culturii universale este, dacă doriţi, axiocratică).

Nu s-a întrebat nimeni cum se face că majoritatea denunţă conceptul canonului ca fiind de esenţă restrictivă şi opresivă, dar dezbaterea despre canon nu e posibilă în contexte politice ce reclamă în mod firesc utilizarea conceptelor sau simbolurilor restricţiei şi opresiunii? Ceea ce nu înseamnă, revin, nici că modelul canonic e unul democratic. De aceea, fazele infantile ale unei culturi şi ale momentului istoric în care ea există nu au capacitatea unei reflecţii autentice, profunde, ultime, despre canon, fiindcă axiocraţia canonică lezează atât corectitudinea politică a regimurilor autoritare, cât şi visurile de egalitate injustă ale democraţiilor egalitare. Modelul canonic e, fără îndoială, rezervat unei cetăţi ideale, pe care, în istorie, o putem frecventa exclusiv în imensa Castalie culturală (dar nu în aceea, bolnavă, a confuziilor şi blocajelor arhetipale, programate sau instinctive), respectiv în imagini mistice ale unei lumi din care doar, uneori, îngerii ne mai vizitează… Dar: dacă, punând între ghilimele termenul sănătoasă, sugeraţi tocmai ceea ce eu deja am scris, atunci rândurile de mai sus îşi au redundanţa lor, pe care vă rog să o scuzaţi.

0.2. [M. A. D.:] „… la rigoare, am putea demonstra că devenirea e o iluzie, că nu gândim altfel decât acum două mii de ani, că, prin urmare, au existat dintotdeauna firi dubitative şi firi întemeiate pe convingeri ferme. Fiecare epocă va fi având, în grade diferite, partea ei telurică şi partea ei celestă.

[L. B.:] Eu cred că la rigoare am putea demonstra, dimpotrivă, că fiinţa statică e o iluzie şi că, în istorie, în afara devenirii nu există decât piatra, stânca, regnul mineral. Poate nici acestea în nemişcare absolută. Gândim în mod cert altfel, adverbial vorbind, decât acum două mii de ani (deşi, probabil, mult mai prizonieri istoriei, de care ne leagă atâtea visuri, vise, utopii…). Un argument e faptul că nu suntem – ca în primul secol al mileniului I – nici plotinieni, nici esenieni, nici stoici, nici măcar creştini (în sensul deplin al primelor comunităţi apostolice). Cazuri fericite, aş spune, de întemeieri, chiar dacă locale, particulare, într-un model de intelecţie sau de mistică pe care Postmodernitatea le refuză instinctiv – semn al unei „organice” anxietăţi a ei în faţa a tot ceea ce neagă (printr-o „polemică” arhetipală, metafizică, ultimă) haosul, adâncurile informe, abisul (fie ale gândirii, fie ale spiritului). Dar nu ştiu dacă, după cum sugerează afirmaţia dumneavoastră, firile dubitative sunt prizoniere ale unor forţe gravitaţionale fatale, în timp ce firile „întemeiate pe convingeri ferme” sunt invariabil posesoare ale unui înaripat intelect.

Să convenim că distincţia operată e riscantă şi, poate, chiar nenecesară în contextul dezbaterii noastre. Dubitaţia e, totuşi, expresia metodică a unei faze tranzitive a intelecţiei, urmată, într-un moment ulterior la care s-a ajuns prin deducţii juste, de convingerile care nu sunt expresii ale unei voinţe de putere, ci ale unei conştiinţe a adevărului constrânsă a mărturisi ceea ce acest adevăr i-a revelat, prin intelecţie, reflecţie, contemplaţie noetică. Dubitativi şi convinşi suntem, însă, doar noi, aceştia mai umili. Cei care intră sub raza unei elecţii deosebite nu sunt dubitativi, ci dialectici, nu au convingeri, ci adevăruri. Diferenţa e importantă, fiindcă are consecinţe la toate nivelele.

0.3.
[M. A. D.:]
„În aceste condiţii, realitatea canonului ca dat subiectiv, rod al interpretării, şi nu realitate în sine, nu mai este o simplă consecinţă a postmodernismului, cum s-ar putea crede.”

[L. B.:] Dimpotrivă. În felul în care cred că trebuie văzut, canonul nu e un efect sau un produs al interpretării, ci un principiu de valoare şi o memorie valorică pe care istoria le conţine în identitatea ei. Canonul nu este un dat, el nu este un principiu sau un concept arhetipal (deşi implică origini şi terminaţii arhetipale, prin dimensiunea lui spirituală: după toate probabilităţile, el este un cod arhetipal). Canonul e o memorie selectivă a valorii în istorie, pe sintaxa căruia geniile refac structuri, creatorii operează morfologii, hermeneuţii evaluează şi propun modele de explicare.

E adevărat că există un sens de acumulare a conţinutului canonic, prin selectarea operelor care există, ele însele, prin şi ca interpretare. Ele vin în canon cu acest nivel hermeneutic, dar el defineşte etajul biografiei de sine a canonului, nu structura lui fundamentală, care primeşte din operele (devenite) canonice, înaintea dimensiunii lor hermeneutice, orizontul lor reflexiv, noetic, arhetipal. De altfel, la nivelul cel mai facil al existenţei istorice a canonului, sesizăm această natură prea puţin interpretativă, dar mai ales profund umană, vizionară, spirituală a operelor care, printr-un complicat proces ce reuneşte Tradiţia, memoria şi identitatea, au devenit canonice. Canonul nu este, aşadar, „rod al interpretării”, cum spuneţi, ci memoria substanţială şi principiul ei selectiv şi ordonator, spre care orice hermeneutică se îndreaptă ca spre subiectul şi obiectul ei de interpretat. Există, într-adevăr, şi un sens normator al canonului, iar el e foarte transparent în ipostaza secundară de cod de conformitate (să spunem, canonul picturii bizantine sacre, care e herminia). Eu, însă, vă invit să dezbatem canonul în înţelesul propriu al lui, în sensul său cel mai deplin şi cel mai relevant, acela de memorie identitară instituită prin valoare şi prin viziune.
.
0.4.
[M. A. D.:]
„Totuşi, întrebarea rămâne: câtă obiectivitate şi câtă subiectivitate instituie existenţa canonului? Şi ce înseamnă, în fond, în acest caz, obiectiv şi subiectiv?”

[L. B.:] Întrebarea este una dintre cele mai serioase, în raport cu problema canonică, fiindcă reclamă o altă dezbatere, dificilă, legată de esenţa actului creator, sau, mai exact, de esenţa vizionarismului care stă la fundamentul operei canonice. Nu întâmplător Adorno vorbeşte, în Teoria estetică, despre „echivocitatea subiectivului şi obiectivului”, respectiv despre diferenţa dintre raportul obiect-subiect în artă şi raportul obiect-subiect în ştiinţă.

Se cere o deducţie foarte riguroasă, de precizie „subatomică”, instituind principiile şi criteriile nefluctuante ale discriminării între subiect şi obiect ca centre, elemente, dimensiuni sau momente (iniţiale ori finale) ale oricărei creaţii. De fapt, se cere o discriminare exactă între ceea ce este în mod obiectiv subiectivul şi obiectivul, ca referinţe deictice ale unei judecăţi despre obiect şi subiect şi despre consecinţele existenţei lor la originile operei canonice. Astfel poate fi, ulterior, înţeles modul în care canonul are şi pune în dimensiuni comunicante o obiectivitate a principiilor lui de autogenerare, selecţie şi dezvoltare istorică, respectiv o subiectivitate care vine dinspre ceea ce subiectul creator (el însuşi obiectivat, în momentele geniale ale creaţiei) a lăsat în operă, ca mărturie de sine sau ca mărturie a unei mişcări interioare care, în cele din urmă, e personală. Ceea ce nu înseamnă că opera canonică e doar un document de existenţă sau de creaţie al autorului; Adorno observă, chiar, că „expresia estetică este obiectivarea non-obiectivului, în aşa fel încât, prin obiectivarea sa, devine un non-obiectiv secund, ce se exprimă prin artefact, şi nu în calitate de imitaţie a subiectivului.” Ne întrebăm, deci: este subiectiv întotdeauna ceea ce este personal, este obiectiv întotdeauna ceea ce este obiectual? Depinde subiectivul de subiect şi obiectivul de obiect, sau întemeierea lor ca subiectiv şi ca obiectiv reclamă un principiu exterior lor, al unei deducţii fără rest? Iată întrebări cărora nu li se poate răspunde decât printr-o logică de cristal pe care îmi asum, cu această ocazie, să o încerc, într-un alt context, în vederea schiţării unui răspuns oferit întrebării dumneavoastră, mai exact problemei pe care ea o ridică.

După cum, probabil, deja observaţi, rezolvarea acesteia este dificilă (cel puţin pentru mine) şi necesită un alt spaţiu de dezbatere, dar, mai întâi, un alt context meditativ, rezervat propriei reflecţii în marginea canonului, mai puţin unui cadru dialogal conjunctural. E decent să mă rezum, pentru moment, la cele deja schiţate aici şi la două ultime observaţii: mai întâi, raportul dintre subiectiv şi obiectiv în artă se diferenţiază de acelaşi raport în ştiinţă, întrucât în artă subiectul caută prin sine nu obiectivitatea lucrului, precum ştiinţa, ci subiectivitatea lui (pe care o obiectivează ulterior într-o operă), cu toată biografia sa relevantă, cu destinul său legat intim de cel al umanităţii din noi; mai apoi, vorbind despre obiectivitatea şi subiectivitatea canonului, pentru mine contează doar aspectele implicate de natura şi esenţa canonului, mai puţin consecinţele istorice, „culturale” în sens larg, sociale chiar, (considerate) subiective în temeiul capriciilor şi (considerate) obiective în temeiul instituţiilor. Intelectivul, nu intelectualul are relevanţă în această chestiune, căci în funcţie de o deducţie logică (de tip kantian) se pot ulterior înţelege corect consecinţele de tip istoric ale acestor mişcări şi contacte reciproce ale subiectivului şi obiectivului în interiorul canonului însuşi. În măsura în care opera de artă obiectivează un conţinut cu origini subiective, constituind un obiectiv secund (deficitar definit teoretic drept ficţiune), canonul reprezintă o structură obiectivă confirmată printr-o Tradiţie acceptată inter-subiectiv, pe baza unui concept exterior, al valorii, definit, după cum se va observa în cadrul răspunsului 10, printr-o operaţie de valorizare universală ce are aplicări particulare.
.
0.5.
[M. A. D.:]
Prin urmare, Cum e cu putinţă canonul? e o întrebare încă vie, într-un timp în care nu numai că nu ştim prea bine cum funcţionează canonul (e şi el un agregat, ar spune-o un prieten de la distanţă, chiar dacă cu identitate fundamental diacronică), dar nu ştim nici ce este.”

[L. B.:] Dintre cele două probleme ridicate, mărturisesc că mă interesează mai ales ce-a de-a doua, a funcţionării canonului, fiindcă posibilitatea lui poate fi dedusă şi implică sincronia; funcţionarea lui, însă, e mai dificil de surprins dintr-un punct de vedere, căci implică un uriaş efort de sistematizare a culturii umane şi o deducere a mecanismului său interior, de formulat într-o morfologie canonică stabilă. Nu ştim cum funcţionează canonul fiindcă trăim, fatalmente, o cultură (sau o vârstă culturală) interesată de rezultatele, efectele, posibilele producţii ale canonului, concretizate în listele canonice care stau la baza unei prealabile bătălii pentru autoritate conjuncturală. În această ceartă – din păcate, nu a universaliilor, ci a particulariilor… –, cei mai mulţi folosesc un concept implicit, neverificat, contrafăcut, foarte vag al canonului, o anumită minoritate intelectuală e preocupată cu precădere de o definire curriculară sau, în context colonial, a canonului ca expresie a unei identităţi etnice ori regionale, dar oricum puternic conotată geopolitic, foarte puţini fiind, prin urmare, cei preocupaţi realmente de o înţelegere a canonului în raport cu istoria sa internă, cu originile şi funcţiile sale, cu operele care îl alcătuiesc şi cu principiul generator şi vitalizator care îl structurează.

O altă observaţie. Indiferent dacă prietenul invocat e profesorul Nemoianu, e domnul Spăriosu sau un alt teoretician ori critic literar din Diaspora, permiteţi-mi să îmi iau libertatea şi de această dată pentru a contrazice o astfel de imagine a agregatului, care ar reprezenta canonul. De fapt, nu suma unor părţi mai mult sau mai puţin omogenizate de un principiu comun este substanţa canonului, ci acest principiu care face ca operele estetice şi de reflecţie ale umanităţii, considerate a-i revela spiritualitatea, să devină comunicante şi să se transforme într-o memorie culturală care depăşeşte identitar umanitatea (atât sectorial, regional, cât şi global), pentru a-i oferi un cadru în care integrarea ei superioară să coincidă cu o identitate nu parţială, ci universală, nu patrimonială, ci spirituală. Tocmai de aceea limbile şi limbajele (artei), foarte diferite, în care operele canonice au fost plasticizate, nu obstrucţionează nici accesul, nici împroprierea acestor opere; Vergiliu îi poate răspunde şi lui Homer, nu doar lui Ovidius, Dostoievski îi poate răspunde şi lui Shakespeare, nu doar lui Cehov, Eminescu îi poate răspunde şi lui Goethe, nu doar lui Heliade-Rădulescu, Rilke îi poate răspunde şi lui Blaga, nu doar lui Trakl, sau, altfel privind lucrurile, Dante poate comunica cu Ioan Teologul, Goethe poate comunica cu Galilei, Borges poate comunica cu Leibniz, Eminescu poate comunica cu Schopenhauer; mai mult, Botticelli dialoghează cu Petrarca, Rafael dialoghează cu Monteverdi, Hegel dialoghează cu Wagner, Proust dialoghează cu Monet.

Aceste exemple imediate spun ceva despre faptul că, în cele din urmă, canonul nu este atât un agregat – nepotrivită imagine a mecanicii clasice –, cât un „spaţiu” al reflecţiei şi contemplării, unde umanitatea îşi priveşte chipul într-o oglindă similară aleph-ului borgesian. Aici e întâlnită acea altă limbă, acea altă logică şi, în cele din urmă, acea altă fire (tis alle phisis, cum descria Grigore de Nazianz natura îngerilor), proprii comunicării intra-canonice a marilor opere.

Pe de altă parte, diacronia nu descrie deplin canonul – căci mult mai importantă e sincronia, mult mai important e dialogul (deloc cronologic al) marilor opere şi al geniilor care formează prin vizionarismul lor canonul şi mult mai impunătoare e presiunea care, deşi existând în istorie, e liberă de ea sau prin ea, provenind din energia interioară canonului şi având capacitatea de a realcătui paradigme, de a provoca mutaţii, de a structura viziuni noi ale umanităţii sau chiar noi modele cosmologice. Înţeleg, însă, opţiunea teoreticianului contemporan pentru o imagine facilă, a agregatului, ce-i este furnizată de un imaginar ştiinţific clasic, mecanicist (cu toate că mai contemporană ar fi fost imaginea reţelei, sistemului sau softului, importată din ştiinţele cibernetice şi IT). Dar eu prefer, după cum deja aţi observat, şi după cum se va observa şi mai jos, imagini ale unui alt regim imaginar şi, în ultimă instanţă, metafizic.
.
0.6.
[M. A. D.:]
Să fie tot o «afacere» academică, de nu cumva una dintre iluziile ei, ori, dimpotrivă, un atac la adresa academismului, ale cărui frâie le-a luat chiar Universitatea în mâini? Suntem, de fapt, abia la începutul discuţiilor despre canon, chiar dacă tema pare cumva epuizată.”

[L. B.:] Aşa e, e una dintre iluziile afacerilor academice, care au naivitatea inexplicabilă de a crede că listele lor canonice sunt altceva decât moduri de instalare în provizorat. Universitatea are o misiune superioară – şi pe aceea ar trebui să o urmeze, revenind la sensurile lui universitas, însuşind spiritul akademos-ului, propunând un model nu antropocentric sau sociocentric, ci ideocentric, şi oferind lyceum-ului temele culturii şi direcţiile dezbaterii sau formării. Cum, însă, nu sensul major al universităţii îl cereţi de la mine (iar prescrierea principiilor e, oricum, în mare parte inutilă), mă limitez la a mai observa doar că acelei critici – decisive – care provine din mediul universitar îi este convenabilă o definiţie didactică a canonului care să impună sensurile curriculare, superficiale, ale acestuia: pe de o parte, e vorba de o facilitate didactică (atât a dezbaterii despre canon, cât şi a formulării relativ coerente şi nu foarte solicitante a unei curricule cronologice şi selective, prin apelul la tradiţia literară şi la ceea ce ar putea fi în sens general formulat ca listă canonică literară a unui anumit moment istoric al unei culturi, moment încărcat cu aşteptările şi capacităţile vârstei respectivei culturi); pe de altă parte e vorba de o precauţie intelectuală în faţa posibilelor gesturi avangardiste sau, oricum, raskolnice, ale unei mase de studenţi ce constituie eşantionul de selecţie al viitorilor critici şi profesori, sau, uneori, chiar al unei noi promoţii sau generaţii de creaţie; în sfârşit, e vorba şi de o incapacitate de reflecţie şi de teoretizare, ce nu e decât simptomul unei culturi cu serioase carenţe filozofice, fără baze de logică medii, diletantă în domenii conexe foarte importante şi având irelevante veleităţi în ceea ce priveşte tradiţia, esenţială, a artelor muzicale sau figurative.

După cum observaţi, axiocraţia proprie canonului devine o condiţie de acces nu doar pentru gândirea şi spiritul marilor figuri ale creaţiei sau reflecţiei, ci inclusiv pentru cei al căror interes teoretic este îndreptat în direcţia definirii şi modelizării canonului. Afirm un lucru puţin liniştitor, dar, cred eu, inevitabil, fiind adevărat: făcând hermeneutică nu obţii şi nu poţi oferi o teorie a canonului. Kant are dreptate: fără deducţie transcendentală, simfonia ştiinţelor riscă să rămână o neputincioasă rapsodie (după cum ne demonstrează practicarea diletantă, uneori nesfârşit-comparativă, inutilă, alteori chiar ridicolă, a interdisciplinarităţii). Cel care şi-a asumat ambiţia unei teorii a canonului ştie de la început că trebuie să găsească limbajul teoretic ce face comunicante paradigmele artelor, aşa cum creatorii şi gânditorii înşişi au descoperit, dincolo de limbă, un limbaj al spiritului, ce face dialogante artele însele. Atunci, într-adevăr, ambiţiosul şi, într-un fel, utopicul teoretician poate afirma, cu mândrie, că el se află, nu dincoace de, precum majoritatea, ci chiar „la începutul discuţiilor despre canon”.

0.7.
[M. A. D.:]
În plus, se vede oare la fel instituţia canonului de la Bucureşti, din provincie, de la Cluj ori de la Târgu-Jiu? Cum gândeşte canonul un critic tânăr, unul consacrat, un poet debutant ori un nume peste care pluteşte aura canonului? Mai mult, există oare critică literară care să se sustragă, deliberat sau nu, bătăliei pentru instituirea unui canon?”

[L. B.:] Instituţia vie a canonului se vede la fel de oriunde, dacă e privită prin ochiul minţii şi dacă e gândită prin coerenţa intelectului. E dezirabil ca gândirea canonului să fie indiferentă în raport cu vârsta, statutul sau capacităţile teoretice ori creatoare, dar nu pot nega faptul că amănuntele personale, biografice, au propriul lor, mărunt, determinism. Cea mai interesantă polaritate, însă, cred că e cea teoretician – creator. Frumos numit de dumneavoastră, cel „peste care pluteşte aura canonului” are asupra acestui canon o vedere interioară, îl contemplă ca într-o cameră tapetată cu întreaga tradiţie ce urcă până la el, cunoscându-o intim mai ales fiindcă a luptat el însuşi pentru a-i descoperi noi forme plastice de exprimare istorică.

Nu rareori admir importantul Cânt al Şaptelea din Levantul, unde, dacă vă amintiţi, Manoil, figură tardivă a geniului creator de ascendenţă romantică (şi platoniciană), este trans-portat de Feea Hyacint în Halucinaria (nefericit nume, sub raport arhetipal!), interiorul spaţiu al unui glob care e în mod explicit imaginea deja invocatului aleph borgesian. Aici, poetul întâlneşte cele şapte figuri esenţiale ale literaturii române, sub chipurile diferite a şapte titani daimonici („– Manoile, noi aice suntem chiar în ochiul minţii,/ În adâncul dân adâncul dân adâncurile finţii,/ Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii şi imagini/ Are-n cellalt cap o peană ce-nnegreşte zeci de pagini/ Care crezi că tu le cugeţi, dară ele-s cugetate/ Dânainte dă potopuri, dă fosili, dă coacervate.”). Aici, fiecare dintre cele şapte severe arătări încep să vorbească, iar cititorul recunoaşte fără vreo dificultate poeticile lui Eminescu, Arghezi, Barbu, Blaga şi Nichita Stănescu.

În final, ajungând în faţa unei statui pe care nu poate să o privească („Căci nu-i dat să vază finţa pă acel ce-i dădu nume/ Şi-mpregiuru-i ca o mantă plăsmui un vac şi-o lume.”), efebul stă în faţa ei cu ochii acoperiţi de mâinile muzei. Ascultând, însă, ce rosteşte acest ultim idol neclintit, Manoil, ca şi cititorul, aud primele 14 versuri ale Levantului însuşi: imaginea geniului creator, personajul poet, se întâlneşte cu fiinţa poetică însăşi, conştientizând, printr-o inginerie de text profundă, propria origine. Acesta e modul în care cel asupra căruia pluteşte aura canonului se raportează la canon şi se aşază pe sine însuşi în interiorul acestuia. Nu puţin admir eseurile despre istoria literaturii române, ale lui Marin Sorescu, din Uşor cu pianul pe scări, alt exemplu de raportare organică, plină de fertile intuiţii, a creatorului faţă de tradiţia în care creează şi pe care o creează chiar el. În sfârşit, de amintit, cel dintâi poate, e Nichita Stănescu, cel care, în Amintiri din prezent (reluate în Fiziologia poeziei) schiţează o vizionară istorie a literaturii române, loc esenţial al unei pătrunderi printr-un ochi interior în spaţiul contemplat şi contemplativ al literaturii române înseşi (iar nu despre canon, despre principiul lui selectiv, vorbeşte, oare, poetul, când se întreabă aici: „Să fie un fenomen de selecţie naturală al operei de artă? Să fie o manifestare a antologicului, a operei selectate cu o precizie depăşind în sensibilitate gustul, şi tocmai de aceea impunându-l?”).

Aceeaşi profunzime greu de predat în universităţi şi puţin probabil de întâlnit în volume de hermeneutică e regăsibilă, de pildă, în Scrisorile către Theo, ale tristului şi minunatului Van Gogh, sau în Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci, a goetheanului tânăr Paul Valéry (care ajunge la concluzia că, la baza metodei vizionare davinciene, stă potenţialitatea calculată a formei în spaţiu). Neaşteptată, revelatorie, exemplară (canonică!) este şi profunzimea lui Proust discutând despre artă (iar analiza, de fapt contemplarea frazei muzicale a lui Vinteuil sau a tabloului lui Veermer din Delft, cu un titlu asemănător, sunt mult cunoscute şi, pentru mine, mult recitite). Iar exemplele pot continua. Dar altfel se raportează la canon teoreticianul, care, în actul său secund are meritul, mai puţin genial, dacă mi se permite cuantificarea, de a înţelege şi formaliza ceea ce e regăsibil, într-o stare a intuiţiilor exprimate în chip entelehial în operele despre opere ale geniilor vizionare.

Nu insist mai mult asupra acestui aspect, cititorul însuşi a observat deja cum se raportează autorul acestor rânduri la problema canonului, astfel încât metateoria ar avea şanse, zic eu, să devină, în acest context, redundantă. Justific această atitudine printr-un revelator extras din Valéry, care scria în Eseu despre Zeiţă: „De vreo patru decenii a dispărut din spirit o îndoială. O demonstraţie definitivă a aruncat printre visele antice ambiţia cvadraturii cercului. Fericiţi geometrii, care rezolvă din timp în timp cutare nebuloasă a sistemului lor. Dar poeţii, ei sunt mai puţin fericiţi! Ei nu au fost încă asiguraţi de imposibilitatea de a încadra gândirea într-o formulă poetică.” Aşadar, căutând încă acest limbaj transparent spiritual şi comunicant arhetipal, al poeziei, pentru a face exprimabil inexprimabilul, poeţii găsesc moduri de a percepe şi, mai mult, de a comenta sau descoperi canonul de-o manieră pe care teoreticienii nu o pot uşor egala. De aici şi dificultatea acestui alt tip de vizionarism, al gândirii trezite nu în inimă, ci in intelectul spiritului, chemată la a modeliza canonul. Filozofia e, fără îndoială, fundamental necesară acestei ambiţii. În ce priveşte a doua problemă ridicată de dumneavoastră la acest punct, bătălia pentru canon, să spunem că ea este reflexul câmpului cultural, nu al canonului însuşi; este, deci, un gest al imanenţei bietelor fiinţe culturale, iar nu al transcendenţei valorilor (care, orice ar spune scepticii de serviciu ai stângii, care ar fi bine să devină cititorii de serviciu ai dreptei, rezistă în long dureé). De aceea, critica poate purta la nesfârşit bătălii pentru provizoriile liste canonice ale învăţământului universitar sau pre-universitar. Reflecţia culturală majoră simte, însă, că are alte chemări.

Adevărata bătălie se poartă nu cu impunerea provizorie a numelor, ci cu înţelegerea principiului care face ca operele să fie impuse drept canonice într-un mod atât de impalpabil, şi totuşi general, plin de autoritate, incontestabil, netrecător.
.
0.8.
[M. A. D.:]
Iată cum, vrând să creez un cadru teoretic provocator pentru un dialog pe tema canonului, nu fac decât să formulez alte întrebări, pe lângă cele zece gândite deja asemenea unui decalog complicat, lipsit de ordine, avid să rătăcească în labirint, cu convingerea că Minotaurul poate fi pretutindeni, oriunde sau nicăieri.”

[L. B.:] Aşa e, aţi formulat noi întrebări şi perspective, niciuna irelevantă. De aici şi sentimentul meu, că e absolut necesar să lămurim cel puţin schematic unele distincţii obligatorii invocate, sugerate, provocate sau omise de argumentul dumneavoastră. Dar pentru mine, nu rătăcirea în labirint are sens, ci rezolvarea dilemei, tăierea nodului gordian, suprimarea Meduzei, îmblânzirea Furiilor, revenirea în Ithaka. În plus, nu este orice decalog ordinea plină de armonie a unei raţiuni care-i depăşeşte pe cei ce raţionează? Nu are orice labirint, în geologia lui, o hartă de-o coerenţă înaltă, care trimite la arhitectul ce a proiectat urieşescul dom (după expresia eminesciană reutilizată cărtărescian)? Căci, din punct de vedere teoretic (deşi teoria nu e pragul prim sau ultim al reflecţiei, ci e un moment intermediar şi tranzitiv), nesfârşita dialectică, dialectica dialecticii sau suicidara multiplicare a capetelor Hydrei sunt gesturi anti-logice, anti-intelective, sadice raţional şi arhetipal. Să cădem, deci, de acord, că posibilii cititori ai acestor pagini nu rătăcirea noastră prin labirint ar urmări-o, rătăciţi fiind ei înşişi mai apoi, ci posibilele soluţii, distincţiile folositoare, sensurile de adevăr ale reflecţiei.

Oricât de seducătoare ar fi pentru fantezie imaginea rătăcirii prin labirint sau a decalogului haotic, istoria, cultura şi gândirea ne contrazic: nu rătăcirea după viţelul aurit a scos poporul din indistincţia infinită a nisipurilor, ci decalogul coerent şi iluminata cale, prin profet, spre o Ţară a Făgăduinţei. Imaginaţi-vă, însă, Vechiul Testament fără găsirea Canaanului, într-un nesfârşit pelerinaj pe căi rătăcite, al unui popor „avid să rătăcească în labirint”…
.
0.9.
[M. A. D.:]
Cât despre acest cadru teoretic provocator? Prea vag, dar numai din motivul dorinţei de a-mi oferi mie însumi libertatea de a răspunde celor zece întrebări, ca şi cum ele n-ar fi expresia mea, ci o realitate în sine. E o contradicţie inspirată din aceea pe care o generează chiar creatorii de canon: propun o listă ca şi cum ea ar transcende subiectul, în vreme ce lista nu-i decât consecinţa unui subiect în istorie. O listă care exprimă, în cel mai bun caz, «mutaţia valorilor estetice»”.

[L. B.:] O să denunţ ceva mai jos confuzia între canon şi câmp al artei, între canon şi listă canonică. În plus, creatorii de canon nu propun liste, ci opere şi idei, prin imagini. Dar aveţi foarte mare dreptate, spunând că „lista nu-i decât consecinţa unui subiect în istorie”; iată de ce canonul, care nu e o listă, ci o memorie selectivă a epocilor, rămâne indiferent în faţa deciziilor subiecţilor prizonieri ai istoriei şi iată de ce listele acestor subiecţi, fie ele canonice sau nu, rămân jalnicele expresii ale unor încercări ce mimează ori faustianismul, ori legiferarea decalogului (după o idee pe care am comentat-o mai sus). Voi insista mai jos asupra acestor aspecte. De aceea, mai spun doar, pentru moment, că libertatea pe care vi-aţi asumat-o a generat şi expunerea acestor restrictive, ale mele, principii, care prefaţează dialogul nostru despre canon. Sper ca ele să fie transparente, bine enunţate, înţelese.

(va urma)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *