Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Decreţeii şi internetul

Decreţeii şi internetul

Cei care se ocupă de mai multă vreme cu studierea blogosferei româneşti au observat un fenomen ciudat, care apare doar cunoscătorului: în blogosfera românească decreţeii sunt foarte prezenţi. Ba mai mult: fac legea!

Cine sunt decreţeii? Cei născuţi între 1966-1980, după părerea mea, adică cei care acum sunt undeva între 30 şi 40 de ani, cei născuţi în urma „decretului” ceauşist 770, dacă nu mă înşel.

De ce este aşa?

Nu problema decretului ne interesează acum, ci faptul ciudat că generaţia anilor 60-70 se exprimă acum în această formă şi nu o face rău.

Mi-aş da cu părerea în felul următor:
1. Statistica. Este vorba de numere. Dacă ai o generaţie de 1.000.000 de copii, atunci ai vreo 100.000 dăruiţi peste medie cu diferite talente, din care poate că rezultă vreo 100 cu talent la scris, din care rămân vreo 50 care, încurajaţi fiind, beneficiind de profesori buni, şcoală bună, vor fi continuat să scrie. Dacă avem o generaţie de 100.000 de mii de „exemplare”, faceţi voi calculele. Vă mai amintiţi? Eram câte 40 de copii într-o clasă şi am început aşa: Clasa I-a A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K. Atâtea erau la Generală 3 în Dacia, în Iaşi. Acum? Clasa I-a A şi B cu numai 26 de copii în clasă.
După calcule modelate matematic, dacă se iau în considerare toate avorturile care au fost nedeclarate, din 1991 până anul acesta, 2009, am atins cifra de 22.000.000 de avorturi. O Românie întreagă. Încă o Românie. Deci sunteţi mai puţini, generaţie nouăzecistă, mult mai puţini şi au fost aruncaţi la gunoi pianişti, violonişti, sculptori, mecanici, scriitori, poeţi, cercetători, şahişti, atleţi, chiar şi viitori blogări.
Decreţeii sunt mulţi. Asta este. Suntem mai mulţi decît în alte generaţii şi din această cauză ocupăm spaţiul prin filarmonici, prin fabrici şi uzine, prin spitale (inclusiv cele de nebuni), dar şi prin blogosferă.
2. Şcoala. Aşa proastă cum a fost, a fost bună. Decreţeii sunt disciplinaţi. Au luat bătaie ca să înveţe matematică şi au făcut compunere şcolară. La sport am făcut drept pedeapsă mersul piticului şi părinţii nu ne veneau la şcoală dacă profesorul de biologie ne înfoia vreo două palme. Am făcut şcoală şi sâmbăta şi destul de bună, zic eu. Licee ca Sadoveanu, Racoviţă, Cantemir, Pedagogic, Muzică, Eminescu, Negruzzi erau pline la vremea mea şi eram la uniformă, militarizaţi aproape, pionierizaţi, utecizaţi (nu duc dorul, să nu mă înţelegeţi greşit, fac doar observaţii). Decreţeii au căpătat reflexul de a scrie din clasa a II-a.
Ce se întâmplă acum în şcoli? Puştani de clasa a IV-a îşi ciupesc profesoara de muzică şi o scot plângând din clasă. Nu mai scriu că mă aprind. Dacă fiul meu nu rezistă în şcoala confesională foarte bună în care este acum, îl iau acasă în regim de homeschooling.
3. Frustrarea. Decreţeii au fost frustraţi de multe lucruri. Unul dintre ele? Posibilitatea de a vorbi liber. Eram destul de mari în 1989 ca să ţinem minte că trebuia să ne dăm cu palma peste gură înainte de spune vreo „prostie” despre partid şi cu palma peste frunte, dacă am spus-o. Cu palma după cap ne dădeau alţii. Am fost opriţi să vorbim şi … când ne-am dat drumu’… am tot vorbit.
Fiecare dintre noi am avut propriul mod de a ne manifesta libertatea lăuntrică la vremea aceea. Când s-au interzis artele marţiale, la cererea cabinetului 2, eu m-am înscris în clubul de arte marţiale devenit clandestin peste noapte din Iaşi. Ce vremuri!
Am fost rebeli, ascultând muzică adusă pe discuri de vynil de la bulgari sau de la sârbi. Am purtat blugi şi adidaşi originali sau cocoşul galic aduşi pe sub mână. Ehe, e mult de vorbit despre conceptul „pe sub mână”.
Am cântat la chitară în curtea şcolii sau pe scara blocului (era să scriu scara blogului – uite ce nume de blog). Am cumpărat cărţi „la pachet”, Shogun-ul (ce prostie de carte!!!) cu Raportul la cel de-al XII-lea Congres. De ăsta din urmă chiar mi-e dor!
Am fost pioneri făcuţi cu forţa; apoi utecişti făcuţi cu forţa, apoi daţi afară din UTC pentru prostii şi chiul de la orele de Socialism Ştiinţific.
Noi am purtat matricole pe mâna dreaptă sau în piept. Fetele trebuiau să poarte bentiţă şi sarafan pe care îl scurtau (ele ştiu cum) imediat ce ieşeau din curtea şcolii. Avem multe frustrări adunate, dar şi…
4. Amintiri. Avem amintiri, adică avem ce povesti. Am trăit viaţa reală, ne-am jucat cu un băţ pe care l-am poreclit cal, nu ne-am tâmpit pe computer precum nepoţii noştri. Avem amintiri din viaţa reală. Unii au mers cu vaca, adică chiar au văzut că laptele nu vine de la colţu’ străzii, alţii au mers la stână, la mănăstiri, pe vremea când era interzis şi… am făcut armata. Obligatoriu. Cu toate umilinţele. Avem ce povesti. O grămadă de chestii faine. De asemenea, unii dintre noi ne apropiem de 40 de ani. Cred că sunteţi de acord că la 40 de ani ar trebui să ai câteva chestii de spus, nu-i aşa? Dacă nu… vai de mama noastră, care ne-a făcut (că unii decreţei au avut şi mamă care nu i-a făcut).
5. Oralitatea. Noi avem ce povesti pentru că suntem generaţia care a inventat cele mai multe bancuri. Am povestit mult, la şcoală, acasă, pe scara blocului, cu prieteni, colegi. Noi suntem generaţia care am văzut născându-se sub ochii noştri computerele. Am petrecut ore întregi la telefoanele cu disc, vi le mai amintiţi? Am descoperit telefoanele mobile, am văzut născându-se sub ochii noştri, DOS-ul, apoi Windows 3.00, Windows 95, 98 etc. Între timp am povestit foarte mult şi ne place să povestim. Acum s-a schimbat doar mediul, mediu de comunicare de care se întâmplă să fim fascinaţi pentru că l-am văzut născându-se sub ochii noştri şi îl preţuim mai mult decât generaţiile care s-au născut lângă computer, cu telefonul mobil în braţe. Ca să faci blogging trebuie să ştii să povesteşti, la fel ca la scara blocului… Limbajul este acelaşi, tehnicile de intimidare, aceleaşi, retorica, aceeaşi! Fiecare dintre noi avem propensiunea autentică spre dialog, spre stat la dărdălaş, vorovit şi tacla, că şi aşa pe vremuri se oprea curentul. Dar voi reveni la asta.
6. Lecturile. Să nu mi-o luaţi în nume de rău. Decreţeii chiar au citit. Sunt un pic mai cultivaţi decât generaţiile care ne succed. Adică am citit lecturile obligatorii, la şcoală, apoi ne-am îndrăgostit de cărţi şi majoritatea dintre noi ne-am cheltuit banii pe cărţi pentru că erau ieftine, dar nu se găseau. Se dădeau pe sub mână. Le cumpăram şi, pentru că nu era tembelizor, program la TV-u, citeam. Mult şi bine. Când am făcut experimentul cu Bookenstein… cine credeţi că au fost cei mai interesaţi? Cine a colaborat la facerea listei? Decreţeii. Ei ştiau despre ce este vorba. Decreţeii sunt bine orientaţi şi în literatura română şi în cea străină. Este posibil oare să scrii neplictisitor fără să fi citit? De asemenea, decreţeii au cultivată memoria din cauza faptului că am fost siliţi să memorăm Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie? Cu intonaţie. Se poate blogging fără bagaj de lecturi, informare şi memorie?
7. Creativitatea. Decreţeii sunt creativi pentru că au fost siliţi spre creativitate. Au avut hobby-uri. Din cele adevărate. Cei mai mulţi dintre noi am făcut electronică, radio, modelism la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei, după care am avut tot felul de colecţii, de capace de suc, de cutii de chibrituri, de timbre (mai ales), Pif-uri (vi le mai amintiţi), până la cele mai ciudate obiecte. Asta dezvoltă creativitatea. Am ascultat multă muzică şi ne-am format gustul pentru chestiuni rafinate. Noi am cumpărat tot pe sub mână toată colecţia Phoenix. Blogul este un altfel de colecţie şi stimulează creativitatea.
8. Propensiunea spre dialog. Decreţeii n-au avut ce face şi au fost siliţi să dezvolte o cultură a dialogului, o comunitate care-şi are rădăcinile în uliţă, în curtea blocului. Ne place să stăm de vorbă. Am fost navetişti. Am călătorit în aglomeraţii, în tramvaie pe scări, în trenuri spre şcoală, în autobuze, intrăm repede în vorbă şi ne place să dialogăm fără căşti în urechi. Decreţelu’ vrea să comunice cât mai mult şi sacrifică orgolii şi ambiţii pentru dialog. Oh, câte prietenii rupte şi iar refăcute şi iar rupte, dar relegate iar numai pentru că suntem intoxicaţi de dialog. Trebuie să ne luăm doza zilnică. Dacă vă uitaţi cum întreţin decreţii dialogul de pe blogurile lor veţi fi convinşi că aceşti oameni chiar doresc să comunice. Este un drog greu.
9. Profesia. Majoritatea decreţeilor sunt buni profesionişti. Sunt încă pradă ideii că, dacă sunt medici, vor ieşi la pensie ca medici. Îşi fac treaba şi o fac bine în cele mai multe cazuri. De asta au succes cu blogurile de nişă. Pe lângă informaţiile din profesie, fiind pasionaţi de alte chestii diverse, combină diverse tipuri de informaţii într-un melanj seminal. Decreţeii sunt harnici de obicei. De aceea blogurile lor rezistă în timp şi, dacă s-au apucat de ceva merg mai departe. Majoritatea decreţeilor sunt acum la casa lor, au copii în clasele primare sau chiar adolescenţi, au puţin timp, dar continuă să citească şi să scrie ca relaxare. Unii dintre ei chiar compun poezii, desenează, cântă la vreun instrument deşi a doua zi se duc la fabrică, fabrica pentru care şi-au sacrificat vocaţiile. Acolo nu se fac de râs, dar au rămas cu tânjirea după cele frumoase.
10. Generaţia cu cheia de gât. Decreţeii sunt copiii care au crescut cu cheia legată de gât. Au venit împreună cu colegii de la şcoală, au intrat singuri în apartamentele de bloc, au găsit mâncarea rece pe masă şi au petrecut singuri în frig, în întuneric, şi-au făcut temele la lumina lumânărilor, aşteptând părinţii să vină din Tura a II-a. Suntem o generaţie cu părinţi absenţi, care ne-am făcut singuri programul pentru că „n-am avut încotro”. O asemenea generaţie este perseverentă, călită, orgolioasă, războinică, dar şi crudă. Bloggingul este o lume în care copiii cu cheia legată de gât reuşesc poate pentru că au exerciţiul de a duce mai departe ceea ce au început în ciuda ostilităţilor.

Decreţeii mai au şi o mulţime de traume şi defecte. Dar … pe altă dată.

www.mariuscruceru.ro

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *