Dialoguri cu adevărat importante
Recent, editura Sapientia a publicat un volum ce reuneşte o serie de interviuri realizate de părintele Wilhelm Dancă, intitulat Pentru iubirea lui Cristos. Dialoguri despre Biserică, preoţie şi credinţă. După cum reiese din prefaţă, volumul este o „mărturie despre iubirea lui Isus Cristos, pe care oamenii o primesc, fie prin Biserică, fie prin preot, sau o dăruiesc unii altora, prin trăirea credinţei, care este o altă faţă a iubirii” (p. 7). Autorul, născut într-o familie catolică practicantă, a fost mulţi ani de zile Rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi. Specialist în fenomenologia şi istoria religiilor, părintele Dancă este şi autor a opt cărţi dedicate atât filozofiei cât şi teologiei.
Volumul de faţă se fundamentează pe structura raţională a iubirii interpersonale. Din acest motiv, în deplină concordanţă cu învăţătura Bisericii „Una, sfântă, catolică şi apostolică”, prima parte cuprinde dialoguri pe teme ecleziologice. Preoţia, activitatea misionară şi, nu în ultimul rând, doctrina socială se dezvoltă în Biserică, pe care sfântul Origen o descria ca pe un loc „plin de Treime”. Aşadar calităţile slujitorilor Bisericii rodesc şi se desăvârşesc în lumina trinitară. În acest fel, prima secţiune debutează cu un interviu realizat în anul 2004, şi publicat în revista Dialog teologic. Cel care a acceptat să răspundă întrebărilor părintelui Dancă este Î.P.S. Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit romano-catolic de Bucureşti.
După un scurt „inventar” al Arhidiecezei, care cuprinde 63 de biserici în Bucureşti, Î.P.S. Ioan Robu deplânge faptul că, în prezent, în România există tendinţa de a lăsa neîngrijite multe lăcaşuri de cult din cauza sărăciei: „Pentru mine, ruinele oricărei biserici sunt o provocare şi o mare tristeţe la care se adaugă confortul (sublinierea mea) sărăciei şi multe urme ale trecutului creştin şi urgenţa unor alegeri în sensul celor spuse deja. Cred că sărăcia a măturat multe urme ale trecutului creştin, şi încă o mai face. Avem mângâierea să vedem, dacă vrem, aceste urme în existenţa comunităţilor catolice de astăzi, care, în multe cazuri, se aseamănă cu omul care, năruindu-se casa unde a locuit, adună ce poate ca să-şi facă o altă casă, fără să mai lase semne ale locului unde a stat şi a trăit mai înainte. Când sărăcia domneşte, interesul pentru memorie istorică dispare.” (p. 16)
Când este cu adevărată frumoasă o biserică? Răspunsul îl oferă P.S. Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi. Biserica, văzută prin optica episopului de Iaşi, este „casa lui Dumnezeu şi poarta cerului”, însă „termenul de biserică are un înţeles dublu: mai întâi, este vorba de locul unde se celebrează tainele sfinte, într-un chip special, sfânta şi dumnezeiasca liturghie, iar în al doilea rând, poporul lui Dumnezeu ca atare sau, cum se mai spune, adunarea credincioşilor” (p. 21). Tocmai atunci când biserica este plină de lume – concluzionează preasfinţitul – ea devine cu adevărat frumoasă: „Cel mai important lucru este să facem ca bisericile noastre să fie plăcute lui Dumnezeu, pline de lume, să devină oaze de spiritualitate, adevărate surse de alimentare a credinţei atât prin expunerea artistică şi prin cadrul exterior, cât, mai ales, prin lucrarea continuă de evanghelizare şi catehizare, muncind pentru aceasta la desăvârşirea Bisericii spirituale care este sufletul omului, iar aici, la noi, sufletul creştinismului din Moldova, din Iaşi, din dieceza noastră.” (p. 32)
Există, din nefericire, momente în care Biserica ajunge lipsită de formă, de vigoare, de înnoirea şi vitalitatea pe care i-o oferă Duhul Sfânt. Astfel de momente sunt depăşite doar atunci când, văzută cu ochii credinţei, Biserica şi cultura „s-au irigat reciproc”. Aceasta este convingerea academicianului Valeriu D. Cotea, creştin ortodox practicant şi, în acelaşi timp, un profesor remarcabil, cunoscut în ţară şi în străinătate. După cum relatează distinsul profesor: „Niciodată nu s-a putut despărţi Biserica de cultură, constant s-au irigat reciproc. La noi, la români, de exemplu, aşa cum o arată preotul poet Alexei Mateevici, «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă pe la vatra lor ţăranii». Ce este cazania se ştie; este o predică în care se explică evanghelia citită în ziua respectivă. Slujbele catolice se făceau înainte, cu predilecţie, în limba latină, cele ortodoxe, în limba slavonă. La terminarea slujbei se citea cazania, în ambele cazuri, în româneşte” (pp. 57-58).
Interesant mi s-a părut şi interviul legat de persoana episcopului martir Anton Durcovici, realizat în 2004, cu scriitorul Romulus Rusan şi poeta Ana Blandiana. Deşi dureroase, amintirile despre timpul în care Biserica a trăit drama persecuţiilor, sunt încununate de bucuria vieţii veşnice prin cuvintele episcopului martir care, referindu-se la momentul trecerii lui din această lume la Tatăl, a spus: „Sufletul meu nemuritor, mântuit prin sângele preascump al lui Isus, îl încredinţez milostivirii nemărginite a Mântuitorului şi Judecătorului meu, precum şi grijii de mamă a Fecioarei preacurate, şi-l recomand rugăciunilor Bisericii şi tuturor credincioşilor. Trupul meu neînsufleţit doresc să fie înmormântat unde şi cum va decide Venerabilul Ordinariat Arhiepiscopal de Bucureşti. Dacă va fi cu putinţă, înmormântarea mea să fie precedată de Misă de recviem, la care rog să se împărtăşească cei ce m-au cunoscut şi mi-au vrut binele, rugându-se în acele clipe fericite, când Dumnezeul cel atotputernic şi preamilostiv este în pieptul lor, pentru odihna sufletului meu” (p. 117). Romulus Rusan completează afirmaţiile prin faptul că expune conţinutul clar al mesajului principal pe care îl adresa acest sfânt al Bisericii universale în momentul vizitelor sale pastorale: „De exemplu, cu ocazia unei vizite pastoraale, episcopul Durcovici le-a spus copiilor dintr-un sat: «Să nu vă temeţi că noi vom dispărea, pentru că ne vor lua alţii locul!» Eu cred că cei care au luat locul episcopului Durcovici sunteţi cei de faţă, sunteţi sfinţiile voastre, care aţi preluat această lucrare de misionariat – eu aşa aş numi această lucrare – pentru întărirea credinţei în rândul credincioşilor […] Când el spunea că «atunci când noi vom dispărea, dar voi veţi continua», nu ştia că peste trei ani, într-adevăr, va dispărea într-o celulă a închisorii de la Sighet. Dumnezeu să-l odihnească şi să-i urmăm această pildă de jertfă pe altarul sfintei Biserici şi al credinţei.” (p. 120)
Despre drama celor de la Sighet vorbeşte şi Ana Blandiana: „Distrugerea la Sighet a elitelor a fost simţită de oamenii simpli, deoarece chiar şi astăzi, începând din anii `50, ţăranii din Maramureş îi spun închisorii «închisoarea miniştrilor». Într-adevăr, arestaţi într-o singură noapte, în primăvara anului 1950, au fost duşi la Sighet toţi miniştrii României interbelice, din 1918 până la Guvernul Groza. Cel mai bătrân dintre ei avea 94 de ani. Era un fel de ştergere de pe faţa pământului a ceea ce a reprezentat elita politică a acestei ţări, care fusese, după Primul Război Mondial, o ţară democratică, una dintre ţările europene.” (p. 121) În Cristos, prin Duhul Sfânt, omul se reînnoieşte permanent. Din acest motiv, Memorialul de la Sighet, dezvoltă Biserica: „Omul nou există în România. Ceea ce facem noi toţi, şi dumneavoastră, dezvoltând Biserica, şi dacă ne permiteţi să ne alăturăm şi noi, creând această instituţie a memoriei care este Memorialul de la Sighet, nu este decât să lucrăm împreună împotriva personajului monstruos care a fost creat în ultimii 50 de ani: acest om nou care are ca principală caracteristică lipsa memoriei, extirparea memoriei şi înlocuirea ei cu o falsă poveste.” (p. 121)
Partea a doua a volumului, intitulată sugestiv „Despre preoţie”, reuneşte câteva interviuri însă, de această dată, cel intervievat este părintele Dancă. Despre cei 25 de ani de slujire preoţească, la ceas aniversar, părintele caracterizează întreaga sa activitate pastoral-misionară ca pe „un vis frumos”: „A fost ca un vis frumos. De-a lungul celor douăzeci şi cinci de ani de preoţie, am primit multe daruri şi binecuvântări. Inima îmi este plină de mulţumire şi recunoştinţă pe care le îndrept spre familia în care m-am născut, spre parohia şi Seminarul în care am învăţat să cred în Dumnezeu şi să-l iubesc pe aproapele, spre colaboratorii şi episcopii care au avut încredere în mine. Am trecut prin felurite împrejurări: şi în lipsuri, şi având de toate; şi înconjurat de prieteni; şi ajutat de Simon din Cirene, şi trădat de Iuda. De asemenea, am gustat din plin bucuria victoriei şi suferinţa înfrângerii, am cunoscut ameţeala înălţării şi neliniştea căderii, nu m-au ocolit despărţirile tragice de cei dragi (tată şi frate plecaţi foarte degrabă dintre noi) şi, totodată, bunul Dumnezeu mi-a dăruit o mulţime de prieteni fideli. După aceste multe şi variate experienţe, ce aş putea să vă spun? Sunt viu, sănătos, contemporan cu mine însumi şi am început jubileul de argint al preoţiei mele cu ochii îndreptaţi spre viitorul lui Dumnezeu. De aceea, spun MULŢUMESC pentru tot ce a fost şi DA pentru tot ceea ce va fi.” (p. 138)
Ultima parte, intitulată „Dialoguri despre credinţă”, începe cu interviul realizat de Cristian Bădiliţă şi publicat iniţial în revista Oglindanet, în aprilie 2011, cu titlul „Catolicismul românesc contraatacă”. De remarcat modul în care, „în momentul de faţă, editura Sapientia din Iaşi publică traducerea din germană a dogmaticii lui Ziegenaus/Scheffczyk şi va continua proiectul Henri de Lubac care a fost început de Humanitas” (p. 212). În mod justificat, credinţa creştină este văzută de părintele Dancă drept o misiune permanentă. Ea nu este „o reţetă gata făcută, pe care omul ar trebui doar să o aplice de la caz la caz. Credinţa creştină orientează, dăruieşte o lumină călăuzitoare prin care fiecare persoană umană poate să acţioneze şi să găsească răspunsuri.” (p. 251)
În încheiere aş dori să evidenţiez, în deplin acord cu părintele Dancă, faptul că religia creştină nu este o simplă idee sau o teorie, nu se reduce la o anumită filozofie sau teologie, cu atât mai puţin la un sistem social, politic sau cultural. Biserica este Una. De aceea, planul arhitectonic al noii catedrale romano-catolice din Iaşi, este conceput sub forma unui imens cerc, model al Trinităţii care nu are nici început, nici sfârşit. Recomand această lucrare tuturor celor care, în spiritul unităţii creştine, doresc să afle pagini de cultură teologică, realizate ca o concelebrare a unei „liturghii culturale”, cu persoane meritorii, care, depăşind frontierele ideologice, în conformitate cu Tradiţia cea Una, reuşesc să îmbine în mod competent cele două sisteme, apusean şi răsăritean, pentru dragostea de Cristos şi Biserica Sa.
Wilhelm Dancă, Pentru Cristos. Dialoguri despre Biserică, Preoţie şi Credinţă, Editura Sapientia, Iaşi, 2011, pp. 258.
Latest posts by Claudiu-Ioan Coman (see all)
- Integrala comentariilor liturgice bizantine: de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului - April 16, 2012
- Papa Ioan Paul al II-lea vorbește Bisericii Unite Române - December 23, 2011
- Dialoguri cu adevărat importante - October 16, 2011