Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Doina Cornea şi intelectualii care nu cuvântă

Doina Cornea şi intelectualii care nu cuvântă

Fascinant romanul vieţii Doamnei Doina Cornea, o lume care se desprinde de pe retina memoriei afective, mai mult decât a celei istorice, cu simplitatea şi măiestria rapsodului de mituri, mediu trans-lucid, cu funcţie de transport al realităţilor, dintr-o parte în alta a existenţei umane: „cea istorică, supusă unui lung şir de vicisitudini venite din afară şi noi înşine” – „benefică ancorare în permanenţa inalienabilă a Spiritului Viu al lumii”.

Jurnalul
a apărut în 2009, în colecţia Istorie orală, volumul 13, al Fundaţiei Academia Civică. Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu un Cuvânt al editorului, Ana Blandiana, care scrie: „Dacă ar trebui  să rezum într-o singură frază succintă tema acestei cărţi, ea ar fi: de unde vine răul şi cum putem să i ne opunem.” Volumul se prezintă ca o aparentă înşiruire de însemnări cronologie. Invers-curgător, fluviul amintirii vieţii, sau a vieţilor proprii, se încrucişează cu cel al succesiunii evenimentelor contingente legate de zbaterile „comunismului infinit”. Paginile de jurnal par a fi o reconciliere sau măcar o clarificare între părţile aflate în conflict, cea istorică şi cea absolută, convieţuitoare în fiinţa umană. Astfel, însemnările cronologiei încep la 10 decembrie 1988 şi se încheie la 15 septembrie 1989, la câteva zile după moartea mamei, un an în care autoarea este urmărită, arestată la domiciliu, maltratată, îşi îngrijeşte mama căzută la pat. Un an în care, în faţa vicisitudinilor, Doina Cornea răspunde cu o reflexivitate ieşite din comun. Un an în care urgia istoriei, chinurile fizice şi cenuşiul existenţei româneşti devin decoruri marginale, într-un spectacol extern, periferic, în timp ce marile transformări au loc la lumina zilei, fără ascunzişuri, în limpezimea solară a gândurilor şi a simţirilor. Impulsul către reflexivitate se rezolvă printr-o retrăire a istoriei proprii, a surselor şi a modelelor de moralitate, în care părinţii şi experienţa de viaţă ocupă un loc central. „Într-o zi, întorcându-ne dintr-o plimbare, [tata] mi-a arătat un fluture superb, căzut în curte. Era mort. L-a aşezat cu grijă în palmă. Aripile larg deschise erau de un cărămiziu aprins, ornate cu arabescuri mai întunecate şi cu punctuleţe albe, ici-acolo. Apoi mi l-a întins, spunându-mi: ‚Acesta este mirele tău’.  M-am uitat tulburată şi totodată dezamăgită la tata. Aveam vârsta iubirii. A iubirii valoric absolutizate, dincolo de care nu mai exista nimic… La cei optsprezece ani ai mei, fără să ştiu, optasem deja de mult pentru ordinea lumescului tangibil, cu toate că bunii mei dascăli spirituali se străduiseră să mă înveţe altceva. ‘Toate iubirile – mi-a spus tata în continuare – sunt fragile, sunt trădătoare.’ (Vorbea desigur de iubirile lumeşti, profane, mereu înfometate de fericire.) ‘Numai iubirea de frumos nu trădează. Acest fluture e frumosul. E mirele pe care ţi-l dăruiesc.’”


Copilăria, adolescenţa, vârsta de tânăr adult, relaţiile familiale şi evoluţia lor, pe fundalul istoriei sociale şi politice, sunt readuse în prim-plan şi supuse deconstrucţiei prin filtrul afectiv, singura instanţă care contează pe lume. Este revizitată amplu şi exemplificată relaţia controversată cu tatăl, un „teoretician al vieţii”, mult mai organică şi mai deschisă fiind cea cu mama, o practiciană a acţiunii şi eroină a anilor de război, de ocupaţie maghiară şi apoi comunistă, „un model în ceea ce priveşte înfruntarea răului istoric. Înţelepciunea tatei încerca, în schimb, să stăvilească răul interior”. Fotografii de familie, imagini şi portrete, mai vechi sau mai recente, completează panorama afectivă. Sunt evocate localităţile transilvănene în care a locuit împreună cu familia, originară din Făgăraş: Râciul de Câmpie, Şercaia, Zărneşti, dar se pare că oraşul Reghin din judeţul Mureş a avut un loc special, dat fiind că este invocat cu afecţiune, „Reghinul meu”.

În marea revărsată a biografiei, uriaşele picături ale istoriei atârnă greu în peisajul acestui volum. O notă datată 1 iulie 1989 răsucea cuţitul în rana naţiunii: „Mă întreb adesea cum de în România anului 1989 totul este atât de încremenit, iar cele câteva reacţii de opoziţie rămân, în aparenţă, fără ecou în societate, mai ales în cea cultă. Tocmai în acest an fierbinte al reacţiilor şi al transformărilor spectaculare care au avut loc în tot ‘lagărul socialist’! În Polonia, câştigă Solidaritatea. În Ungaria, reformele economice, dar şi de liberalizare politică, duc vizibil spre succesul europenizării acestei ţări. În Cehoslovacia, sub povara tancurilor sovietice, în subteran, membrii Cartei ’77 continuă să pregătească ţara pentru vremuri mai bune. Chiar şi în China a avut loc masivul protest al tinerilor – e adevărat, înăbuşit în sânge -, dar cu siguranţă acest sacrificiu va marca într-un fel istoria economică şi politică a Chinei. În Rusia, vocile popoarelor subjugate reclamă – una după alta – libertate, autonomie. În România – nimic! Încremenire. Exasperanta inerţie a societăţii e vecină cu abrutizarea. Doamne, ce am devenit! De ce la noi totul e altfel, de ce nu se poate nimic?” Răspunsul, rostit pe un ton mai puţin pasional şi tranşant decât întrebarea, vine cu o amplă explicaţie a unor cauzalităţi istorice, sociale şi politice, rezultate din activarea mecanismului tipic intelectualului român „de rasă”, dar care nu aduc nimic nou celor deja ştiute. Mult mai interesantă este însă poziţia autoarei faţă de intelectualul însuşi, aflat sub dominaţie comunistă: „Intelectualii, statutul şi comportamentul lor mă preocupă şi mă îngrijorează. Ce este un intelectual, în viziunea mea? E omul care printr-un efort spiritual şi intelectual ajunge la o ‘bună aşezare în lume’ ca fiinţă morală devenind totodată o conştiinţă a lumii, ca martor şi mărturisitor (nicidecum ca tăinuitor) al adevărului.” Probabil că, dacă această definiţie a intelectualului ar fi fost unanim împărtăşită şi simţită, România ar fi fost un exemplu de urmat pentru tot blocul de est, în timpul ocupaţiei comuniste, iar după căderea comunismului (nu şi a moravurilor comuniste!) normalizarea societăţii româneşti nu ar fi fost decât un gest de reaşezare firească a mozaicului socio-politic în ordinea naturală. Astfel, faimoasa victorie a intelectualilor români – separarea esteticului de etic, de fapt de ideologie – a făcut din artişti, „meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proză)”, la fel de mult ca cei care în propria creaţie “nu pun niciun fel de crez, de vreme ce sunt dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intră în universalitate…” „A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atât. Când mă gândesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus;  iar acest ceva era esenţial pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial consta, mai ales, într-o mărturisire consecventă a adevărului, vreau să spun, a gândului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor. Inteligenţa, erudiţia, chiar actele acelor intelectuali erau constant luminate de fiinţa lor spirituală care dădea unitate, avânt, forţă întregii lor activităţi.”
Jurnalul este completat şi înnobilat de o serie de scrisori, eseuri şi o aleasă conversaţie consemnată de Georgeta Pop, realizată cu fiii, Ariadna (Ada) şi Leontin (Tin-Tin), preţioşi prieteni şi colaboratori ai Doinei Cornea, în timpul şi după vremurile persecuţiei comuniste. De asemenea, în Anexe se regăsesc, în copie, documente înregistrate în arhivele CNSAS. Prin toate acestea la un loc, volubilă şi prietenoasă, Doina Cornea revine la atac nemijlocit, cu eleganţa şi eficienţa care o caracterizează, lovind fără îndurare în lumea celor care nici astăzi nu cuvântă.

Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *