Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Dincolo de limbaj

Dincolo de limbaj

 

  Stă scris: La început a fost Cuvântul.
Mă şi opresc. Cine m-ajută să fac pasul?
Cuvântul?  Nu pot să-l preţuiesc aşa de mult.
Să nu fac nici aici popasul…
Din ce adâncuri vine şoapta?
M-ajută duhul şi-mi dă sfat.
La început voi pune Fapta.
J. W. Goethe, Faust

Având în vedere specificul disciplinelor de psihologie-sociologie şi faptul că în ultima vreme au fost descoperite sau reactualizate diferite abordări şi teorii ale fenomenelor psiho-sociale legate de comunicarea interumană, materialul de faţă pune în valoare capacitatea omului de a învăţa, informa, de a se  trata, şi de ce nu, de a trăi, în absenţa limbajului articulat. Sunetul vocii umane – atât timp cât nu există informaţie  verbală –  contribuie la farmecul vieţii prin muzicalitate, ajută la descărcarea tensiunilor prin râs, plâns, oftat şi chiar la vindecare – vezi Mantak Chia, Cele şase sunete vindecatoare. Dar aici nu discutăm  problema  glasului.
Rândurile de mai sus vor să sublinieze ideea că limbajul articulat nu numai că reprezintă veriga slabă în procesul comunicării interumane, dar de cele mai multe ori constituie o barieră în procesul (auto)cunoaşterii, evoluţiei şi terapiei omului. Cele ce urmează vor căuta să atingă aspecte sensibile ale paradoxului cuvânt – tăcere, deoarece suntem mai proprii, mai naturali şi mai adevăraţi prin tăcere decât prin cuvânt.
Preotul George Remete, profesor la Facultatea de teologie ortodoxă din Bucureşti, sublinia, în  lucrarea sa  Cunoaşterea prin tăcere, că „… omul de azi e superficial şi bolnav tocmai din cauză că e numai un om al cuvântului şi nu al tăcerii; cuvântul lui a devenit vorbărie, gălăgie, confuzie şi ameţeală care nu mai spune, nu mai impune şi nu mai pretinde nimic precis. Omul contemporan preferă cuvântul, pentru că acesta se dovedeşte mai propice pentru confuzie, relativism, indolenţă,  neresponsabilitate sau prostie. Şi fuge de tăcere, tocmai pentru că statornicia, forţa şi claritatea ei te obligă să te priveşti, să cunoşti şi să recunoşti adevărul tău, adevărul lumii şi al fiinţei, pe care ea ţi-l dovedeşte irepresibil, suveran şi etern.”

„Felul vostru de vorbire să fie: „da, da, nu, nu; ce trece peste aceasta vine de la cel rău.” Matei 5.37
„Pentru cine înţelege, nu e nevoie de explicaţii;  pentru cine nu înţelege, nu există explicaţii.” Eric von Däniken

A vorbi despre tăcere este în cel mai bun caz un paradox, iar în cel mai rău, un nonsens. Aşa că  nu vom tulbura liniştea decât prin scris. „În societatea actuală tăcerea unui individ vine în contradicţie cu balamucul contemporanilor săi. Anacronică în manifestarea ei, tăcerea le provoacă nelinişte celor obişnuiţi cu zgomotul şi conduce la încercarea de a o izgoni, ca pe un intrus. Cu toate încercările şi scandalul aferent, la un moment dat, beţia de cuvinte începe să  deranjeze, stârneşte poftă de tihnă, de bucurie a liniştii şi atunci tăcerea din actul refulat care era, capătă valoare infinită. Este modul de a opune „comunicării” abundenţe din epoca modernităţii, indiferenţa faţă de mesajul inutil, o „catharsis” a tăcerii (Kierkegaard) până când oamenii vor reînvăţa să comunice.
Această lume,  pe care nenumărate discursuri o explică, este tot mai greu de înţeles. Cuvântul, pe care diversele mijloace de comunicare pretind că-l eliberează, devine neînsemnat din pricina abundenţei de limbaj în care se pierde. Rămane în final melancolia celui care comunică, mereu constrâns să reia un mesaj fără efect în speranţa că urmatorul pe care îl va transmite va avea în cele din urmă vreun răsunet. Cu cât comunicarea se extinde, cu atât mai mult ea provoacă nevoia de a tăcea măcar o clipă, pentru a auzi freamătul lucrurilor sau pentru a reacţiona la durerea evenimentului înainte ca altul să-i urmeze imediat, apoi de încă unul… într-un fel de încremenire a gândirii.”  David le Breton – Despre tăcere.
Revărsarea de emoţii familiare, mai ales în mass-media, sfârşeşte prin a ajunge monotonă din cauza modului în care sunt ele prezentate, oboseşte prin statutul unui astfel de cuvânt care meneşte uitării tot ceea ce enunţă. Într-un final, omul sătul de atâta panaramă, simte nevoia de linişte pentru sufletul său şi mai ales odihnă pentru trupul său „bombardat” cu informaţii video-audio.

„Cine cunoaşte, nu vorbeşte;
Cine vorbeşte, nu cunoaşte”
Lao Tzi

Imperativul de a comunica înseamnă punerea sub acuzare a tăcerii precum şi eradicarea oricărei interiorităţi. Acest imperativ nu lasă timp pentru reflectare ori pentru hoinăreală, căci datoria de a flecări iese biruitoare. Comunicarea, în sensul modern al termenului, nu mai lasă loc tăcerii, constrânge la vorbă, la mărturisire, deoarece „comunicarea verbală” se oferă ca rezolvare a tuturor dificultăţilor personale ori sociale. Păcatul, în acest context, este să  comunici „prost” ori prea mult, ori prea tare… şi mai condamnabil încă, de neiertat pentru cei care nu empatizează, este să taci.
„Ideologia” comunicării asimilează tăcerea cu vidul, cu un abis în sânul discursului; ea nu înţelege că uneori cuvântul este lacuna tăcerii. Mai mult decât zgomotul, tăcerea este, pentru homo comunicans, duşmanul declarat, tărâmul său de misiune. Ea implică întradevăr o interiorizare, o meditaţie, o distanţă luată în acelaşi timp cu turbulenţa lucrurilor, o ontologie care nu mai are vreme să-şi facă apariţia dacă nu îi dai atenţia cuvenită. Imperativul de a spune „totul” se topeşte în ficţiunea că totul a fost spus, chiar dacă îi lasă fără cuvânt pe cei care ar vrea să  spună altceva, sau care ar dori să  polemizeze, să-şi sublinieze importanţa de sine.
A spune nu este de ajuns, nu este niciodată de ajuns, dacă celălalt nu are timp să  audă, să  asimileze şi să  raspundă. Există  riscul de a deveni un Don Quijote în lupta cu morile de „vorbe”.

„Vă pot vorbi despre adevăr însă vorbele sunt goale şi inerte, realitatea rămâne ascunsă în spatele lor. A vorbi nu înseamnă a comunica. Sensul cuvintelor, experienţa vie pe care încearcă să o exprime nu se transmite. Vorbele sunt cochilii goale, ele nu vă vor elibera niciodată, dimpotrivă vă vor înrobi. În plus ele sunt un adevăr îmbălsămat, nimic viu nu palpită din ele”. OSHO – Calea perfectă.

Modernitatea înseamnă venirea la putere a zgomotului. În lume răzbate fără încetare larma instrumentelor tehnice (apropo, aveţi vecini „manelişti”?) a căror folosinţă însoţeşte viaţa personală ori colectivă. Amplificată prin multiple căi, vorbirea este fără sfârşit. Nu cea mereu renăscută şi repetată a comunicării zilnice cu cei apropiaţi, cu prietenii ori necunoscuţii cu care au fost legate contacte; aceasta rămâne şi dă consistenţa unei sociabilităţi discutabile. Un alt fel de vorbire îşi schimbă antropologia, cea a mass-mediei, a reţelelor, a telefoanelor celulare, mai nou 3G, etc. Aceasta proliferează, nu mai ştie să  tacă şi se expune riscului de a nu mai fi ascultată. Năvalnică şi „liniştitoare”, ea instituie o comunicare numai pe semi-contact, în care informaţia este secundară,  un fel de zgomotire regulată şi fără consecinţe în conţinutul ei, esenţială numai prin formă.
Ca ideologie modernă, „comunicarea” este o confirmare reiterată a indivizilor în poziţia lor reciprocă de locutori şi receptori, un mod de a stabili limite securizate pentru unii şi pentru alţii, aşa cum îi faci cuiva un serviciu: „Eşti aici, exişti pentru că mă auzi, iar eu exist pentru că îţi vorbesc”, conţinutul mesajului fiind adesea de ordin secundar. De unde paradoxul subliniat de Philippe Breton al unei societăţi „în care indivizii comunică mult, dar se întâlnesc rar”. Contactul fizic direct favorizează viaţa, iar mass-media, telefoanele mobile şi  logoreea nu reuşesc decât să  însingureze omul. Reţelele de comunicare dau oricui sentimentul că cei ce li se adresează o fac în mod familiar. Ele sunt o întrerupere permanentă a tăcerii vieţii, zgomotul acestora ia locul vechilor conversaţii. Litania lor nesfârşită ne aduce aminte că lumea îşi vede de drum, cu şirul ei de tragedii şi clipele ei de tihnă. Proliferarea tehnică a cuvântului îl face inaudibil, interschimbabil, îi descalifică mesajul ori impune o atenţie specială pentru a fi auzit în vacarmul ce-1 înconjoară, ori în bruiajul de sens din societăţile noastre. La ora actuală tehnica modernă nu mai este demult o unealtă, omul este controlat, comandat şi provocat de o putere ce se manifestă prin esenţa tehnicii, pe care el nu o mai stăpâneşte (Heidegger), cetăţeanul societăţii actuale nu mai trăieşte, el funcţionează (Gandhi).
Disoluţia mediatică a lumii tinde să  stârnească un zgomot asurzitor, o echivalare generalizată a banalului cu oroarea, care anesteziază simţurile şi protejează sensibilităţile. Comunicarea ce-şi ţese la nesfârşit firele în ochiurile evenimentelor sociale este fără lacună, se oferă  până la saturaţie, şi nu ştie să  tacă pentru a se face auzită, îi lipseşte tăcerea care i-ar da greutate şi forţă.

Words are very unnecessary

words are trivial

Depeche Mode, Enjoy the silence

Tăcerea este un sentiment, o modalitate a sensului, iar nu o măsură a sonorităţii ambientale. Ea face referinţă la atitudinea omului faţă de mediul social înconjurător. Faţă de tăcere unii încearcă un sentiment de reculegere, de fericire calmă, în vreme ce alţii se sperie de ea şi caută prin zgomot sau prin vorbă să  se apere de frică. În acest sens ea ţine de dialectica sacrului. S. Kierkegaard  subliniază că „tăcerea e capcana demonului şi cu cât e mai profundă cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea  e şi întelegerea reciprocă dintre divin şi individual”.
Cele mai multe religii întreţin o relaţie privilegiată cu tăcerea, considerată limba lui Dumnezeu, deoarece El nu încape în limitele înguste ale limbajului. Credinciosul nu reuşeşte să-L numească, să-L descrie şi se refugiază adesea într-un dialog silenţios ce se poartă în interior. Misticul împinge până la ultima limită starea de a spune, care se loveşte, pentru a traduce propria-i experienţă a divinului de lipsa de însemnătate a cuvintelor. Pentru el există un limbaj care se află dincolo de cuvinte. Dacă descifrezi acest limbaj, descifrezi lumea.
Acelaşi gust pentru tăcere se întâlneşte şi în cultura quaker, prin intermediul unei viziuni asupra lumii care îi rezervă lui Dumnezeu rolul esenţial, iar limbajului articulat un loc infim. Experienţa religioasă nu este trăită pe un plan formal, prin medierea clerului sau a riturilor, ci în intimitatea umană. O „lumină interioară” semnalizează prezenţa lui Dumnezeu în fiecare individ. Biserica, preoţii, sfintele taine sunt refuzate de quakerul care nu tolerează nici un intermediar pentru a se apropia de Dumnezeu şi a se împărtăşi în prezenţa Sa. „Când ne-am adunat mai mulţi în tăcere şi sufletele noastre privesc în aceeaşi direcţie, atunci ne împărtăşim împreună”, scrie John W. Graham. Suntem un cor format din suflete, dacă nu un cor de voci. Fiecare din spiritele noastre se reculege, îşi adună conştiinţa  difuză într-un singur punct interior, spre locul de întâlnire cu Cel Veşnic. Facem inventarul nostru spiritual, aruncăm ceea ce este lipsit de valoare, ne revizuim judecăţile şi-n cele din urmă – poate după o luptă  grea cu omul pe care îl ştim – dobândim pace.
Tăcerea este calea privilegiată care duce la Dumnezeu. Comuniunea silenţioasă a credinciosului se inspiră din tradiţia mistică a creştinismului, preocupată să găsească unitatea cu Dumnezeu şi conştientă de neputinţa cuvintelor. În mod deosebit, primii quakeri îşi manifestă neîncrederea faţă de limbaj; în opinia lor incapabil să  asigure comunicarea optimă  între oameni şi nepotrivit pentru contactul cu Dumnezeu.
Marcată în acelaşi mod de puritanismul religios, cultura amishe, mai ales ramura ei cea mai tradiţională „Old Order Armishe”, manifestă o rigoare şi mai pronunţată în viaţa cotidiană şi în liturghie. Limbajul este folosit cu zgârcenie. Tăcerea este o linie de hotar de două ori eficientă, ea uneşte comunitatea în idealul ei de a intra în posesia universului fără să tulbure nimic; şi mai este o modalitate de apărare împotriva curiozităţii, manipulării sau răutăţii altora.

„Un câine nu este preţuit fiindcă latră bine, iar un om nu este considerat înţelept pentru discursurile sale abile. Polemica e dovada incapacităţii de a percepe corect.”
Chuang Tse

„Limbajul articulat înseamnă putere, puterea de al constrânge pe celălalt, de a-i impune, de a-l manipula, de a-i da ordin să  tacă sau să  vorbească cu toate riscurile ce decurg din nesocotirea dreptului celuilalt la liber arbitru. Cuvântul este lipsit de inocenţă în măsura în care se presupune că cineva tace şi se supune vorbelor şi mai ales consecinţelor acestora. Limbajul este adesea un monopol sau o prioritate care aduce profit celui care deţine puterea sau autoritatea ierarhică.
Funcţionarul nu are latitudinea de a vorbi sau de a tăcea la fel ca patronul, sau superiorii săi, iar câteodată nu prea are decât „dreptul de a tăcea”. Cel ce comandă, dictează orientarea şi ritmul schimbărilor şi mai ales se bucură de privilegiul de a alege un anumit mod de a utiliza tăcerea. Toţi dictatorii s-au folosit de limbaj pentru a-şi trage foloase din manipularea maselor.” David le Breton, Despre tăcere.

„Când vorbeşti, nu poţi respira corect”
Taisha Abelar, Tăcerea Şamanilor

„Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” Matei 15.11. În timpul unei conversaţii impactul canalelor de comunicare este de 7% pentru canalul verbal, 38% pentru canalul vocal (ton) şi 55% pentru canalul vizual  (limbajul trupului). Raportându-se la acest 7%, psihiatrii au remarcat faptul că agenţii stresori sunt în marea lor majoritate stimuli verbali, semnale verbale cu corespondent noţional, elemente ale lumii externe, inductoare ale unor reacţii de constrângere intensă a fiinţei umane. Promiţi ceva şi nu reuşeşti să te ţii de cuvânt, chestia stresează, cineva te înşeală sau te enervează, te plictiseşte sau te ia în râs, te imploră şi trebuie să-ţi calci pe inimă, te cheamă şi tu vrei să  pleci, face scandal sau te jigneşte. Toate acestea se adună în timp şi se depozitează în subconştient, iar consecinţele sunt foarte neplăcute.
Un procent foarte mare din conflictele interumane-sociale, conjugale, familiale, profesionale, etc. au la bază limbajul articulat; aceste conflicte generează stresuri psihice persistente care, la rândul lor, dezvoltă boli interne grave, finalizate de deces. De aceea, unul din principalele scopuri urmărite de filozofii mistici de pe toate meridianele – de la şamanii mexicani până la budişti şi taoişti, inclusiv isihaştii noştri – constă în eliberarea mentalului uman de limbaj şi de setea de justificare. Ei amintesc de o „reţea de cuvinte” sau „o împletitură de concepte”, extinzând ideea de reţea de conexiuni la nivelul intelectului. Atâta timp cât facem efortul de a găsi justificări, ne găsim prinşi în capcana karmei, în pânza de paianjen a conceptelor. Eliberându-ne de cuvinte şi de explicaţii ne eliberăm de cătuşele karmei, prin urmare, dezvoltarea intuiţiei şi a empatiei, constituie un obiectiv personal al fiecăruia, pentru o viaţă mai bună într-o lume mai bună.

„Cunoaşterea este darul Zeului: căci întreaga Cunoaştere este netrupească, însă foloseşte Gândul drept instrument, aşa cum Gândul foloseşte Trupul.”
Hermes Trismegistos

La nivelul întregii lumi vii există posibilitatea comunicării prin intermediul câmpului energetic emis de organism; astfel există posibilitatea comunicării dintre celulele unui ţesut, dintre două sau mai multe organisme umane, dintre om şi plante, dintre toţi indivizii unei specii, deoarece Universul este un tot unitar cu părţi interconectate. Gândirea fără cuvânt reprezintă limbajul universal accesibil tuturor sistemelor vii, ea este văzută ca un câmp purtător de informaţie mentală. Sigmund Freud, ca şi mulţi alţi cercetători, au comunicat faptul că înainte de apariţia limbajului articulat, comunicarea presupunea fenomenul de transfer de informaţii la distanţă, „magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente” cum bine nota Sadoveanu în Creanga de aur.
Cu timpul, pe măsura apariţiei, constituirii, dezvoltării şi extinderii limbajului verbal, comunicarea telepatică s-a atrofiat treptat prin nefolosire, ea existând latent la oricine, mai ales la cei cu o sensibilitate  dezvoltată şi un grad de conştiinţă ridicat. Prin urmare, pentru a ajunge să  comunici la modul ideal este necesar să-ţi antrenezi acest talent nativ ascuns prin muncă  asupra ta, meditaţie, linişte spirituală, decodarea viselor, un comportament moral şi corect, respect faţă de sine şi societate.
Capacitatea de comunicare telepatică este un semn de evoluţie spirituală, de conştiinţă extinsă şi energie divină, creatoare.

EPILOG

„Don Juan îşi afirmase credinţa că ideea creştină de alungare din Grădina Edenului i se părea a fi o alegorie pentru pierderea cunoaşterii fără cuvinte, cunoaşterea intenţiei”.
Carlos Castaneda – Puterea Tăcerii

Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Dumnezeu a modelat faţa omului aşezându-i gura, pomul cunoaşterii binelui şi răului, şi nasul, pomul vieţii, pe axul vertical al corpului şi a dat o unică poruncă omului: să  nu vorbească. Glasul a ispitit femeia. Ea a observat că rodul gurii – vorba – se mestecă la fel ca hrana, chiar mai uşor, atrage atenţia, şi că era de dorit să dea înţelepciune omului. Atunci a fost inventat limbajul articulat în detrimentul cunoaşterii intuitive directe. Din această cutie a Pandorei ies de atunci încoace, manipularea, minciuna, poruncile, flecăreala, batjocura şi certurile.  Astfel s-au golit de energie Adam şi Eva, murind treptat, cu fiecare vorbă (chiar bine intenţionaţi) şi au căzut de pe o gură de Rai în balamucul patronat de grai:

Don’t you care what people say
Just follow your own way
Is not beginning of the end
Is return to innocence.

Enigma, Return to innocence

 

Latest posts by Liviu Cristea (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *