De ce avem nevoie de filozofie? Dialoguri cu filozofi francezi contemporani

La Editura Cronica din Iaşi a apărut recent al patrulea volum din Filozofia: aventura unui discurs, semnat de Bogdan Mihai Mandache.

Acest excelent volum cuprinde 21 de interviuri cu filozofi francezi, printre care amintim: Philippe Capelle-Dumont, Jean-Marc Ferry, Michel Feuillet, Cynthia Fleury sau Paul Gilbert, interviuri ce reuşesc să scoată în evidenţă universul tainic şi ascuns al filozofiei franceze, puţin ignorată în mediul cultural românesc, dar şi rolul-cheie pe care îl poate juca filozofia în zilele noastre prin revenirea sa la diferite subiecte dintr-o perspectivă nouă.

De fapt, acesta şi este farmecul filozofiei: se întoarce în permanenţă la propriul trecut, dar îl reevaluează pentru un nivel superior de înţelegere, fiind capabilă să ofere noi orizonturi de prezentare şi interpretare, tocmai pentru a reînvia textul filozofic, considerat de multe ori arid şi insipid. Iar cartea de interviuri a lui Bogdan Mihai Mandache reuşeşte să atingă un asemenea obiectiv în primul rând prin maniera sistematică a autorului de a adresa întrebări cu o încărcătură în acelaşi timp istorică, emoţională, psihologică şi nu în ultimul rând socială.

Autorul atrage atenţia în primul rând prin dorinţa de a pătrunde latura interminabilului mister filozofic, acoperind o gamă largă de problematici, neomiţând nici apropierea sa de teologie, apropiere pe care anumiţi teoreticieni din zilele noastre, aşa-zişi umanişti sau analitici, ca să nu mai spunem postmoderni, evită să o facă, folosindu-se de fel de fel de pretexte ideatice sau ideologice.

Un volum, precum cel semnat de Bogdan Mihai Mandache, poate fi considerat o iniţiativă oarecum singulară în mediul cultural românesc din două motive:

1) intenţia autorului de a pune în evidenţă oceanul ideatic şi vizionar al filozofiei franceze, o intenţie disidentă, în fond, dat fiind că, în zilele noastre, apetenţele par să se îndrepte spre tradiţia anglo-saxonă a filozofiei analitice ori spre feluritele tipuri de liberalism anarhic, venite dinspre spaţiul cultural american, şi

2) desigur, deplierea sensului ascuns al filozofiei, în calitatea sa de spirit şi de vocaţie a cunoaşterii, chiar şi în societatea contemporană, lipsită parcă de valenţe metafizice şi ambiţii redemptive.
Pentru a exprima şi mai clar importanţa volumului de faţă, ceea ce trebuie noi ca şi cititori să înţelegem este puterea filozofiei franceze contemporane de a se contura ca o identitate stilistică singulară cu privire la înţelegerea şi interpretarea câmpului filozofic universal. În rândurile ce urmează vor fi prezentate câteva din interviurile realizate de dl Bogdan Mihai Mandache, tocmai pentru a avea o viziune mai clară asupra problematicilor abordate.

Unul din interviurile care atrage atenţia într-un mod deosebit este cel cu Philippe Capelle-Dumont, profesor de filozofia religiei şi de metafizică la Facultatea de Filozofie din cadrul Institutului Catolic din Paris. Subiectul discutat este reîntoarcerea omului modern la filozofie, fiind luate în considerare neliniştile sceptice care-l macină la tot pasul, cum ar fi: puterea tehno-economiei care acaparează sistemele educaţionale, creşterea evidentă a ceea ce filozoful francez numeşte neo-fundamentalism trans-religios, ca să nu mai vorbim şi de motivele de nelinişte care izvorăsc chiar din sânul Bisericii.

Ce rol ar putea avea filozofia în aceste privinţe, cum putem vorbi de o reîntoarcere a ei încă de pe acum printre preocupările noastre? Are ea puterea de a echilibra situaţia şi de a ameliora tensiunile tocmai menţionate? Philippe Capelle-Dumont reuşeşte să ne convingă de această putere a filozofiei prin simplul fapt că, indiferent de situaţie şi de nelinişti, practica filozofică este singura capabilă să dea naştere unei etici a interogaţiei, menită să lămurească dilemele şi întrebările fără răspuns în faţa cărora ne aflăm în prezent.

Filozofia este singura care poate să reintroducă semnele interogaţiei şi ale autointerogaţiei, reflecţiei personale, dialogului fără prejudecăţi prin recurgerea la izvorul infinit al cunoaşterii universale, cu alte cuvinte, semnele comunicării în comportamentul umanităţii contemporane.

Deficitul de comunicare şi de dialog este principalul obstacol care ne împiedică să facem faţă acestor tensiuni şi astfel, filozofia, în calitatea sa de etică a interogaţiei, are sarcina, dacă ne putem exprima astfel, de a propune soluţii viabile pentru schimbările necesare. În virtutea unui astfel de motiv putem vorbi încă de pe acum de o reîntoarcere a filozofiei în actualitate.

Desigur, interviul pe marginea căruia discutăm tratează o serie de aspecte foarte importante cu privire la reîntoarcerea filozofiei prin trecerea în revistă a unor subiecte oarecum delicate dar fundamentale, cum ar fi: statutul raţiunii filozofice în faţa multiplicării centrelor care asumă gândirea, filozofia reflexivă ca una din marile tradiţii ale filozofiei franceze, şi nu în ultimul rând relaţia filozofie-religie, făcându-se la un moment dat trimitere chiar la eforturile Bisericii Catolice de a face posibilă o astfel de reconciliere, eforturi sesizabile în două mari enciclici: Aeterni Patris, semnată în 1879 de către Papa Leon al XIII-lea, care propunea relansarea intelectuală în sânul Bisericii Catolice, şi enciclica Fides et ratio, semnată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1998, în care credinţa şi raţiunea sunt văzute ca două aripi ce duc împreună spre adevăr.

La fel de interesant este şi dialogul pe care Bogdan Mihai Mandache îl poartă cu Jean-Marc Ferry, profesor de filozofie politică la Universitatea Liberă din Bruxelles.

Tema este filozofia ca loc metateoretic prin excelenţă în sensul în care, istoriceşte, ea a fost prezentă în inima tuturor ştiinţelor, referindu-ne cu precădere la Isaac Newton, care s-a considerat mai degrabă filozof al naturii decât om de ştiinţă, sau la fizica lui Albert Einstein. De asemenea, după cum foarte bine subliniază Jean-Marc Ferry, domeniul ştiinţelor umane, fie că vorbim de psihologie, antropologie sau lingvistică, a luat naştere numai ca urmare a elaborării sistemelor conceptuale ce aparţin prin excelenţă filozofiei.

Dialogul cu Jean-Marc Ferry atrage atenţia prin faptul că reuşeşte să speculeze foarte bine măsura în care filozofia mai poate fi un loc metateoretic într-un context în care ea nu se mai bucură de privilegiatul statut de regină a ştiinţelor. Trimiterile sale sunt nenumărate, ceea ce ne determină să privim acest interviu ca un spectacol paideic, atât în planul incursiunilor pe care le realizează în istoria filozofiei, în efortul de a ne face să înţelegem de ce filozofia este un loc metateoretic, cât şi în exprimarea viziunilor personale referitor la organizarea societăţilor, recunoaşterea naţiunilor sau împărţirea suveranităţilor.

De asemenea, autorul volumului Filozofia: aventura unui discurs ne ajută să redescoperim paradisul culturii renascentiste prin dialogul pe care îl poartă cu Michel Feuillet, director al Departamentului de italianistică al Universităţii Lyon III – Jean Moulin. Această discuţie vizează înainte de toate modalitatea în care romanticii au reuşit să reevalueze Evul Mediu, cu alte cuvinte trecerea de la Evul Mediu la Renaştere.

Ceea ce încearcă Michel Feuillet să sublinieze este că Renaşterea, care s-a bazat pe conştiinţa unei noi Naşteri, a fost nevoită să se reîntoarcă la valorile culturale şi artistice ale Antichităţii şi implicit ale Evului Mediu. Romanticii au meritul de a fi reevaluat Evul Mediu în sensul în care însăşi noţiunea a încetat să mai fie peiorativă.

Interviul cu Michel Feuillet nu este numai o explicitare şi o prezentare de ansamblu a semnificaţiei culturale a Evului Mediu şi a Renaşterii, ci şi o argumentare sistematică şi coerentă a complementarităţii dintre cele două epoci, a felului în care Evul Mediu a fost supus unei noi evaluări paradigmatice specifice Renaşterii. La fel de interesante sunt şi discuţiile despre Carnaval, pe care Feuillet îl consideră deopotrivă păgân şi creştin, sau cele despre umanismul la proba focului, luându-se în considerare două destine cu totul aparte: Botticelli şi Savonarola.

În orice caz, pentru o mai bună cunoaştere a fenomenului renascentist, a sensului pe care multe dintre creaţiile culturale renascentiste îl ascund, dialogul dintre Bogdan Mihai Mandache şi Michel Feuillet poate fi considerat o sursă de referinţă.

Unul dintre interviurile cele mai stimulatoare este cel realizat cu Paul Gilbert, iezuit belgian şi profesor de metafizică în cadrul Universităţii din Louvain-la-Neuve. O asemenea dezbatere este interesantă atât pentru cei care-şi asumă filozofia ca mod de viaţă, cât mai ales pentru cei care consideră că se situează în afara orizonturilor filozofice, respingându-le din diverse motive.

Paul Gilbert, prin viziunea sa cuprinzătoare asupra filozofiei, aduce câteva lămuriri esenţiale în primul rând atunci când aduce în discuţie ideea de om care implică foarte multe caracteristici şi coordonate. De exemplu, atunci când atribuie nemulţumirea naturii umane, înţelegem că tocmai aceasta din urmă este un instrument absolut necesar pe acest drum al cunoaşterii şi al interogaţiei. De fapt, cunoaşterea nu este posibilă decât prin interogaţie, iar interogaţia, după cum foarte bine subliniază şi Paul Gilbert, se regăseşte în reflecţie, care într-un fel sau altul reprezintă esenţa fiinţei umane.

Pe de altă parte, iezuitul belgian, ca urmare a întrebărilor deosebit de pertinente adresate de către autorul volumului, situează filozofia şi la nivelul schimbărilor sociale, atenţia sa nefiind focalizată numai asupra laturii idealiste şi metafizice a filozofiei, prin viziunea personală amplă asupra violenţei şi globalizării, pe care le explică din mai multe perspective, făcând cu uşurinţă trecerea de la aspectul limbajului la cel psiho-antropologic sau socio-economic, acesta din urmă fiind de multe ori un izvor al violenţei.

Deşi toate interviurile din volumul lui Bogdan Mihai Mandache merită subliniate, mă opresc doar la discuţia purtată cu Marie-Anne Vannier, profesor de teologie la Universitatea din Metz. Acest interviu este referenţial, întrucât urmăreşte o problematică destul de sensibilă pentru raţionalitatea culturală a spaţiului european, şi anume, identitatea creştină.

În cadrul acestei dezbateri, Marie-Anne Vannier aduce la lumină esenţa unui creştinism deschis către lume graţie acelei „împrospătări” patristice aduse de Conciliul Vatican II, un creştinism dornic să redescopere şi să retrăiască sensul iubirii universale, fasonată pe ecumenism nu ca ideologie umanistă, ci ca trăire interioară.

Pe de altă parte, se reaminteşte şi dimensiunea tehnico-ştiinţifică a societăţii contemporane; în acest sens, Marie-Anne Vannier ne propune să contribuim la dezvoltarea unei antropologii creştine, dată fiind situaţia în care omul tinde să abandoneze relaţia sa cu Dumnezeu şi cultivarea potenţialităţilor de trăire în slava lui Dumnezeu, pe care gânditoarea franceză, asemenea Sf. Irineu din Lyon, o identifică cu omul viu. Este o antropologie creştină care porneşte de la comuniunea cu Dumnezeu şi care priveşte raportarea noastră la alteritate prin semnele iubirii universale şi necondiţionate care nu cunoaşte bariere.