Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

De trei ori Hamlet: o ediţie excepţională

De trei ori Hamlet: o ediţie excepţională

În colecţia „Capodopere ale literaturii universale”,Editura Paralela 45 îl repropune pe Shakespeare al tuturor timpurilor în format de excepţie. Publicul român este invitat la acest festin al intelectului şi al imaginaţiei, în acelaşi timp savant şi la îndemâna oricui, prin cele patru volume publicate până în prezent: în 2008, Viaţa şi moartea regelui Richard al III-lea (traducerea şi prefaţa de George Volceanov) şi  Eduard al III-lea. Sir Thomas Moore (traducerea de Ion Barbu şi Romulus Vulpescu şi prefaţa de Zoe Dumitrescu-Buşulenga), iar în acest an, Opere vol. I – Sonete. Furtuna şi Opere vol. II – Hamlet (ambele volume traduse de duetul Violeta Popa şi George Volceanov şi prefaţate de Eugenia Gavriliu, primul volum, şi Nicoleta Cinpoeş şi George Volceanov, al doilea).

Noutatea acestor volume este faptul că lansează, inedit în România, traducerile diferitelor variante ale operelor shakespeariane, cu ampla lor prezentare şi comentare. Astfel, în cazul lui Hamlet, este vorba de cele trei versiuni distincte, datând din 1603, 1604 şi 1623 în traducere directă după textele originare.

Toate traducerile precedente în limba română au avut la bază un text hibrid, colaţionat de editorii englezi ai secolului XVIII-lea. Cât despre „biografia” dramei Hamlet în cultura română, într-un subcapitol ale impresionantei prefeţe, prin competenţă şi amploare (61 pagini), sunt aduse detalii interesante neştiute decât de unii dintre specialişti: faptul că Hamlet a fost printre primele piese ale lui Shakespeare care au ajuns în România; că la 1778 era jucată la Sibiul habsburgic în limba germană într-o versiune adaptată de actorul Ludwig Schröder, care combina traducerea lui Heufeld (1772) cu cea a lui Johan Joachim Eschenburg. Se pare că acesta a fost nu doar primul contact al publicului românesc cu Shakespeare, dar şi varianta care a generat prima traducere în româneşte a dramei.

La mai bine de douăzeci de ani, în 1794, la Cluj, va apare după aceeaşi versiune şi traducerea în maghiară, realizată de Ferencz Kazinczy, iar de la aceasta, un tânăr student român, Ioan Barac, pasionat de povestea şi soarta prinţului danez, va traduce Hamlet în româneşte, la începutul secolului XIX, rămasă în manuscris – Amlet, prinţul de Dania. Tragedie în cinci perdele. După Șakeşpeer, care s-au producăluit în K(esaro)-Krăiescul Theatru al Kurţii în varianta de Familientragöedie germană. Traducerea lui Barac prezintă însă adaptări şi reorganizări de text, pe baza principiului de concentrare textuală şi al eliminării ambiguităţilor şi al presupuselor elemente ‘irelevante’. Astfel, sunt eliminate personaje ca Fortinbras, Osric, Reynaldo, Rosencrantz, Volimand, Cornelius şi groparii. Toate replicile şi scenele comince sunt tăiate, iar rolul Ofeliei este scurtat. Toate aceste omisiuni sunt realizate, după C.S. Checkley, citat din studiul său „Rumanian Interpretation of Hamlet” (The Slavonic and East European Review, vol. XXXVII, 1959) cu scopul de a spori rolul dominant al lui Hamlet şi valorile educative şi morale ale piesei, care astfel gravitează în jurul eroului tragic. Aşa cum se afirmă în prefaţă, „întreaga piesă se concentrează pe puterea lui Hamlet de a-l pedepsi pe ucigaşul tatălui său şi de a-i face pe complicii vinovaţi să-şi recunoască faptele şi să se căiască”. De asemenea, toate momentele excesive, melancolice, ambigue, reflexive, cât şi ezitările, remarcile spirituale, ironice  şi comice, care fac din Hamlet un personaj complex, sunt eliminate, lăsând în urmă o îngroşată fire autocratică şi sobră a personajului, conform canonului tragic neoclasic. Acestei moşteniri din varianta germană i se datorează şi onomastica unor personaje: Polonius devine Oldenholn, Horatio devine Gustav, Marcellus – Bernfel, Bernardo – Elrih, iar Francisco – Franţov. Aşadar un Hamlet mediat nu doar lingvistic, dar şi cultural şi scenic.
A doua traducere în româneşte a lui Hamlet este o mediere, se pare, dintr-o variantă franceză, realizată la 1855 de D.I. Economu, retipărită în 1857 şi 1859 şi jucată în 1961, la Teatrul Mare, cu Mihail Pascaly. Titlul traducerii:  Hamlet, prinţul Danimarcei. Dramă în cinci acte şi optu părţi de William Shakespeare indică însă, fără drept de apel, adaptarea piesei de Al. Dumas şi Paul Meurice, “Hamlet. Prince de Danemark. Drame en cinque actes (huit parties), en vers. Paris, 1847”. Traducerea vădeşte interesul accentuat spre adaptare scenică, prioritatea fiind eliminarea dintre personaje. O intervenţie importantă este şi aceea de a traduce cele 2083 de versuir alexandrine şi 64 versuri lirice ale versiunii franceze, în proză (în scriere chirilică, ca şi Barac). De asemenea, Economu preia de la Dumas şi Meurice interesul pentru acţiune, pentru efectele teatrale, tema iubirii, rămânând fidel, regulilor clasice de logică, justiţie morală şi unitate dramatică a tragediei.

Abia în 1877 Hamlet va fi tradus în româneşte, în versuri, de Adolph Stern, direct din engleză, Hamlet Prinţ de Danemarca, aspru criticată pentru neadaptarea scenică, întrucât se angaja într-o redare fidelă a textului originar. Au urmat două traduceri comerciale, în proză, a lui Victor Anestin în 1908 şi a lui V. Demetrius, în 1913. În 1923, profesorul universitar Dragoş Protopopescu traduce din engleză şi adaptează pentru scenă Hamlet, la solicitarea lui Liviu Rebreanu, atunci directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, deschizând drumul piesei în versiunea pe care o cunoaştem astăzi. Protopopescu se sinucide însă în 1948, persecutat pentru orientările sale legionare în perioada interbelică, iar proiectul Hamlet rămâne la primul său stadiu. În regimul comunist, primul Hamlet apare la ESPLA, realizat de Maria Banuş şi Vera Călin, traducerea fiind singurul mod de profesare al scriitoarelor, cărora le era interzisă publicarea operelor originale. Ion Vinea reia efortul traductologic sub pseudonim (Petre Dumitriu) tot la ESLPA, în 1955, retipărit în 1956 şi apoi în 1959. Textul va apare abia în 1971 cu numele adevărat al poetului, „mlădiind limba română după cerinţa sensului shakesperian”. O traducere apreciată de critica de specialitate, dar care a rămas doar pe hârtie, este cea a lui Ștefan Runcu, publicată în 1962, care „deşi mai puţin dotată cu vervă şi invenţie verbală, […] se remarcă printr-o fidelitate atât lingvistică cât şi metrică faţă de original.”  (Aurel Curtui). Prima ediţie filologică bilingvă de anvergură este însă cea realizată de tandemul Leon Leviţchi – Dan Duţescu, publicată la EPL, în 1964. Cei doi prestigioşi anglişti stabilesc ex novo principiile estetice şi stilistice ale unei noi ere Hamlet în cultura română. La acesta se adaugă traducerea lui Vladimir Streinu, în 1965, care aduce cu titlu de originalitate prezentarea şi  comentarea opţiunilor traducătorului.

Cea realizată de Violeta Popa şi George Volceanov reprezintă pasul calitativ ulterior, acela de sincronizare cu practicile editoriale anglo-americane, reîmprospătând şi readucând în prim planul preocupărilor culturale actuale opera shakesperiană. Se caracterizează printr-o limbă română modernă, accesibilă, dar mai ales reprezintă posibilitatea inedită de a avea în acelaşi volum – pentru prima dată în istoria piesei în teritoriul românesc – traducerea celor trei variante/ediţii originare: prima ediţie in-cuarto (1603), a doua ediţie in-cuarto (1604) şi ediţia in-folio (1623).
Dincolo de simpla lectură, volumele Shakespeare propuse de Editura Paralela 45, oferă şansa unică de revigorare a canonului shakesperian şi, în acelaşi timp, solicitarea dramaturgiei româneşti spre o grabnică reîntoarcere la teatrul Marelui Will.

William Shakespeare, Opere II. Hamlet, Paralela 45, Piteşti, 2010.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *