Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Cum ne raportăm la Eminescu? (1)

Cum ne raportăm la Eminescu? (1)

I. MODEL EXPLICATIV

1. INSTRUMENTELE MODELULUI

Dezbaterile nesfârşite care l-au avut pe Eminescu în centrul lor sunt ofertante în multe direcţii şi din multe puncte de vedere. Volumele, dosarele, anchetele, textele, interviurile, intervenţiile sau reacţiile care au tratat frontal sau colateral subiectul au devenit centre de interes ale întregului câmp cultural românesc. Totuşi, aceste dezbateri în jurul unuia dintre cele mai obsesive cazuri ale culturii române au provocat şi o oarecare derută, datorată unor cauze între care voi distinge în cele ce urmează. Dintre ele, reţin pentru moment în special lipsa distincţiilor şi raportarea la câmpuri de referinţă diferite. De aceea, materialul de faţă e interesat de o propunere pentru re-structurarea domeniului eminescologiei, în favoarea unei delimitări a câmpurilor de referinţă ale acesteia; este deci, vorba de un model ipotetic care prezintă interes local şi intern pentru eminescologie, având funcţionalitate epistemologică (relevanţa lui fiind mai puţin ontologică, hermeneutică sau stilistică). O a doua intervenţie va dezvolta cazul particular al mitului eminescian şi va propune o mai atentă abordare a acestuia.

Consider necesare patru distincţii preliminare:

a. Mai întâi, subliniez diferenţa epistemologică dintre domeniu şi obiect de cercetare. Domeniul reprezintă sfera particulară încadrată unei ştiinţe, cu obiect, mize, practici, metode şi instrumente specifice. Obiectul reprezintă centrul „material” (abordat frontal ori colateral) al preocupărilor domeniului şi e circumscris orizontului ştiinţei ce încadrează acest domeniu.

b. Deruta provocată de numeroasele dezbateri în jurul problemei eminesciene provine şi din confuzia curentă între eminescologie şi eminescofilie.

Eminescologia reprezintă un domeniu de cercetare cu sferă, metode şi principii distincte, profilat în termenii şi limitele ştiinţificităţii şi ale rigorilor ei; deşi sub pretenţia de a legitima o ştiinţă, acesta rămâne, obiectiv vorbind, la statutul unui domeniu de studiu, în lipsa unui etaj epistemologic propriu şi datorită uzitării orizontului epistemologic al ştiinţei literaturii; totuşi, conceptul eminescologiei e legitimat ca domeniu de cercetare prin independenţa, specificul, amploarea şi relevanţa pe care le deţine în interiorul ştiinţei literare (româneşti).

La celălalt pol, departe de a fi un domeniu, eminescofilia reprezintă raportarea exclusiv pozitivă şi excesiv retorică faţă de persoana şi opera lui Eminescu; deşi sub pretenţia de a fi doar expresia subiectivă a unei aprecieri cu fundament obiectiv, eminescofilia reprezintă un caz simptomatic al patologiei unei culturi, în mod firesc marcată de propriile-i complexe. În cele ce urmează, atât una, cât şi cealaltă, vor fi tratate ca obiecte ale unei cercetări de morfologie culturală.

c. Eminescologia reprezintă sistemul obiectiv al unui domeniu, eminescofilia reprezintă masa subiectivă a unei patologii; de aceea, eminescologia poate fi domeniu de cercetare sau obiect al unei cercetări, în timp ce eminescofilia poate fi exclusiv obiectul de cercetare al unui alt domeniu. Eminescologia profilează categoria problemei eminesciene, eminescofilia profilează categoria complexului eminescian. Problema Eminescu e configurată ştiinţific şi e determinată de ştiinţa literaturii, Complexul Eminescu e configurat psihic şi e determinat de mentalul colectiv român. Ambele pot fi studiate de un domeniu al unei ştiinţe a culturii.

d. Cele două categorii enunţate presupun câte două câmpuri de referinţă distincte: Problema Eminescu reuneşte cazul (statistic) eminescian şi conceptul (teoretic)  eminescian, în timp ce Complexul Eminescu reuneşte criteriul (axiologic) eminescian şi mitul (cultural) eminescian.

2. DEDUCEREA MODELULUI

Deducerea corectă a modelului enunţat poate fi realizată prin surprinderea evoluţiei paralele a eminescologiei şi a eminescofiliei. Nu e vorba de o evoluţie uniformă şi unidirecţională; de aceea, mai corect este să vorbim de nivelele paralele ale celor două zone ale paradigmei eminesciene. Receptarea critică şi receptarea publică au o schemă evolutivă complementară, care, funcţionând într-o logică a compensaţiei, par a se fi raportat permanent în oglindă una faţă de cealaltă. Această simetrie nu indică o conştiinţă istorică a paradigmei eminesciene, ci tocmai integrarea eminescologiei şi eminescofiliei unor categorii comune ale acestei paradigme. [Dacă nu identific total eminescologia cu receptarea critică, respectiv eminescofilia cu receptarea publică, este doar pentru că sunt reperabile atitudini eminescofile în interiorul câmpului critic, respectiv competenţe eminescologice în interiorul câmpului public.] Cert este că evoluţia celor două are sensuri şi direcţii opozitive, care au rezultat în configurarea a patru câmpuri de referinţă distincte ale paradigmei eminesciene.

1. Nivelele eminescologiei

Eminescologia poate fi redusă considerabil la două momente, opuse pe axa temporală a posterităţii eminesciene, dar considerabile şi ca nivele diferite (abordate simultan în unele momente istorice) ale acesteia.

a) Prezenţa, activarea, opera şi influenţa lui Eminescu în interiorul literaturii şi culturii române l-au transformat, din persoana identificabilă istoric şi social, într-un fişier cultural de maximă importanţă. Încă din timpul vieţii, imediat după moarte şi în lunga sa posteritate, Eminescu iese treptat din zona istoriei sau sociologiei statistice, pentru a intra în aceea a abstractizării treptate, ca dosar al unei istorii culturale, sau, mai exact, al momentului ei esenţial. Deschiderea paradigmei eminesciene şi lansarea primului ei concept debutează cu abstractizarea de prim nivel a unei persoane: persoana Eminescu a devenit cazul eminescian.

b) Fără a fi momentul prim al unei depăşiri a cazului eminescian în evoluţia eminescologiei, ultimul volum antum în chestiune, al Ioanei Em. Petrescu, publicat în 1989, e exponent pentru o astfel de transgresare. Teoreticianul literar clujean extinsese cercetarea, de la perspectiva interioară operei eminesciene, la una mai largă, cu mize deschise spre momentele esenţiale ale poeziei române moderne: posibil proiect al unei istorii (interne) a poeziei române – care ar fi propus momentul eminescian ca reper istoric şi estetic al unei direcţii şi evoluţii poetice de un secol – Eminescu şi mutaţiile poeziei române încearcă o sinteză a liricii române majore, articulată pe forţa centripetă a conceptului implicit eminescian.

Locurile geometrice ale poeziei române moderne (determinate de mutaţia pe care o instituie Eminescu, prin trecerea de la o paradigmă a vederii la una a viziunii) sunt analizate din perspectiva organicei lor raportări la opera lui Eminescu. Ioana Petrescu scotea studiul de eminescologie din limitele operei/biografiei poetului, pentru a-l integra în limitele largi ale unei întregi tradiţii literare. Acesta a fost unul dintre momentele influente ale noii direcţii/ale unui alt nivel ale abordărilor eminescologice: focalizarea tinde să renunţe treptat la operă, pentru a sesiza, înţelege şi integra cultural gândirea eminesciană, în aşa fel încât Eminescu însuşi devine, dintr-un caz esenţial al literaturii, o problemă centrală a culturii, sau, mai exact, un concept în funcţie de care pot fi sistematizate şi evaluate evoluţiile unor câmpuri culturale distincte (poezia română modernă reprezentând, în acest tablou, primul domeniu influenţat şi determinat decisiv). Studiul interior operei e deschis înţelegerii ei în sistemul literaturii române, gândirea şi opera poetului primind statutul unui concept de referinţă al poeziei române moderne. Cazul (inegal) eminescian devine conceptul (stabil) eminescian.

2. Nivelele eminescofiliei

a) Performanţa culturală eminesciană, majoratul cultural sau dimensiunea europeană a operei lui, mutaţiile poetice concretizate într-o operă a cărei publicare începe deja antum, posteritatea (imediată şi îndepărtată) de-a dreptul glorioasă, cariera de scandal a problemei manuscriselor, influenţa exercitată şi recunoscută asupra poeziei şi limbii române ale secolului XX, personalitatea impunătoare şi conformă unei axiologii morale înalte, dar mai ales gândirea exponentă pentru proiectul de constituire a unei identităţi naţionale româneşti în cea de-a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX au produs o metamorfoză a imaginii lui Eminescu în mentalul colectiv. Din proiecţia mentală a unei figuri  majore, Eminescu devine un reper de valoare şi majorat cultural (cu atât mai mult într-o cultură chemată timp de un secol la a oferi soluţiile unei perpetue crize identitare).

Inaccesibil şi inalienabil pentru mitofilii români, criteriul eminescian reprezintă etalonul axiologic valabil şi funcţional la toate nivelele existenţei cetăţii, începând cu spiritualitatea ei (v. problema religiozităţii lui Eminescu) şi continuând cu politica (v. legitimarea ideologică prin Eminescu), societatea (v. revenirea post-decembristă a publicisticii eminesciene), literatura (v. Eminescu nu a existat…) sau cultura (v. efervescenţa mitogenetică din jurul lui Noica). Cazul eminescian (al eminescologiei) devine criteriul eminescian (al eminescofiliei).

b) Dar receptarea publică a lui Eminescu, deci configurarea eminescofiliei, urmează aceeaşi direcţie de obiectualizare şi, într-un fel, abstractizare, pe care o urmase în evoluţia sa şi eminescologia. Proiecţia criteriului eminescian pe ecranul mental colectiv, suscitată şi augumentată de diversele perioade de efervescenţă mitogenetică, a făcut ca imaginea ce corespundea în mentalul colectiv persoanei, operei, gândirii şi prezenţei lui Eminescu în cultura română să se schematizeze, dar nu pentru a-şi reduce presiunea ideologică şi culturală, ci pentru a şi-o eficientiza. Se produce o dislocare a imaginii lui Eminescu în mentalul colectiv, aceasta rupându-se deplin şi definitiv de referentul ei real. Din criteriul axiologic unanim valabil în cetate, Eminescu devine un construct mental cu operabilitate, funcţii şi rituri nelimitate. Criteriul eminescian devine astfel mitul eminescian.

Nu sugerez că aceste abordări diferite ale paradigmei eminesciene au urmat un traseu cronologic exact; am în gând mai degrabă o evoluţie tipologică, decât temporală, a acestei paradigme. Dar în mod cert evoluţia eminescologiei şi a eminescofiliei indică o externalizare treptată a imaginii (intelectuale sau afective a) lui Eminescu: cea dintâi a abstractizat cazul în concept, cea de-a doua a abstractizat criteriul în mit. În ce priveşte raportul dintre eminescologie şi eminescofilie în interiorul paradigmei eminesciene, observ că acesta e determinat de o anumită reciprocitate, în sensul în care evoluţiile sau reacţiile lor nu au fost nici de departe distante. Dimpotrivă, răspunzându-şi una celeilalte, au configurat două sensuri distincte ale uzitării figurii eminesciene: eminescologia activează un sens centripet al funcţiilor şi tensiunilor ei, o direcţie de obiectivare radicală a imaginii eminesciene şi o contractare a câmpurilor de referinţă (de la caz la concept); eminescofilia activează un sens centrifug al funcţiilor şi tensiunilor ei, o direcţie de subiectivare radicală a imaginii eminesciene şi o dilatare a câmpurilor de referinţă (de la criteriu la mit).

Există şi un raport nemijlocit între acestea două, iar el constă în tranzitivitatea fiecăreia dintre ele: când nu îşi mai e reflexivă, eminescologia se raportează, prin obiectivarea perspectivei, la eminescofilie, făcând din câmpurile ei de referinţă (criteriul eminescian şi mitul eminescian) obiectul provizoriu de cercetare; în acelaşi mod, într-un exerciţiu de obiectivare, eminescofilia îşi diminuează reacţia afectivă, reflectând la câmpurile de referinţă ale eminescologiei (cazul eminescian şi conceptul eminescian). Cu toate că eminescologia se concretizează prin reflecţie, iar eminescofilia prin reacţie, deşi aceasta din urmă poate adopta reflecţia, eminescologia nu va adopta, nici în jocul obiectivării, reacţia, raportându-se în aceeaşi manieră a reflecţiei (teoretice) la criteriul şi mitul eminescian; aceasta, datorită rigorilor pe care etajul epistemologic i le impune domeniului eminescologiei.

eminescu-1-wwPrin urmare: Paradigma eminesciană, echivalent al constelaţiei Eminescu, a lui Creţia, poate fi considerată drept concept sintetizator al întregului orizont eminescian, obiect total al eminescologiei şi câmp al eminescofiliei: persoana, biografia, gândirea, opera, influenţa culturală, portanţa literară, statutul cultural (caz, concept, criteriu, mit) etc.

Paradigma eminesciană subsumează două categorii distincte ale obiectului eminescian, care au, la rândul lor, câte două câmpuri de referinţă diferite: Problema Eminescu reuneşte cazul eminescian şi conceptul eminescian, în timp ce Complexul Eminescu reuneşte criteriul eminescian şi mitul eminescian. În cele ce urmează voi explicita categoriile, câmpurile de referinţă, conceptele şi modelul ce le integrează; renunţ la distincţia eminescologie/eminescofilie, întrucât ea a reprezentat doar pasul metodic înspre deducerea corectă a celor două categorii ale paradigmei eminesciene (având concepte mai puţin eufemistice): problema Eminescu/complexul Eminescu.

 

3. EXPLICITAREA MODELULUI

Paradigma eminesciană reprezintă orizontul de obiecte şi referinţe multiple din interiorul culturii române, cu o influenţă decisivă în toată posteritatea eminesciană şi cu un coeficient de canonicitate maxim. Este de prisos să subliniez că nu e vorba de vreun concept al unei ezoterii sau gnoze culturale, ci de un concept teoretic al unui tip de morfologie culturală, propus pentru a sistematiza un câmp cultural holistic cu direcţii şi atitudini polimorfe, în interiorul căruia lipsa unei sistematici a domeniilor de referinţă provoacă o serie de confuzii cu efecte indezirabile asupra obiectului de studiu eminescian.

Există o dublă dimensiune a paradigmei eminesciene: diacronic vorbind, ea subsumează epoca, persoana, biografia, opera, corpul textelor critice şi totalitatea manifestărilor istorice colateral sau frontal legate de Eminescu; toate elementele de posteritate a poetului din această primă categorie sunt modelate de epoca originii şi dezvoltării lor, dar sunt formatate de obiectele celei de-a doua dimensiuni – sincronice – a paradigmei, în care subsumez gândirea, influenţele, relaţiile, mutaţiile, presiunea culturală şi forţele de impact ale gândirii eminesciene. Întregul câmp al eminescologiei e comun şi formează paradigma eminesciană.

Dar există două criterii de morfologie culturală care structurează şi sistematizează paradigma eminesciană în două categorii distincte şi în două câmpuri de referinţă distincte:

a) localizarea într-o anumită zonă a mentalului colectiv a diferitelor aspecte şi abordări ale paradigmei eminesciene o subîmpart în Problema Eminescu şi Complexul Eminescu;

b) un al doilea criteriu structurează şi aceste două categorii ale paradigmei eminesciene; criteriul e cel al statutului obiectului de studiu eminescian, iar structurarea e următoarea: Problema Eminescu va aborda fie cazul eminescian, fie conceptul eminescian, în timp ce

Complexul Eminescu va subsuma fie criteriul eminescian, fie mitul eminescian.

1) Problema Eminescu

Este un concept al ştiinţei literare, are la bază epoca, persoana, biografia şi opera poetului, are ca miză explicită căutarea soluţiilor şi are ca rezultat oferirea unor propuneri (sub forma ipotezelor, schemelor, teoriilor, modelelor); presupune deci necunoscute, cunoscute, invariabile şi raţionamente care le relaţionează. Problema Eminescu denotă, prin urmare, categoria formată din obiecte culturale şi configurată pe parcursul întregii posterităţi eminesciene prin procesul conştient al unui demers în genere determinat de ştiinţificitate şi de un discurs explicit (cel mai adesea transparent). Eminescu e, în această categorie a paradigmei, obiect de studiu sau concept structurant cu referinţă localizabilă.

În cadrul Problemei Eminescu pot fi diferenţiate două orizonturi de referinţă: cazul eminescian reprezintă sfera distinctă a momentului Eminescu în cadrul literaturii române, în timp ce conceptul eminescian reprezintă schematizarea şi tipizarea operei eminesciene (redusă metodic la câteva invariante literare), extrapolată ulterior ca un concept de referinţă al întregii istorii a literaturii române şi, mai exact, a poeziei române moderne.

Cazul eminescian e domeniul relativ închis al unui fişier cultural (studiat de istoria literară, sociologia literaturii, critica literară, hermeneutica), conceptul eminescian e sintetizarea cazului eminescian într-o invariantă ipotetică de natură poetică, devenită principiu de raportare şi referinţă al unei întregi tradiţii poetice româneşti (în cadrul unui studiu de istorie internă a poeziei române, de poetică, de stilistică, de fenomenologie).

2) Complexul Eminescu

Este un concept psihanalitic, are la bază o determinare afectivă, are o neformulată miză defulantă (protectoare şi compensatorie, în dubletul profesorului Negrici) şi are ca rezultat o presiune majoră exercitată dincolo de sfera literarului şi chiar a culturalului; presupune deci informaţii minimale, variabile decisive, tensiuni puternice şi strategii dirijate de profit simbolic sau concret.

Complexul Eminescu denotă, prin urmare, categoria formată din conţinuturi simbolice şi configurată pe parcursul întregii posterităţi eminesciene prin procesul inconştient sau manipulat/manipulatoriu al unei raportări constante la Eminescu, în genere determinată de afectivitate sau ideologie şi de un discurs implicit (cel mai adesea opac). Eminescu e, în această categorie a paradigmei, criteriu de selecţie sau construct mental cu referinţă dificil localizabilă.

În cadrul Complexului Eminescu pot fi diferenţiate două orizonturi de referinţă. Cel dintâi e criteriul eminescian, care reprezintă o schematizare radicală a conceptului eminescian, precum şi o extrapolare a lui, în sensul în care, spre deosebire de conceptul eminescian, întemeiat teoretic, aplicat judicios şi util unei istorii interne a poeziei române, criteriul eminescian e întemeiat cu precădere afectiv, e aplicat facil şi e util raportărilor varii, comparaţiilor, selecţiilor pretins definitive. Criteriul eminescian presupune mitizarea conceptului eminescian, în sensul în care descrie o structură mentală clişeică ce a devenit loc comun (obsesiv) al unei culturi.

În timp ce conceptul eminescian folosea unei istorii interne (întemeiate poetic sau stilistic), criteriul eminescian stă în centrul oricărui act de selecţie valorică decisivă: raportarea supremă şi selecţia în canon se fac prin examenul final în faţa criteriului eminescian; în această schemă de selecţie facilă, orice operă literară, orice obiect cultural, orice ideologie sau orice gest social îşi dovedesc majoratul exclusiv prin rezistenţa, valabilitatea, fezabilitatea sau legitimitatea în raport cu criteriul eminescian (expresia exponentă a acestei axiologii patologice fiind regretabilul refren „Eminescu să ne judece!”).

Cel de-al doilea orizont de referinţă al Complexului Eminescu este mitul eminescian, care reprezintă un construct mental ce topeşte în interiorul lui deopotrivă cazul eminescian, conceptul eminescian şi criteriul eminescian, rezultând un obiect vag, dar persistent şi obsesiv, al culturii române de după 1889. Mitul eminescian delocalizează referinţele reale (când nu le anulează), are o origine inconştientă, o structurare complexă şi un destin paradoxal. Originea mitului eminescian se află mai degrabă în inconştientul colectiv al unui popor autolegitimat ca naţiune prin cultură şi care, în necesitatea de-a erija un reper cu forţe centripete, l-a găsit pe Eminescu şi a găsit opera lui pe potriva acestui loc vacant în mentalul său colectiv. În acest sens poate fi acceptată şi integrată formularea Dacă Eminescu nu ar fi existat, ar fi fost oricum inventat sau ar fi trebuit inventat. Structurarea mitului eminescian urmează standardul mitului istoric modern (păstrând ceva, după cum voi arăta, şi din schema mitului arhetipal, respectiv arhaic) şi are trei sensuri diferite: un sens negativ, un sens pozitiv şi un sens de inevitabilitate. Sensul negativ al mitului eminescian a fost studiat şi dezvoltat în bătălia demitizantă de după 1998, ale cărei mize erau recuperarea lui Eminescu dintr-o zonă străină literarului, restabilirea unei retorici sănătoase a opiniei/riturilor publice şi a receptării critice, precum şi condamnarea utilitarismului ideologic ce a încurajat efervescenţa mitogenetică eminesciană.

Totuşi, consider că sensul negativ al mitului eminescian a monopolizat dezbaterile postdecembriste şi a generat cruciada demitizantă, în timp ce sensul pozitiv, respectiv sensul de inevitabilitate ale mitului au fost neglijate, dacă nu ignorate complet.

Sunt câteva cauze care explică această situaţie: mai întâi, e vorba de necesitatea imediată de-a recupera şi restitui un Eminescu adevărat, ultimul marele romantic european, referinţă reală, exactă, corectă şi funcţională a clişeelor encomiastice care au populat zona deficitară, manipulată, manipulantă şi neigienică a mitului; pe de altă parte, trebuie observată panorama restrânsă pe care o oferea contextul nouăzecist şi douămiist asupra problemei mitului eminescian; iar, în al treilea rând, o cauză e şi stadiul incipient al studiilor imaginarului şi al demersului demitizant: chiar introducerea teoretică a volumului coordonat de Ioana Both, urmărind anatomia mitului cultural eminescian, e deficitară din perspectiva unei sistematizări a originilor, naturii, funcţiilor şi sensurilor unui mit cultural, preluând abia câteva definiri şi nuanţări din R. Doty sau R. Bastide şi operând câteva adaptări la contextul eminescian, unele dintre ele discutabile.

Din punctul meu de vedere, se impunea cu stringenţă o lămurire teoretică a problemei mitului modern şi a procesului mitizării, în contextul terenului virgin care era critica mitului cultural în România anilor 2000; pe reperele acestei lămuriri putea fi urmărit mai apoi, cu metodă explicită şi sigură, dosarul mitului eminescian. O astfel de abordare îmi propun aici, considerând o sistematizare măcar introductivă a mitului (modern) necesară analizei particulare a mitului eminescian.

(va urma)

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *