Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Demonologia coranică şi creştină

Demonologia coranică şi creştină

Există un spaţiu geo-cultural şi o cronologie istorică diferită în care se se formează tradiţiile (Sitz im Leben) ale Vechiului Testament, Noului Testament şi Coranului, de aceea şi interdependenţele merg în direcţia vechimii fiecărei tradiţii în parte, cu toate că ulterior, teologia creştină, rabinică şi islamică vor interfera în planul scrierilor cu caracter filozofic sau teologic. Aceste legături se pot urmări în substratul popular care preia credinţe arhaice, dar şi în temele demonologice comune teologiei biblice şi coranice.

1. Substratul credinţelor arhaice în tradiţiile biblice şi coranice

Conţinutul substratului religios iniţial nu mai poate fi atins astăzi printr-un studiu direct, fiind vorba despre sisteme religioase din preistorie. „Psihanalizând” însă proiecţiile culturale despre rău şi credinţele populare persistente în paralel cu religia oficială, putem descifra ceea ce ţine de esenţa demonologiei arhaice. Răul fizic este produs de entităţi spirituale care au puterea de a aduce catastrofe, pot provoca accidente ; el poate fi indus de „forţele” manipulate de duşmani, intervine prin provocarea bolilor, suferinţelor, sau aduce în cele din urmă moartea. De la genius loci care bântuie spaţiul încă nelocuit sau care ia în posesie localităţile părăsite de oameni şi căzute în ruină, se ajunge la delimitarea unei lumi distincte a spiritelor rele aflate în opoziţie cu spiritele bune, în sistemele politeiste fiind definite ca divinităţi distincte, mai mult sau mai puţin autonome, în timp ce în cadrul monoteismului această lume spirituală, creată, ţine de o realitate nevăzută a creaţiei, strict inferioară Creatorului. Toate religiile caută să exprime complexitatea universului, încercând să integreze unitar spiritualul lumii nevăzute în lumea empiric observabilă.

Influenţele istorice verificabile prin modul în care se realizează acel Sitz im Leben al Vechiului Testament vin din partea politeismului egiptean (perioada Regatului de mijloc până la sfârşitul celei de-a doua perioade intermediare între 2055-1550 îHr.), a tradiţiilor preistorice din ambientul Ugaritului cuprinse apoi în „religia cananeană” şi a religiilor babiloniene (akkadiene şi sumeriene), dar şi a politeismului grec, mai ales în perioada iudaismului tardiv aflat sub influenţă elenistă. Zoroastrismul aduce cu sine apropierea dintre Aeshma – daeva şi Asmodeus, în timp ce literatura de la Qumran vorbeşte despre „fiii întunericului” opuşi „fiilor luminii” sau despre Beliar(l).
Se observă şi procesul teologizării monoteismului mozaic, textele canonice revelând trecerea de la monolatria arhaică a Patriarhilor prin monoiahwismul perioadei Exodului şi Judecătorilor, ajungându-se în perioada Post-exilică la consolidarea monoteismului iudaic. În paralel, influenţele zoroastrismului pătrund în credinţele populare şi sunt confirmate de literatura apocrifă şi de literatura intertestmentară de la Qumran, care vor contribui la conturarea ambientului religios în care se realizează un Sitz im Leben a tradiţiilor neotestamentare.

Apocrifele Vechiului Testament sunt legate mai ales de mitologiile babiloniene, de zoroastrism şi de literatura veterotestamentară pe care caută să o completeze prin relatări preluate din sistemul credinţelor populare. Demonologia Noului Testament beneficiază direct de tradiţia veterotestamentară, dar şi de influenţele apocrifelor şi a literaturii intertestamentare. Noul Testament devine o sursă pentru literatura gnostică, posterioară tradiţiei bibliei canonice, dezvoltându-se în paralel cu literatura rabinică care se va concretiza începând cu sec. IV prin Talmud.

Când vorbim despre un Sitz im Leben al tradiţiilor orale ale Coranului, ne gândim la perioada 610-633 dHr., precum şi la scurta perioadă dintre moartea Profetului şi 650, data redactării textului. Demonologia paleoarabă moşteneşte trunchiul comun al influenţelor egiptene, babiloniene şi greceşti, la care se adaugă tradiţiile autohtone alimentate de animism şi totemism. Să nu uităm legendele populare surprinse în „O mie şi una de nopţi” (Hazar-afsana – „O mie de poveşti”) care descriu lumea persană anterioară islamului. Acest substrat autohton este îmbogăţit de demonologia biblică, gnostică, de dualismul zoroastrian, de tradiţia rabinică, de literatura apocrifă a Vechiului şi Noului Testament, toate acestea punându-şi amprenta asupra modului în care Coranul relatează revelaţia islamică despre lumea spiritelor necurate. Din aceste influenţe putem enumera: conţinutul paleoarab al descrierilor djinnilor sau ale lui Ifrit, din tradiţiile iudeocreştine avem definirea lui al-shaytan ca satan, Ifrit preluat ca Diavolul (căpetenia spiritelor rele), din apocrife, mai ales căderea îngerilor, în timp ce din literatura rabinică avem „demonii evrei care ascultă Legea” – Shedyn yehudain, care se apropie de scenariul djinnilor care ascultă Coranul.

Trebuie subliniat faptul că atât Biblia cât şi Coranul, într-o viziune monoteistă şi conform Revelaţiei divine, manifestă aceeaşi tendinţă apologetică, „demonizând” zeităţile păgâne, uneori acestea ţinând pe bună dreptate de lumea demonilor prin descrierea acţiunii asupra omului şi a cultului adus lor. Influenţele etimologice ţin uneori de moştenirea culturală a spaţiului geocultural respectiv şi de limbajul uzual în timpul redactării textelor. De aceea trebuie ţinut cont şi de aspectul revelat pentru a nu exagera prin analize strict lingvistice sau istorice care devoalează numai un aspect din fenomenologia specifică procesului inspiraţiei biblice sau coranice.

2. Interferenţe între demonologia biblică şi coranică

Aceste interferenţe pot fi urmărite mai ales prin temele comune Bibliei şi Coranului, în cazul de faţă a demonologiei iudeo-creştine sau islamice.
Prima similitudine provine din viziunea asupra creaţiei, generată şi susţinută de Dumnezeu – Allah, omul ocupând o poziţie deosebită pe pământ, într-o stare de fericire primordială. Biblia e mult mai darnică cu explicaţii referitoare la crearea omului în cartea Facerii 1, 26-27, unde exprimă demnitatea de „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”, în timp ce sura 2, 30 afirmă că omul este locţiitorul (vicarul – Khalifa) lui Allah.
În ceea ce priveşte modul în care satan apare în lume, Biblia, sau mai bine spus cărţile canonice, cu excepţia importantului fragment din Facere 6,1-4, omit aceast prim element al demonologiei, şi anume căderea îngerilor, pe care totuşi o presupune şi chiar o afirmă printre rânduri în cărţile Noului Testament, lipsind însă scenariul concret al acestui eveniment. În relatarea Bibliei satan apare în contextul căderii omului, fără a se explica geneza şi poziţia lui în cadrul creaţiei. În schimb, relatarea coranică a acestui eveniment este completă, oferindu-se un scenariu literar clar despre cauza căderii lui Iblis – diavolul. Exegeza coranică şi explicaţiile teologice aşază aceste texte despre căderea lui satan într-un sistem doctrinar unitar, în spiritul monoteismului. Cauza căderii o constituie omul – Adam, pus pe un tron pentru a i se da închinare în calitate de „locţiitor al lui Allah”, gest care trezeşte invidia şi neascultarea lui Iblis, fapt care îl introduce în rândul necredincioşilor. „Am spus îngerilor: prosternaţi-vă în faţa lui Adam ! şi s-au prosternat, în afară de Iblis, care s-a semeţit şi a rămas printre cei necredincioşi” (Coranul 2, 34). Acest eveniment este relatat şi în alte pasaje, în sura 7, 11; 15, 30-31; 17, 61; 20, 116; 38-71-74.
În tradiţia iudeo-creştină se subliniază poziţia omului, inferioară îngerilor pe o scară ontologică, demnitatea istorică fiind dată de potenţele spirituale („chipul” – aspectul static) şi de posibilitatea nelimitată a creşterii în sfinţenie („asemănarea” – aspectul dinamic) care permit o apropiere nelimitată de un Dumnezeu transcendent, pe care nu îl poate „atinge” în esenţa Sa divină datorită condiţiei creaturale; prin istoricitate omul este capabil să evolueze pe scara sfinţeniei (cu consecinţa ontologică a apropierii faţă de Dumnezeu), în timp ce îngerii sunt aşezaţi pe o scară imuabilă a ierarhiei cereşti. De aici şi poziţia omului în raport cu îngerii, pe de o parte inferior pe scara ierarhiei ontologice („Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el”, Ps. 8,5), pe de altă parte fiindu-i superior, omul având demnitatea de a judeca faptele îngerilor („Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri?” 1Corinteni 6,3).
Islamul, subliniind capacităţile cognitive şi nu aspectul ierarhiei ontologice de la materie spre spiritual, interpretează superioritatea omului prin faptul că el este capabil să denumească toate animalele, dându-le un nume conform cu ceea ce a stabilit Allah, în timp ce îngerii cunosc numai ceea ce le este dat de Dumnezeu. Este şi un mod de a revela caracterul inteligibil al creaţiei, omul fiind capabil să descifreze prin cunoaştere esenţa fenomenelor din lumea istorică, îngerii având „un alt ordin de cunoaştere”, diferit de cunoaşterea empirică. Iblis refuză să se închine „ţărânei”, de unde şi mândria acestuia care subliniază ierarhia sa pe o scară ontologică (îngerii sunt creaţi din „foc”, cf. sura 7, 12) şi nu pe o scară a sfinţeniei dată de „credinţa” sau „dreptatea”, care în islam vin prin supunerea faţă de voinţa atotputernică a lui Allah.
Urmare a acestei răzvrătiri, Iblis şi îngerii lui (al-shayatin) sunt alungaţi din Rai (sura 7, 18), blestemaţi până în ziua judecăţii (sura 15, 34-35; 38, 77-78), prin aceasta declanşându-se următoarea etapă, a ispitirii şi căderii omului. Raiul stării dreptăţii originare este diferit de Raiul drepţilor, în primul caz fiind vorba despre grădina Edenului, exegeţii musulmani vorbind şi ei despre o „grădină” – gianna; este un Paradis terestru în care domneşte armonia între creaturi şi Dumnezeu (om-creaţie-Creator).
Apoi, este interesantă similitudinea dintre demonologiile biblice şi coranice în ce priveşte viziunea asupra lumii spiritelor rele: există o căpetenie (Diavolul, Satan, Iblis), spirite rele sau îngeri decăzuţi (spirite necurate, al-shayatin, satanii), la care se adaugă o clasă a demonilor sau a îngerilor inferiori, care acţionează în lume (demonii, djinnii). Putem adăuga şi posibilitatea djinnilor de a se mântui, în timp ce spiritele pure, îngerii de orice fel ar fi, sunt amprentaţi de caracterul imuabil al realităţii spirituale, decizia lor de a se opune lui Dumnezeu având consecinţe pentru eternitate.
Cu toate acestea, există în tradiţia veterotestamentară şi episodul păcatului carnal al unor îngeri (temă prezentă mai ales în Cartea lui Enoh), o temă arhaică cu similitudini în tradiţiile politeiste în care se vorbeşte despre semizei, eroi legendari, uriaşi, care vine în opoziţie cu caracterul spiritual al păcatului îngerilor din perioada iudaismului tardiv şi din tradiţia creştină ulterioară, temă care în Coran este prezentă sub forma tradiţiei iudeocreştine. În Coran avem însă ambiguitatea djinnilor ca entităţi demonice, imaginea acestora fiind puternic pătrunsă de credinţele paleoarabe.

*

Textele sacre şi teologia specifică acestora stau la baza dezvoltării teologice ulterioare, cercetarea contemporană oferind o viziune complexă asupra surselor, istoriei religiilor şi ambientului cultural în care se dezvoltă tradiţiile respective, precum şi o analiză lingvistică a textelor vechi, toate oferind noi perspective asupra înţelegerii concepţiilor originare. Cu toate acestea mesajul izvoarelor poartă amprenta problemelor concrete din epoca redactării tradiţiei respective (Sitz im Leben), fiind concretizarea acoperirii unor nevoi pastorale, kerygmatice, în scopul convertirii credincioşilor şi transmiterii mesajului mântuirii. Datele demonologice sunt numai o parte din sistemul cosmologic, antropologic şi soteriologic al religiei respective; nefiind în centrul atenţiei, acest domeniu este dificil de urmărit şi, aşa cum s-a văzut, uneori prezintă ambiguităţi date de reminiscenţele credinţelor arhaice şi de substratul credinţelor populare.
Se impune şi cunoaşterea literaturii apocrife în scopul receptării critice a temelor, variantelor şi tradiţiilor paralele textelor canonice, astfel încât mai ales în domeniul demonologiei, atât de supusă influenţei imaginarului colectiv, să se poată clarifica ambiguităţile prezente uneori în textele canonice. În afara Bibliei şi Coranului, în strânsă interdependenţă cu acestea apare Talmudul, toate contribuind la dezvoltarea demonologiei în cadrul teologiilor specifice, care, în ciuda unui filon comun, vor dezvolta tradiţii şi interpretări diferite. Odată cu apariţia concretă a „cărţilor sacre” care transpun în formă scrisă o serie de tradiţii, după stabilirea textelor canonice sau redactarea formei imuabile, urmează efortul actualizării mesajului revelat în limbajul cultural specific timpului istoric concret în care omul trăieşte, această sarcină revenind teologiei.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *