Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Despre atotştiutorismul habarneavut

Despre atotştiutorismul habarneavut

„Daca domnul badilita se crede in Franta „la el”
inseamna ca nu plateste taxe in romania.

Sa facem galagie astia care nu ne facem veacul in strainatatzuri
si care n-am primit, ca domnia lui, burse de la pleshu”
„Inteleg că acilea se zice despre o nesimtire comisa;
dar cine-i badilita asta de trebuie sa ne batem capu’ cu el?”
(Nişte Comentatori, Oglindanet)

„Re-scrisoarea” mea deschisă către dl Haiduc nu şi-a aflat până acum răspuns din partea destinatarului. A suscitat în schimb o serie de reacţii pline de duh din partea cititorilor. Se ştie că românul duhneşte a curaj, spirit critic şi atotştiutorism. De ani de zile aflu tot felul de amănunte din „biografia” mea, încât uneori stau şi mă întreb perplex: Cine eşti tu, Bădiliţă dragă? De pildă, ştiai că ai plecat la Paris pe când aveai trei ani şi că acolo ai fost înfiat de Paul Barbăneagră şi de secta lui de chiromanţi? Nu ştiai. Ei, ar trebui să afli, dacă vrei să te cunoşti. Apoi, ştiai că soţia ta şi-a putut lua doctoratul la Sorbona ca „răsplată” pentru „înjurarea sistematică” a „geniul teologiei româneşti”? Nici pe asta n-o ştiai, deşi face parte din „biografia” ta. Iarăşi: ştiai că ai patru (sic!) copii şi că doi dintre ei sunt botezaţi în rit catolic, iar ceilalţi doi vor deveni „cu siguranţă” baptişti mai devreme sau mai târziu? Cam multe nu cunoşti despre dumneata, băiete! Ca să nu mai vorbesc de faptul că, deşi plecat „de la trei ani din România”, totuşi ai fost susţinut gras de dl Pleşu, la Colegiul Noua Europă din Bucureşti (înseamnă că m-am întors la un moment dat, intrând calfă la Pleşu).

Dragi cititori, mi-e greu să dezvolt subiectul. Problema re-scrisorii deschise către dl Haiduc nu sunt eu, ci dl Haiduc, preşedintele Academiei, sub a cărui oblăduire funcţionează acest Institut (şi, adiacent, dl Pleşu). Trăiesc în Occident din 1991 şi, trebuie să vă dezamăgesc, nu „cu burse de la dl Pleşu”, pe care n-aveam cum să-l agreez pentru complicitatea lui cu regimul Iliescu (vă rog, confundaţi-mă cu oricine, numai cu Baconsky jr. nu!). Eu am plecat setos de înavuţire şi am ajuns director al Uzinelor Renault (uite-aşa, ca să le fac pe plac habarneavuţilor).

I-am acordat prietenia dlui Pleşu acum câţiva ani de zile, când, prin intermediul examicului Patapievici, devenit, de ani bunişori, mâncătorul vostru de impozite (motivul pentru care am şi „divorţat”; adică, pre limba voastră, „l-am trădat”), aşadar prin intermediul lui am organizat un prim colocviu internaţional la Colegiul Noua Europă. Eu ca patrolog instalat, de multişor, în Franţa şi ca fellow, pe atunci, al Istituto trentino di cultura (condus de dl Autiero, nu de dl Pleşu), iar dl Pleşu ca rector al Colegiului. Pe urmă, amorezându-ne noi întrucâtva unul de celălalt, şi întrucât nimeni dintre cârmuitorii dvs n-a catadicsit să pună umărul la demararea traducerii Septuagintei (nici Sinod, nici paraSinod), am mers pe mâna dlui Pleşu, care, beneficiind de credit la milionari, a obţinut o finanţare (pentru întreg colectivul propus şi coordonat de mine) din partea dlui Sorin Marin (Fundaţia Anonimul). Aşadar dl Marin cu banii, grupul meu, din care fac parte şi mulţi colegi occidentali, cu traducerea şi adnotarea. Totul în cadrul Colegiului Noua Europă şi cu ajutorul editurii Polirom. Ar fi fost de ajuns să aruncaţi un ochi, doar un ochi, peste unul din volumele Septuagintei ca să vă edificaţi. Relaţiile mele personale cu dl Pleşu nu ne privesc decât pe mine şi pe dl Pleşu. Nu eu sunt vinovat, de pildă, că n-am fost nici măcar invitat la una din lansările propriului meu volum. Dl Pleşu a ales tabăra în care se simte bine, alături de amicii săi Băsescu, Patapievici, Liiceanu, Vântu et j’en passe. Eu nu aveam ce să aleg, dat fiind că alesesem demult lumea pe care o visasem în toiul Revoluţiei şi în balconul sau pe caldarâmul Pieţei Universităţii. Nu sunt ubicuu, din nefericire, prin urmare nu aveam cum trăi şi în Franţa/Italia, şi în România, la NEC-ul dlui Pleşu. În ciuda divorţului bilateral, pe plan uman, am decis să duc până la capăt Septuaginta, pe plan profesional. Când te-ai apucat să traduci Biblia, nu renunţi peste noapte pentru că ţi s-a spart un borcan cu murături sau pentru că ai fost scuipat pe bombeu de aprodul lui Iliescu. Revin acum la adevărata problemă: acest penibil Institut de istorie a religiilor! Am publicat deja o pagină despre el în Godul nordian. Dar întrucât, aşa cum spuneam la început, românii sunt naturaliter atotştiutori, e logic să nu citească. Frecventăm cărţile noi, ăştia, „neterminaţii”, adică neinformaţii prin energiile increate. Îmi îngădui să citez pagina respectivă:

În 2007, guvernul României a aprobat înfiinţarea unui Institut de (să ne ţinem bine!) istorie a religiilor pe lângă brava Academie. Aşa academie, aşa guvern, aşa institut. Încă de acum trei sau patru ani i-am trimis lui Pleşu schema unui Centru de studii religioase, cum îl botezasem, dar iute m-am tras deoparte, întrucât lucrurile miroseau fetid a protecţionism. E anormal ca zece persoane să dirijeze totul într-o ţară, deşi nu se pricep bine la nimic. Pleşu are, neîndoielnic, o deschidere culturală mai mare decât o au alţi culturnici-vedete din România, dar se bagă şi unde-i fierbe şi unde nu-i fierbe oala. A monopolizat sursele financiare româneşti şi funcţionează după marele principiu local: „Facem prost, dar facem noi.” Adică, fac eu, Pleşu, unul din cei trei intelectuali din Europa de Est (ceilalţi doi fiind, mai încape vorbă?, Patapievici şi Liiceanu)! E păcat, prin urmare, că şi această iniţiativă a venit din partea unei secte compuse din câţiva eseişti fără o legitimitate ştiinţifică pe plan intern şi internaţional. Dar am impresia că numai pe această filieră se poate mişca ceva şi, repet, mi se pare strigător la cer. Puţin mi-ar păsa dacă Institutul împricinat ar funcţiona plătit din buzunarele lui Oişteanu sau Popescu-Tăriceanu. El funcţionează însă cu parale scoase din buzunarele contribuabililor români, inclusiv ale mele (pentru că, deşi declar impozitele în Franţa, în România sunt obligat să las procente grase din veniturile pe cărţi). Un Institut aşezat sub aripa unor oameni fără operă ştiinţifică, fără pregătire în domeniu e o palmă trasă peste obrazul însuşi al istoriei religiilor. Ce s-a schimbat, la urma urmei, de la Suzana Gâdea până azi? Revin acum la denumire. „Istoria religiilor” are, în lumea normală, o definiţie, un statut, o noimă. În România nu există nicio persoană, după ştiinţa mea, care să poată fi calificată drept „istoric al religiilor”, aşa cum au fost, la vremea lor, un Pettazoni, un Van der Leeuw, un Eliade, sau cum sunt astăzi un Giovanni Filoramo, un Juan Martin Velasco. Inventăm, şi la acest capitol, ciorba suprarealistă. Cum să întemeiezi un Institut de „istorie a religiilor” când nu există „combatanţi”? Dacă tot s-a înfiinţat, măcar să i se schimbe denumirea. Nu ţin la copyright şi-mi doresc din tot sufletul să iasă o treabă excelentă. Spuneţi-i, domnilor, Institut de studii religioase, ca să nu-i faceţi măcar pe Eliade şi pe Culianu de râsul Europei. Mă întreb cine va selecţiona muşterii pentru acest nou institut al imposturii: Oişteanu, Pleşu, Neamţu? Ar fi la totale! Există câteva persoane din „secta de presiune” dotate intelectual, care merită să facă parte dintr-o asemenea instituţie. Dar scenariul întemeierii şi mai ales prezenţa câtorva nume care, insist, nu au nicio legătură cu „cestiunea”, mă determină să fiu extrem de prudent. Popescu-Tăriceanu ar fi trebuit să creeze mai degrabă un Institut Român al Aflării în Treabă. Cu vreo două, trei milioane de angajaţi. […]

Dacă „sponsorul” meu („care mi-a dat să halesc”: genial!), dl Pleşu, pe care continui să-l preţuiesc creştineşte pentru ceea ce călugării numeau odinioară „secretul Regelui”, ar fi dorit o instituţie serioasă şi nu o asemenea caricatură născută din ambiţie provincială, nu numai că n-ar fi acceptat să ocupe postul de director (pur şi simplu nu are competenţă în domeniu), ci ar fi insistat ca în acest post să fie numit un om competent. Există, inclusiv pe teritoriul patriei străbune, asemenea oameni. Nu vă ia nimeni, din Occident, mămăliga de la gură, staţi liniştiţi! Din păcate dl Pleşu e ca dl Popescu zis Dumnezeu, în registru ceva mai bucolic. Vrea putere şi vrea funcţie. O spun cu jenă, dar fără ocolişuri. Tocmai pentru că plătesc impozite în România, stimate cititor atotştiutor, chiar dacă locuiesc de aproape douăzeci de ani în Occident. Când publici o carte în România statul îţi opreşte automat un procent din drepturile de autor (asta aşa, ca paranteză). Îmi reproşaţi că, din acest ultim motiv, nu am dreptul „să fac gălăgie”. Atunci exercitaţi-vă monopolul. Faceţi gălăgie, dar de ce nu reacţionaţi decât împotriva celui care face – pe bună dreptate – gălăgie? Oglindanet vă stă la dispoziţie. Chiar să fi ajuns românii mai laşi, mai imbecili şi mai slugarnici, acum, în 2010, decât au fost pe vremea geniului carpatin?

*Post scriptum 25 ianuarie 2010: În ultima săptămână am primit numeroase e-mailuri din partea cunoscuţilor şi a cititorilor revistei Oglindanet, care-şi exprimă indignarea faţă de trivialitatea mai multor mesaje de la subsolul articolelor. Respect mai mult ca oricine libertatea de opinie, dar nu pot admite libertinajul injurios şi calomnios. După ce am publicat „Despre atotştiutorismul habarneavut”, plecând tocmai de la câteva „comentarii” rău voitoare, am aflat, cu stupoare, de la managerul site-ului, că aceste comentarii au fost retrase de pe site, ca şi cum nici n-ar fi existat. Asemenea practici sunt inadmisibile. Prin urmare am hotărât închiderea sine die a rubricii de comentarii. Întrucât respect enorm competenţa colaboratorilor noştri, jigniţi sistematic de câţiva inşi de rea credinţă, şi întrucât nu doresc transformarea Oglindeinet în bolgie balcanică, îi rog pe toţi cititorii noştri de bună credinţă să-mi înţeleagă decizia şi să ne trimită comentariile şi reacţiile pe adresa redacţiei. Cele mai interesante şi bine fondate vor fi negreşit publicate în revistă. Vă mulţumesc.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *