Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Despre Occidentul stalinist-cochet”

„Despre Occidentul stalinist-cochet”

Theodor Cazaban s-a născut, în „miticul târg” al Fălticenilor, pe 2 aprilie 1921, într-o familie franco-italo-română. Bunicul, Jules Cazaban, arhitect, venise la Iaşi pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Aici s-a căsătorit cu o… florentină, Ida Ademollo, fapt care explică, într-o anumită măsură, pasiunea nepotului pentru Dante. Acesta a absolvit liceul „Nicu Gane” din oraşul natal, intrând, la şaptesprezece ani şi jumătate – consecinţă a „escaladei în scandal”, cum va mărturisi mai târziu – într-o Frăţie de cruce.

La începutul războiului devine student la litere al Universităţii din Bucureşti. Cochetează cu marxismul „civilizat” prin intermediul soţiei fratelui său, actorul Jules Cazaban. Profesoara de marxism Ada Marinescu va fi acuzată de sabotaj şi condamnată la moarte împreună cu alţi şase complici. „Legionarul” Theodor Cazaban adună bani pentru plata avocatului. Gestul rămâne însă fără rezultat. La sfârşitul războiului îşi ia licenţa în litere. Frecventează cercurile literare ale Bucureştiului. Se împrieteneşte cu Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca, Dinu Pillat. Scrie poezie, roman şi mai ales teatru. Face adaptări. Una din piesele sale e acceptată cu entuziasm de către fostul său profesor de estetică, Tudor Vianu, pentru Teatru Naţional. Nu se va transforma niciodată într-un spectacol, deoarece Vianu va fi trecut pe aşa-zisa „linie moartă”, fiind numit… ambasador la Belgrad. În locul său vine, la conducerea Naţionalului, Zaharia Stancu, „omul cu ochi răi”, care nu se va arăta dispus să colaboreze cu „elementele burgheziei”. Simţind teroarea plutind în aer, Theodor Cazaban decide să fugă din ţară, la sfârşitul anului 1947, cu o lună şi jumătate înaintea abdicării forţate a Regelui Mihai. Trece pe jos două frontiere şi după varii peripeţii ajunge în zona internaţională a Vienei.

Aici intră sub protecţia Franţei. Urmează ani grei de adaptare sau, mai degrabă, de inadaptare în Occident. Se înscrie la Sorbona pentru un doctorat în estetică, dar renunţă în urma deciziei de a se consacra luptei politice. Publică sistematic în paginile ziarului La Nation Roumaine, scos de Comitetul Naţional Român. Din 1958 până în 1987 colaborează la posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Singura supapă de descărcare a nervilor, singurul loc unde se simte realmente bine este cenaclul literar al lui Leonid Mămăligă, cu pseudonimul M. Arcade, frecventat de toate numele mari din exil. În iureşul activităţilor politice găseşte şase luni de zile pentru literatură. Redactează dintr-un foc romanul Parages, după o reţetă inedită, sinteză între Proust şi „noul roman” francez, atunci în vogă. Cartea apare în 1963 la Gallimard. Are succes de critică. Editura semnează cu autorul cinci contracte pentru viitoarele romane, care însă n-au fost „onorate” nici până în ziua de astăzi. Actualmente Theodor Cazaban este vicepreşedintele Centrului Român de Cercetări din Paris.

 *

Cristian Bădiliţă: Pe  Vintilă Horia  l-aţi cunoscut  mult  mai îndeaproape,  aţi fost  prieteni  încă   din  primii  ani  ai exilului, aveţi în bibliotecă  aproape  toate  cărţile  sale  cu dedicaţii splendide.  Cum  a fost  cu  „scandalul  Premiului Goncourt” în 1960?

Theodor Cazaban: Pe  Vintilă Horia  l-am cunoscut  la  Paris datorită acestui  scandal.  Uite  de  ce  nu  mă  pot  împăca  eu  cu mentalitatea franceză! Vine un tânăr din România, care nu călcase  până atunci  niciodată  în  Franţa, care  scrie, într-o franceză  de  invidiat,  un  roman,  roman  care  primeşte Premiul  Goncourt,  cel  mai  important  premiu  francez pentru literatură, iar peste numai două zile este denunţat ca „fascist”. Ar trebui scrisă o carte întreagă pe această temă: „Jos  fascismul  din  limbaj.”  Acest  abuz  în  terminologia politică  a  contaminat şi dezbaterea  literară.  Epitetul „fascist” nu i s-a aplicat numai lui Vintilă Horia, ci şi lui Martin  Heidegger,  lui  Mircea  Eliade,  lui  Cioran,  până  şi lui Dumézil, am citit.

Iar  în  ultima  vreme  a  început  aceeaşi campanie împotriva lui Jung. Se pare că toţi cei care s-au ocupat de arhetipuri au fost „fascişti”. Cum s-au petrecut lucrurile, din perspectiva dumneavoastră , ca martor direct?

Cum s-au petrecut lucrurile?  Au  existat în exilul românesc trei persoane — Monseniorul sau Preasfinţia Sa Episcopul Trifa, în America, părintele Boldeanu, la Paris, şi Vintilă Horia  —  care  au  fost  denunţate  ca  „fascişti”,
având de tras după aceea consecinţe serioase. Spuneam că Vintilă Horia  s-a  refugiat  în  Spania,  aşa  de  cumplită şi murdară a fost campania împotriva lui pentru nişte articole din tinereţe, care în realitate nu conţineau nimic scandalos.

Să  amintim  pe  scurt  ce  s-a  întâmplat.  Vintilă Horia  a  fost invitat  la  un  cocktail  de către  editura  care publicase  Dumnezeu s-a născut în exil. Relatez faptele aşa cum le descrie el într-o scrisoare personală (a publicat-o şi  Nicolae  Florescu  în   Întoarcerea  proscrişilor).  La  un moment dat, în timpul acestui cocktail, un tânăr francez îl invită  într-o  cameră  alăturată  pentru  a  i-l  prezenta  pe ataşatul  cultural  al  Ambasadei  române  la  Paris.  Vintilă Horia  refuză  categoric,  francezul  care  intermediase,  am impresia, un membru al Partidului Comunist Francez, iese ofensat  din  cameră,  iar  a  doua  zi,  „din  senin”,  se declanşează  scandalul.  Probabil  că  dosarul  era  deja pregătit,  din  moment  ce  reacţia  a  fost  atât  de  promptă. Adică la o zi de la premiere, după refuzul lui Vintilă Horia de  a-l  întâlni  pe  acest  personaj  oficial  se  declanşează l’Affaire du Prix Goncourt.

Dacă Vintilă Horia n-ar fi fost Vintilă Horia, s-ar fi dus la Ambasadă să bea un pahar cu vin şi toată lumea l-ar fi  aplaudat  ca  fiind  premiul  Goncourt  1960.  Însă  nimeni dintre exilaţii  români nu se  ducea  la  Ambasada  Română din  Paris.  Criteriul  aici  era  nemilos.  Cine  se  duce  la Ambasadă  este  un trădător,  o javră.  Cât  despre  scandalul Goncourt,  trebuie  să  spun  că  a  fost  o  ruşine  pentru intelectualitatea  franceză  de  la  cap  la  coadă.  Este inadmisibil  ca  un  comunist  de  cea  mai  proastă  speţă, precum André Würmser, un comunist care regreta că nu s-au tăiat  mai  multe  capete  la  revoluţie,  una  dintre  ultimele târâturi  morale  ale  partidului  stalinist  francez,  zis comunist, să fi avut de partea lui 99% din intelectualitatea franceză.

Vintilă Horia spune că o singură revisă  franceză l-a susţinut până la capăt.

Probabil   Rivarol,  una  din  revistele  de  dreapta, excelentă, dar care a trebuit să moară pe parcurs, din lipsă de cititori.

Totuşi efectul  a fost pozitiv  pentru  soarta cărţii. Până la sfârşitul anului, într-un răstimp destul de scurt, s-au vândut  peste  o  sută   cincizeci  de  mii  de  exemplare  din volum,  iar  Vintilă Horia  a  semnat  contracte  pentru traducerea romanului în nu mai puţin de opt limbi.

O  sută  cincizeci  de  mii  de  exemplare  se  vând întotdeauna  pentru  premiul  Goncourt.  De  aceea  e  foarte greu de stabilit o relaţie între tiraj şi valoare. De altminteri, mârşăvia a ajuns până acolo, încât un sinistru personaj, i-am uitat numele, a scris cu ocazia succesului lui Vintilă Horia că  ar  trebui  să i se  ia  înapoi  banii  câştigaţi la  premiul Goncourt. La acest nivel ne aflăm! Pe de alt  parte, Vintilă mi-a povestit că  la diverse conferinţe ale sale din Spania, ambasadorul  Franţei  era  de  faţă.  Aici  văd  un  fel  de duplicitate.

În  Spania  el  tot  timpul  se  prezenta  ca  „scriitor francez de origine română, trăitor în Spania”.

Eu, unul, spun că reuşita lui este  extraordinară. L-am cunoscut tocmai cu ocazia acestui premiu Goncourt. Am să „denunţ” pe încă un om la care ţin, pe Ionescu. Am fost la  el  atunci, ca  să-l  rog să  intervină  cumva. Nu ştiu dacă  eram  singur  sau  cu  Neagu  Djuvara,  secretarul Fundaţiei Regale. Şi Ionescu a fost contra. A spus: „Dacă ar  fi  fost  legionar,  poate  că  a   fi  intervenit.  Dar  a  fost cuzist.”  Asta nu  schimbă  cu  nimic  dragostea  mea pentru Ionescu: deşi foarte antilegionar, l-a ajutat pe Deleanu.

Cum a putut să facă o asemenea afirmaţie despre Vintilă Horia, care n-a fost nici legionar, şi în niciun caz cuzist? Aflu  lucruri  noi. Ar  trebui  să  reia  cineva dosarul acestui  scandal.  Vintilă Horia  n-a  fost  înregimentat  în niciun partid politic, deşi era un om metafizic de dreapta.

Aici  nu  trebuie  să  cântărim  cu  elemente  prea mărunte.  Ionescu  se  afla într-o  pasă  proastă.  N-a  vrut  să intervină pentru Vintilă Horia. Ar fi intervenit însă pentru un alt român. Îl iubea, de pildă, pe Horia Stamatu. Când l-am cunoscut  pe  Horia Stamatu mi-am zis: „Eugen  Ionescu  a scris   Rinocerii   gândindu-se  la  figura,  la  chipul  lui Stamatu.”  Dar  să  revenim  la  Vintilă Horia!  Spuneai  că totuşi i  s-a  vândut  cartea.  Premiile  Goncourt  se  vând întotdeauna în  primele zile. S-au  vândut  mult  mai puţine după ce a fost denunţat, care va să zică, „fascist”.

S-a apărat în vreun fel, în presă, la TV?

Nu, a fost foarte zgârcit.

Care a fost reacţia lui?

Cu banii de pe carte voia să-şi cumpere o locuinţă în Franţa, dar în urma scandalului a renunţat şi s-a dus în Spania.  Ulterior Vintilă a avut succes mai  ales cu  cărţile de limbă spaniolă, în America de Sud. Hai să povestesc o amintire personală! Am petrecut o vacanţă împreună,  într-o staţiune  pe  marea  italiană,  aproape  de  Carrara.  Ne plimbam  pe  unde  se  scotea  marmură  din  munte.  În apropiere  se  făcuse  o  expoziţie  cu  fântâni  de  marmură posibile.  Un  fel  de  machete. Şi Vintilă se  gândea  foarte serios să adune atâţia bani cât să poată cumpăra o astfel de fântână de marmură şi s-o  ducă  la Segarcea,  locul  lui  de naştere. Şi eu  mă  gândeam  că,  dacă  aş  fi  bogat,  aş  fi cumpărat  aceeaşi fântână  ca  s-o  duc  la  Fălticeni,  în  faţa bisericii, în piaţeta unde pe vremea copilăriei mele se afla o fântână oribilă de ciment. Eram nişte sentimentali.

Vintilă Horia  a  continuat  să  scrie şi să  publice cărţi în franceză, demonstrând că incidentul Goncourt nu l-a  rupt  definitiv  de  această  cultură  pe  care  o  iubea realmente din tot sufletul.

Şi eu o iubeam şi o mai iubesc – când e vorba de cultura franceză  cea mare.  Însă trebuie să fim oneşti şi să spunem că de la scandalul premiului Goncourt  cărţile lui n-au mai avut cronici în presa franceză.

Au căzut în gol.

Nimeni  nu ştia  de  apariţia  lor.  În  Franţa  poate exista un scriitor care să scrie o carte admirabilă cu un tiraj de numai două sute de exemplare. Acest scriitor obţinea în anul  următor  premiul  Goncourt şi atunci  tirajul  urca  la două sute de mii de exemplare. Vintilă Horia n-a mai făcut tiraj în Franţa, pentru că pur şi simplu nu mai avea cronici. Aici se vede un fel de mafie intelectuală.

Da,  e  de  admirat  aceasă   consecvenţă  acest donquijotism,  această  încăpăţânare  de  a  publica  într-o cultură  care te-a refuzat de la început…

Scria  admirabil  franţuzeşte,  fără să  fi  trăit  în Franţa. El a  trăit în România, apoi în  Italia, în Germania, în America de Sud şi în Spania.

Avea totuşi un public „de dreapta”?

Nu ştiu.  În  Franţa,  nu  cred.  Bineînţeles  că  era cunoscut  publicului  de dreapta.  Dar dreapta franceză este întotdeauna minoritară, foarte minoritară.

Cărţile  lui  Vintilă Horia  sunt  foarte  speciale, scriitura pare un fel de ritual, uneori uşor desuet, tocmai din cauza faptului că scrie într-o limbă străină pe care se simte că o iubeşte, dar o şi respectă . Romanele lui sunt un fel de „ficţiuni realiste”. Mă gândesc la  Scrisoarea a VII-a , la   Un  mormânt  în  cer.  Tema  principală,  explicit   sau discret camuflată, rămâne exilul (a doua este dragostea). Vintilă Horia îşi alege personaje-tip, personaje esenţiale, în  care  îi  place  să se  recunoască şi care  îl  ajută  să înţeleagă  propria dramă de  exilat.  M-am întrebat  mereu de  ce  prefer   personaje  din  alte  epoci?  Chiar şi personajele actuale par în cărţile lui apariţii hieratice, din alte  lumi.  Poate  că  acest  refugiu  în  „departe”,  într-un „departe”  diafan,  se  datorează  faptului  că  drama exilatului  nu  mai reprezintă nimic  pentru  lumea  complet alienată, deci  fundamental exilată, de astăzi.  Numai prin intermediul  unor  personaje  „anacronice”  (de  fapt, anistorice),  precum  Platon  sau  El  Greco,  sau  Ovidiu, autorul îşi poate asuma şi în acelaşi timp obiectiva drama. Ce capodoperă exatrordinară este  Persécutez-Boèce!  Un roman cum nu s-au scris multe în secolul trecut. În Spania prima  ediţie  s-a  epuizat în  trei zile. Iar în Franţa  nu s-a mai reeditat niciodată. Nu mai vorbesc de România, unde a trecut  neobservat.  Ce  se  întâmplă  cu  această  lume?  E aproape diabolic.

Vintilă Horia debutează în Occident şi izbuteşte cu o carte al cărei titlu conţine cuvântul „exil”. Acest titlu, Dumnezeu s-a născut în exil, e un fel de „program”. Exilul poate fi  existenţial,  al  nostru, al tuturor celor din ziua  de astăzi. Îţi fac o mărturisire puţin abruptă: eu  mă  simt din ce  în  ce mai  exilat în  „lumea  liberă”. Şi câteodată  spun: „Sunt  în  afara  lumii,   complet   libere,  în  care  trăiesc.” Vintilă Horia  n-a  fost  un  om  de  extremă  dreapta.
Legionarii  l-au  dat  afară  din  postul  de  ataşat  cultural  pe care-l avea la Roma. În Franţa s-a scris că a fost legionar, cuvântul  „legionar”  însemnând  „fascist”,  „fascist” însemnând „nazist”, iar „nazist”, ce-i mai rău pe lume. În acest  amalgam,  în  această  escaladă  în  confuzie  se  poate practica orice fel de manipulare. Întrebarea însă era alta.

Formulez altfel: în ce familie spirituală şi literară l-aţi înscrie pe Vintilă Horia?

Cred  că  are  multe  afinităţi cu  Jünger.  De altminteri,  el  mi  l-a  revelat  pe Jünger şi îi mulţumesc. În biblioteca mea vei găsi un exemplar din cartea  Heliopolis, care aparţinea  lui  Vintilă Horia şi pe  care  am  uitat  să i-l înapoiez.  El  mi-a  recomandat  altădată:  „Citeşte Falezele de  marmură. ” A  fost  o  descoperire.  Vintilă Horia  s-a interesat şi de  Noul  Roman.  Ne  înţelegeam  admirabil  în ceea  ce  priveşte  necesitatea  unei  rupturi  a  discursului romanesc clasic. Îmi amintesc de o altă carte a lui,  Journal  d’un  paysan  du  Danube.  Ce  păcat  că  a  apărut  după premiul  Goncourt şi aproape  nimeni  nu-l  mai  citea  pe Vintilă.

A  fost  publicat   în  1966.  O  carte  care  denunţă toată  mizeria şi meschinăria  acestui  secol,  de  la  Estul stalinizat şi până la Vestul stalinist-cochet…

Îmi  place  expresia  „stalinist-cochet”,  e  foarte potrivită.  Mă  gândeam,  în  timp  ce  îmi  puneai  această întrebare, la nişte profeţii. Nu ştiu dacă mă îndepărtez  de linia conversaţiei noastre? În Franţa este foarte des citat, pentru  că ne apropiem  de al treilea milenar şi al  XXI-lea secol,  o  frază  atribuită   lui  André  Malraux:  „Secolul  al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc.” Interesantă idee, însă eu, care sunt puţin critic şi puţin amar în judecăţi, mă gândesc  că  secolul  al  XXI-lea  „sera  antifasciste  et coquin”.  Nu ştiu  dacă  poţi să  traduci  în  româneşte cuvântul „coquin”. E clar că ne aflăm într-o lume pe care eu o numesc o lume „complet liberă”.

Puteţi schiţa un portret al lui Vintilă Horia?

Aş  spune  că  era  un  om  armonios  lăuntric şi tocmai  această  armonie  lăuntrică  îl  ferea  de  micile  sau marile  meschinării  din  jur,  îl  făcea  rezistent  la  durere. Apoi,  era  un  om  „cu  simţul  valorilor”,  formulă  care-şi recapătă sensul prin Vintilă. Şi, mai presus de orice, era un intelectual deschis în toate direcţiile: metafizică, literatură, ştiinţă, chiar şi parapsihologie. În 1960 l-am convertit şi pe el la lectura lui Guénon şi mi-a povestit ce succes enorm a avut,  câţiva ani  mai  târziu,  la  un  congres  al dantologilor din  Italia,  unde  a  vorbit  despre L’ésotérisme  de  Dante, lucrare complet ignorată de specialişti.
De altfel, Guénon face parte din  mica bibliotecă din  pustiu  a  lui Ştefan  Diaconu,  savantul-profet  din Persecutaţi-l pe Boetius!  Aşa cum această din urmă carte a lui Vintilă Horia ar trebui să  facă  parte din biblioteca esenţială a oricărui om de cultură din România.

Din volumul Theodor Cazaban în dialog cu Cristian Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Galaxia Gutenberg, 2010.

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *