Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Dizolvarea omului contemporan. Etica filozofului anglo-polonez Zygmunt Bauman

Dizolvarea omului contemporan. Etica filozofului anglo-polonez Zygmunt Bauman

De mult timp încoace, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, preocupările pentru aspectul toleranţei au început să se manifeste din ce în ce mai pregnant devenind un punct de referinţă pentru numeroşi teoreticieni, mai ales dacă ne raportăm la aşa-zisa „etică a autenticităţii”, potrivit căreia trebuie să considerăm istoria nu doar ca un conglomerat de martori reflexivi, ci şi de minţi responsabile.

Una dintre cele mai importante viziuni cu privire la aspectul mai sus menţionat este cea a lui Zygmunt Bauman, pentru care îngrijorător este faptul că omul contemporan nu mai are conştiinţa unui cod etic. Altfel spus, în viziunea lui Baumam, atunci când vorbim despre postmodernism vorbim despre o „moralitate fără cod etic”. Permisivitatea, iraţionalitatea, agnosticismul, amoralismul, într-un cuvânt relativismul, caracterizează cutumele noii societăţi atât de ahtiate după libertate, dar fără o viziune cuprinzătoare asupra ei.

Din moment ce dorinţa de a consolida o societate în care autoritatea spirituală să fie total separată de legile şi obiceiurile acesteia (o societate seculară), atunci era inevitabil pericolul dizolvării omului contemporan. Pretenţia de semizei şi încrederea nelimitată în raţiunea proprie au făcut ca „noua modernitate” să inverseze toate sensurile, inclusiv pe cele ale istoriei. Ceea ce vrem să subliniem este solipsismul gândirii care ne cuprinde la tot pasul şi în faţa căruia ne dovedim de multe ori doar nişte trestii… vulgare.

Orizonturile dilematice şi aporetice, cât si consumismul ca atare, fac posibile toate aspectele menţionate până acum şi, prin urmare, există o tendinţă perpetuă în prezent de se a inventa noi sensuri şi noi realităţi, în special în ceea ce priveşte problema libertăţii care a măcinat societatea în toate timpurile şi toate locurile. Deci moralul în sine nu mai reprezintă un aspect al gândirii, pentru că distincţia dintre bine şi rău nu-şi mai găseşte niciun temei în abordările etice postmoderne.

În aceşti termeni se exprimă şi Zygmunt Bauman în Etica postmodernă, unde susţine cu fermitate convingerea potrivit căreia „dacă moralul a ajuns să fie diferenţiat ca aspectul gândirii, al simţirii şi al acţiunii umane ce ţine de distincţia între bine şi rău, aceasta a fost în general realizarea epocii moderne”[1].

Zygmunt_Bauman

Mult timp, adică în perioada epocii moderne, se lua în calcul liberul arbitru ca punct de referinţă pentru comportamentul uman, iar tradiţia patristică a Bisericii era considerată unicul principiu călăuzitor al relaţiilor dintre oameni. Atunci libertatea era prezentată într-o cu totul altă lumină, iar valenţele care îi erau atribuite nu depăşeau nici pe departe sfera responsabilităţilor sau a îndatoririlor.

Aici se iveşte o problema de fond, şi anume, distincţia fundamentală între moralitatea creştină şi etica noii modernităţi, în sensul în care în trecut prin libertate se înţelegea în primul rând responsabilitate, iar în prezent prin libertate înţelegem numai drepturi. Aceasta este, de fapt, şi adevărata decadenţă morală cu care epoca contemporană se confruntă, pentru că atâta vreme cât nu există îndatoriri nu poate exista nici libertate, şi implicit nici toleranţă, poate doar o „intolerabilă toleranţă”.

Astfel, ceea ce îl îngrijorează pe Zygmunt Bauman este lipsa de interes manifestată faţă de ceea ce am putea numi libertatea raţiunii şi raţiunea libertăţii. O atare problematică era abordată nu numai în sânul tradiţiei Bisericii, pornind de la Sfântul Toma şi continuând până la teologi de renume, occidentali, precum Ernst Suttner sau Karl Barth, ci şi în multe alte sisteme raţionaliste, de la cartezianism până la marile tradiţii metafizice occidentale ale secolului al XX-lea.

Deci, înainte de postmodernism, etica şi morala religioasă aduceau o pată de culoare în ceea ce priveşte raţiunea umană şi comportamentul uman, iar aceasta pată de culoare era cu siguranţă metafizică. În schimb, în postmodernism se face abstracţie de toate aceste semnificaţii, prevalentă fiind doar satisfacerea intereselor şi nevoilor personale indiferent de consecinţe.

Tocmai de aceea, conştientizarea raţiunii unei acţiuni nu mai prezintă niciun interes şi de aici rezultă „moralitatea fără cod etic” despre care vorbeşte Zygmun Bauman. Deci „într-o perioadă când trebuie să ne exprimăm opţiuni de o importanţă fără precedent şi cu consecinţe potenţial dezastruoase, nu mai aşteptăm ca înţelepciunea legiuitorilor sau perspicacitatea filozofilor să ne elibereze o dată pentru totdeauna de ambivalenţa morală şi de nesiguranţa decizională”[2].

Pe baza acestor explicaţii putem înţelege că principiul responsabilităţii individuale este singura cale de ieşire din incertitudinea morală care ne apasă, însă un astfel de principiu presupune conştientizarea „stranietăţii” care ne caracterizează pe noi ca indivizi pentru găzduirea „stranietăţii” celuilalt în orizontul ontologic propriu. Faptul de a te raporta la elementele „stranietăţii” personale înseamnă în primul rând conştientizarea „stranietăţii” faţă de sine prin intermediul căruia ne putem plasa în orizontul „stranietăţii” celuilalt însă, daca nu luăm în seamă aceşti paşi esenţiali, atunci vom avea o percepţie total greşită atât asupra noastră, cât şi asupra celuilalt. Din acest punct de vedere, nu putem face abstracţie de mistica iudaică, înţeleasă ca religie a dreptăţii şi a supunerii, şi de etica creştină, unde prevalează teama de Judecata Finală.

Ambele sisteme religioase la care s-a făcut referire insistă asupra excursului interior pe care fiecare dintre noi trebuie să-l întreprindă pentru a atinge în primul rând libertatea interioară şi desăvârşirea ontologică. În accepţiunea misticii iudaice, dacă nu îţi asumi responsabilitatea de evaluare a propriei conştiinţe care să permită accesul la „stranietatea” celuilalt, acces în urma căruia libertatea va fi înţeleasă ca dreptate, adică în sensul supunerii faţă de Dumnezeu, atunci nu vom mai putea avea viziunea corectă asupra legilor morale tradiţionale de care trebuie să depindem şi pe care trebuie să le respectăm.

A nu dori să te cunoşti pe tine însuţi pentru a reuşi să-l cunoşti pe celălalt înseamnă în tradiţia iudaică renunţarea la principiile etice de bază şi, prin urmare, renunţarea la raportul pe care avem obligaţia să ni-l asumăm faţă de Dumnezeu. Această explicaţie de tip iudaic a avut o influenţă covârşitoare şi asupra anumitor orizonturi fenomenologice franceze, în special asupra lui Emmanuel Levinas, în accepţiunea căruia faptul de a te afla în determinarea celuilalt ca fapt de a te afla în propria determinare trebuie înţeles, în primul rând, în sensul de comportament firesc şi nicidecum în cel de supunere faţă de norme morale şi religioase.

În orice caz, întorcându-ne la subiectul principal al discuţiei, mistica iudaică se pliază cu precădere la nivelul unui imperativ de tipul être chez soi, care implică responsabilitatea morală faţă de noi înşine, de unde decurg şi principiile dreptăţii divine pe care noi, ca fiinţe create, trebuie să le respectăm, acest lucru fiind posibil doar dacă în cele din urmă vom putea fi responsabili şi faţă de celălalt. De asemenea, nici etica creştină nu are o altă manieră de abordare pentru că şi ea insistă la fel de mult asupra descoperirii unui „tine” mai solid dincolo de omul ca prezenţă fizică şi ca limbaj.

Vorbim practic de o responsabilitate biblică fără de celălalt, care înseamnă înainte de toate o anumită teamă faţă de Judecata Finală, în sensul în care noi, ca fiinţe create ex nihilo, trăim într-o comunitate sau într-un fel de cetate a lui Dumnezeu pe pământ, iar acest fapt ne obligă să ne cunoaştem unii pe ceilalţi pornind fiecare de la tradiţiile de viaţă proprii. În general, tradiţia Bisericii consideră că noi nu ne vom putea cunoaşte pe noi înşine decât printr-un raport de comuniune cu celălalt, iar această comuniune care are semnificaţia asumării responsabilităţii faţă de celălalt joacă un rol decisiv în ceea ce priveşte Mântuirea personală pe care o putem obţine în cadrul Judecăţii Finale.

De ce Zygmunt Bauman ia în considerare cele două doctrine religioase mai sus menţionate? Din necesitatea de a consolida o construcţie socio-etică şi etico-religioasă în care să prezinte principalele tipare pe care societatea se baza cândva şi la care ar trebui să  revină, mai ales că, cel puţin în privinţa Europei, vorbim despre o moştenire iudeo-creştină din care au luat naştere cele mai mari ideologii culturale, sociale şi politice care au implicat înainte de toate o bună organizare şi coordonare din punctul de vedere moral al diferitelor comunităţi. Însă, ca urmare a renunţării la toate acestea, am ajuns să ne cufundăm în toate tipurile de postmodernism care pentru Zygmunt Bauman nu reprezintă nimic altceva decât „modernism fără iluzii”[3].

Ceea ce trebuie să înţelegem atunci când discutam despre poziţia lui Zygmunt Bauman faţă de etica postmodernă este următoarea idee: postmodernismul este o epocă în care nu se mai conturează nimic, în care totul este ignorat şi pentru care relativismul este cea mai bună soluţie.

Un aspect deosebit de îngrijorător pe care Bauman îl constată este şi modalitatea în care totul este pus la îndoială şi negat, inclusiv anumite momente tulburătoare din istorie, cum a fost Holocaustul. Mai ales în legătură cu un atare eveniment se formulează fel de fel de imixtiuni pentru care Holocaustul este doar o invenţie evreiască. Tocmai de aceea, postmodernismul mai poate cauza, pentru Bauman, o reapariţie a antisemitismului, explicabilă prin tendinţa naturală a omului de a arunca vina asupra celuilalt.

Cum răspândirea cunoaşterii nu mai reprezintă de mult o armă care să stea la îndemâna omului ca atare, aprecierea importanţei diversităţii, a importanţei diferenţelor ca factori de complementaritate în progresul societăţii rămân doar un vis frumos. În orice caz, postmodernismul poate lua forma unor noi tipuri de extremism sau totalitarism ca urmare atât a unei toleranţe fără nicio bază, cât şi ca urmare a negării istoriei sau a inversării sensului a ceea ce a existat şi a ceea ce există.

De fapt, aceasta este „intolerabila toleranţă” pe care Bauman o constată şi, astfel, nu este deloc hazardată caracterizarea pe care el o face postmodernismului în următorii termeni: „în această lume se pot întâmpla lucruri fără nicio cauză care să le facă necesare, iar oamenii pot face lucruri fără niciun scop explicabil, ca să nu mai vorbim de vreun scop rezonabil”[4].

Aşadar, poziţia lui Zygmunt Bauman faţă de postmodernism are drept semnificaţie propunerea pentru revenirea noastră la principiile unei moralităţi fără hybris, adică la moralitatea fără un orgoliu nemăsurat care ne va călăuzi în eforturile de a deveni persoanele care trebuie să fim. Dar aceste eforturi nu se vor concretiza decât prin dăruirea noastră de sine, datorită căreia se va ivi posibilitatea întâlnirii unui concept al binelui colectiv care nu se va raporta doar la o simplă construcţie socială, ci şi la conştientizarea formelor pure de toleranţă şi libertate.

 


[1] Zygmunt Bauman, Etica posmodernă, editura Amarcord, Timişoara, 2000, traducere de Doina Lica, p. 8.
[2] cf. Zygmunt Bauman, op. cit., p.37
[3] cf. Zygmunt Bauman, op. cit., p.38
[4] cf. Zygmunt Bauman, op. cit., p.39

foto: Wikipedia

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *