Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cum l-am cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika

Cum l-am cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika

L-am cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika în casa părintească, unde ne vizita frecvent, încă de pe vremea când eram copil – de cele mai multe ori în legătură cu pregătirea unor opere caritabile – la care, sub îndrumarea lui,  participa mama mea…. De cele mai multe ori era vorba de organizarea de bazaruri şi de alte iniţiative de binefacere menite să creeze surse de daruri şi alte ajutoare pentru săraci. Era în anii 1940. Mai târziu, ca adolescent, m-am apropiat de el ca duhovnic şi director de conştiinţă. Sub îndrumarea lui am făcut apoi o bună parte din etapa finală a catehismului. Ca elev al Liceului francez din Bucureşti, pentru progresele mele la orele de religie, am primit, chiar din mâna lui, premiul de excelenţă pe şcoală. Era la finele anului şcolar 1945-1946.

M-am apropiat de el şi mai mult atunci când, după înscăunarea dictaturii staliniste, împreună cu alţi câţiva tineri, am început în clandestinitate un curs de introducere în rudimentele filozofiei şi teologiei. Orele noastre se ţineau seara, o dată pe săptămană, de fiecare dată în alt loc. Aşa se face că l-am  văzut ultima oară pe Monseniorul Vladimir Ghika în preziua fatidicei date de marţi 18 noiembrie 1952, ziua arestării. Ne adunaserăm în acea seară pentru ora noastră săptămânală de studiu. A doua zi lucrurile aveau să ia o întorsatură ireversibilă şi să intre în istorie. Aplicând o tehnică proprie mafiilor şi aparatelor poliţieneşti totalitare, energumeni înarmaţi cu reflexe de pisică îşi înghesuiau captura într-o maşină şi dispăreau val-vârtej cu ea, spre o destinaţie teribilă. Portiera acelei maşini, trântită de oamenii lui Teohari Georgescu asupra captivului, închidea irecuzabil un drum. Dar goana oarbă a acelui vehicul-temniţă ducea de fapt cu sine, pe roatele iuţi ale destinului, doar o pradă aparentă. Era o frunză de octogenar. În acele ierni şi toamne ale Bucureştiului de acum peste o jumătate de secol, devenise, prin contrast, tot mai familiară acea fărâmă de om cu siluetă inconfundabilă, un bătrân uşor adus din spinare, înfăşurat într-o mantie neagră, tot mai vetustă şi ponosită, care, nu fără nobleţe, îi ţinea loc de palton.

Creionul ager al lui Jean Al. Steriadi a imortalizat, într-un crochiu din 1932, pe Vladimir Ghika înfăşurat în acea mantie. În acea pelerină, devenită cu trecerea deceniilor subţire ca trena unui văl de fum, a fost arestat Monseniorul Vladimir Ghika. La sfârşitul săptămânii care a precedat această pecetluire a destinului unui sfânt, Monseniorul Ghika ne vizitase, cum spuneam, la etajul casei din aleea Alexandru, nr. 49, unde câţiva tineri ne făcuserăm în secret obiceiul de a ne aduna de câteva ori pe lună. Vladimir Ghika ne îndruma primii paşi pe calea unei discipline intelectuale pe care ne-o doream cu ardoare, o învăţătură diferită de elucubraţiile ale căror miasme începuseră să lucreze, sub oblăduirea bâtei de partid, asupra societăţii şi spiritelor României din acei ani. Preocuparea noastră de căpetenie era de a ne delimita spiritualiceşte vocaţia, fideli acelor cărări la capătul cărora întrezăream, pentru intelect şi suflet, Lumina.
Vladimir Ghika era directorul nostru de conştiinţă, iar cărţile noastre de căpătâi erau tomurile latine de introducere în Ontologie şi Teologie Naturală ale părintelui Garrigou-Lagrange şi cărţile lui Jacques Maritain despre filozofia Fiinţei. Citeam, studiam şi ne împărtăşeam din sentimentul comun al unui act de disidenţă morală, răsădit adânc în voinţe, tocmai pentru că o catacombă creştină se născuse şi se înfiripa, neştiută, prin noi şi prin alţii, în Bucureştii acelor ani de oprimare şi mizerie stalinistă. Printr-un straniu contrast, la capătul unor zile de trudă, prin şantierele unde lucram, ne regăseam periodic în acel climat liniştit dar fervent, însemnat cu rugăciune, unde Vladimir Ghika ne îndruma cu prezenţa sa harismatică spre lumea celor de dincolo de materie.
Disidenţa noastră era o disidenţă a spiritului, o delimitare morală şi ideologică faţă de agitaţiile doctrinei roşii, ale materialismului ateu, propagat cu furoare de conducerea de partid şi de stat a republicii populare de atunci, aservită puterii de la răsărit. Era epoca roşului atotprezent, a lozincilor de clasă, epoca difuzoarelor atârnate în for deasupra capetelor şi de unde, în valuri, se revărsa obsesiv strofa belicoasă: „Hai la lupta cea mare.” Erau zilele chemării făţişe la zdrobirea semenilor de alt crez decât cel propagat oficial de ideologia puterii. Puţine lucruri puteau fi mai mult la antipodul tuturor acestora decât – dincolo de strâmtorările vieţii noastre materiale – comuniunea şi cotidiana noastră aplecare secretă asupra arcanelor gândirii tomiste. Îmi este cu neputinţă să-mi amintesc acum cum a decurs ultima noastră oră de studiu şi comentariu teologic cu Monseniorul Ghika. Ţin minte că odaia era neîncălzită şi că trăsesem perdelele înalte de mătase albastră de la ferestrele biroului părintesc care dădeau către grădină. Am început, după obicei, cu rugăciunea răsăriteană care îi era scumpă: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al adevărului.”
Mai ţin minte caietul meu de demult, cu însemnări latineşti, rămas atunci la o anumită pagină, ultima din ciclul de dezbateri călăuzite de sfântul erudit: o pagină dictando, aşternută sărăcăcios cu creionul şi în care, din Summa Theologica a sfântului Toma d’Aquino, transcrisesem câteva note paralele conţinând argumentul ex ratione al existenţei lui Dumnezeu. Târziu, Monseniorul Ghika ne-a binecuvântat şi ne-am despărţit. Am ieşit cu el, nu pe scara din faţă, pe unde intrase discret, ci pe cea din spate, care dădea într-o curte separată, cu ieşire directă în şoseaua rebotezată pe atunci „I.V. Stalin”. Acolo ne-am despărţit în noapte.
Anul 1954. De un soare orbitor de vară se leagă ultima mea amintire indirectă despre Monseniorul Vladimir Ghika. O pârloagă cu buruieni din Bărăgan, încălecând spinări şi cocoaşe de ţărână înşirate longitudinal, una lângă alta, la rând. Unele mai mari, altele mai scunde, toate de lungimea unui stat de om întins la pământ, acoperind, cu greutatea pământului, câte unul, în dreptul fiecărei lungi movile, numere – înfipte în proţapuri pitice, pe tăblii cazone. Deschid drumul printre ierburi de şes luxuriante părintelui François Van der Jonckheid. Umblăm amândoi după semne de groapă mai proaspătă, căutăm mormântul purtând în ţăruş numărul 807. Ionel Cofariu, mare invalid de război şi erou al bătăliilor purtate de armata română în Transilvania de nord în anii 1944-1945, smulsese temnicerilor nu numai sutana zdrenţuită şi îmbibată de sudoare a deţinutului care îi fusese părinte spiritual, dar şi secretul locului său de odihnă. Suntem în cimitirul Penitenciarului de la Jilava şi căutăm mormântul Monseniorului Ghika. Iat-o: groapa este asemenea tuturor celorlalte. Părintele François pregăteşte aghiazma şi crucifixul. Urmează o prohodire întârziată, sobră, îngânată cu discreţie: Libera me Domine de morte aeterna. Dau răspunsurile. Ne reculegem o clipă. Îngenunchem. Mă aplec şi scormonesc cu mâna goală pământul locului deasupra căruia ne rugăm. Iau un pumn de ţărână de pe mormântul de la Jilava al Monseniorului Ghika. Strecor fărâma de glie de Muntenia într-un buzunăraş de pânză.
Dacă bronzul portretului lui Vladimir Ghika de Anghel, sculptură ce străjuieşte azi intrarea la Galeria Naţională, reprezintă, în felul său, o chezăşie de înfruntare horaţiană a secolelor, în registrul riguros al faptei, spiritul sfântului cărturar trăieşte şi fecundează, prin pildele muceniciei sale, viitorul credinţei din ţara care l-a născut şi care se luptă să renască, acum, în spirit. Prada aparentă a energumenilor de ieri este astăzi liberă: în năvoadele de lumină ale inimii palpită, ca o paradoxală pradă, nu Vladimir Ghika, ci răul însuşi captiv, cel ce s-a înverşunat să-i umple gura cu ţărână şi – zadarnic – să ţină duhul profetic al acestui sfânt şi arhiereu în lanţuri.

Latest posts by Andrei Brezianu (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *