Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Don Juan republican şi fantezista principesă

Don Juan republican şi fantezista principesă

 Curiozitatea ne împinge adesea să pândim fără jenă în vieţile şi casele altora, mai ceva ca la cel mai captivant spectacol pus vreodată pe o scenă. Privirea e atrasă magnetic de ferestrele deschise şi iluminate. Observi obiectele, vezi inşii mişcându-se în normalitatea cotidiană, fâşii de viaţă întinse preţ de o clipă şi fabulezi, te întrebi cum ar fi să fii în locul lor. Ce gânduri au, ce vise au, sunt sau nu fericiţi, cum îşi consumă momentele de dragoste? La sfârşitul scurtei reflecţii mulţumeşti pentru ceea ce eşti sau, dimpotrivă, te încearcă păcatul invidiei. De aici succesul aparent inexplicabil – atribuit eronat inculturii suverane – al talkshow-urilor sau al reality-show-urilor precum „Big Brother”. De fapt nimic mai firesc – această curiozitate scapă pur şi simplu controlului conştiinţei, imitând, bineînţeles, modele supreme: oare nu avem măcar o dată în viaţă senzaţia că suntem actori într-un spectacol necunoscut, că acţionăm după un scenariu deja scris, aplicat nouă ca un pat al lui Procust şi că cineva, de acolo, de sus, ne vede, ne dirijează şi, câteodată, chiar se amuză cu poftă?

Cel mai adesea găsim toate aceste ingrediente în literatura numită „autobiografică”, dorită ca atare sau sub formă de scriere terapeutică şi/sau de plăcere. Teoria, excelent argumentată şi exemplificată din literatura română şi universală, se găseşte în cele trei volume de critică literară ale lui Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2005).
S-a întâmplat ca, într-o săptămână, să dea peste mine, fără să le caut, două exemple interesante de jurnal aflate prin conţinut la extreme: Jurnalul unui bătrân amant de Marcel Mathiot (Editura Humanitas, Bucureşti, 2009) şi Jurnal fantezist al Iuliei Hasdeu (Editura Vestala, Bucureşti, 2010). Primul, scris de un bărbat contemporan nouă, nonagenar, priapic până în ziua morţii (2004), raportând echilibrat şi realist aspecte ale vieţii sale intime şi sociale. Ţinut neîntrerupt timp de 70 de ani, pe 21.600 pagini, fără veleităţi artistice, textul prezină totuşi accente de „expresivitate involuntară”. Al doilea, scris de o foarte tânără şi castă femeie, fiică a eruditului Bogdan Petriceicu Hasdeu, perfect conştientă de talentul artistic, cu o maturitate şi un rafinament invidiabile de orice congeneră, este produsul unei fantezii unice în literatura română: jurnalul „fidel” al unei vieţi netrăite, dar imaginate în detaliu, parcă premonitor, dat fiind sfârşitul prematur al tinerei, în 1888.
Carnets d’un vieil amoureux (Éditions Philippe Rey, 2008) au fost, la publicarea lor în Franţa, nu numai un caz literar, ci mai ales unul social, chiar şi pentru societatea franceză, unde speranţa de viaţă este cu cel puţin 20 de ani mai îndelungată decât cea din România de azi, şi care promovează o imagine a vârstei a treia în perfectă autonomie şi cu un grad de încredere în sine ridicat. „Carnetele” au fost traduse în româneşte de Emanoil Marcu sub titlul, comercial, Jurnalul unui bătrân amant. Conţin însemnări ale unui învăţător francez, galant, dar nu excesiv, nici prea înalt, nici prea frumos, nici genial, nici nătăfleţ şi devin, pentru cititorii de pe toate meridianele, un adevărat tratat de ars amandi, aşadar şi de ars vivendi, descoperită şi trăită împreună cu nici prea multele, nici prea frumoasele, dar mereu încântatele sale iubite. Iubiri mai vechi, iubiri mai noi, cuprinse într-un vast evantai de vârste şi preferinţe. Nu este vorba de un gigolo, iar textul, ponderat şi marcat de un fin simţ al umorului şi al ironiei, este o dovadă fără echivoc. Nici de vreun maniac, un narcisist sau un dereglat. Este vorba – şi abia acest lucru dă peste cap toate regulile şi stereotipurile – despre normalitatea unei vieţi bărbăteşti perfect coerentă cu sine însăşi şi cu restul lumii, nemarcată de evenimente deosebite, în care un rol central l-a avut erosul filtrat întotdeauna prin sentimente şi manifestat prin gesturi galante.
La 7 noiembrie 2000, de pildă, adică la 90 de ani, cu o luciditate fără cusur, Marcel Mathiot scria o indicaţie surprinzătoare: „îmi regăsesc nestatornicia de tinereţe”; apoi face planuri de concubinaj cu mereu dornica amantă din tinereţe şi singura care rezistă timpului, Mado, 87 de ani. La 29 ianuarie 2001, nota despre relaţia cu Mado: „Luni dimineaţa mă smulg din braţele lui Mado şi plec. […] Sunt vlăguit şi abia respir, în ciuda inhalaţiilor cu Ventoline. Aşa nu se mai poate! E sinucidere curată! Am făcut sex, cu lăcomie, sâmbătă după-amiază, duminică dimineaţa, după-amiaza şi seara, şi încă o dată luni dimineaţa. De şase ori într-un week-end! Nu e nimic de făcut, de îndată ce trupurile noastre goale se ating, dorinţa creşte în noi, irezistibilă. Trebuie să fac totuşi ceva, altfel dau colţul!” Un an mai târziu, aflat temporar la un azil de bătrâni, unde face ravagii printre internate, notează o scenă extrasă parcă din comedia moravurilor: „În urmă cu mai mulţi ani, la Cupolă, am remarcat o doamnă Popof, de origine rusă şi religie ortodoxă. Tipul doamnei burgheze din lumea bună, cu bijuterii discrete, cu piept generos. Am discutat adesea, părea că-i face plăcere. La prânz, mă invită la masa ei. Discuţia se abate spre sexualitate. Ne indignăm, ipocriţi, de uşurătatea relaţiilor sexuale la tineri. Unde vedeai aşa ceva pe vremea noastră!… Totuşi Galina insistă pe tema sexualităţii persoanelor zise în vârstă. Îmi dă amănunte foarte concrete despre mijloacele de stimulare a erecţiei, recomandate celor aflaţi în dificultate. Dintr-un într-alta, ajungem să discutăm despre clitoris. Galina se excită. Eu la fel. – Dacă v-aş spune că mi-ar plăcea să vă sărut, aţi fi supărată? – O, nicidecum!” Dragostea devine o chestiune de supravieţuire fizică şi mnemotică, bazată pe recitirea şi reflectarea asupra carnetelor cu notiţe din anii precedenţi. Iată încă o pagină memorabilă: “4 iunie 2002: Ce-mi rămâne din iubirile mele în 1984? Sfârşitul jalnic la marii iubiri…” „31 decembrie 1984: Dacă las deoparte iubirile din copilărie, numeroasele aventuri efemere, uşurările pur fiziologice, satisfacţiile vanitoase, nu-mi rămâne decât iubirea pe care am trăit-o timp de patru ani, ca septuagenar, cu fata din Reims, întâlnită în 1939-1940 şi regăsită miraculos în 1980: Hélène. Îmi rămâne o victorie asupra bătrâneţii, o pasiune trăită cu vârsta mentală de optsprezece ani, cum ne arăta un test pe care l-am făcut amândoi într-o dimineaţă însorită de primăvară pe terasa unei cafenele pariziene din cartierul Halelor. Îmi rămâne revelaţia unor clipe cum nu trăisem decât în vis, acele clipe când te eliberezi aievea de contingenţele pământeşti: îmi amintesc, mai ales, extazul simţit în timp ce ne îmbrăţişam pe o bancă în faţa oceanului, pe o faleză din La Baule. Nu mai trăisem niciodată un asemenea moment de iubire totală, o asemenea senzaţie de tinereţe. Banca aceea va rămâne pe veci, şi la fel oprirea ei pe promontoriul Croisic, şi două plimbări pe malul Loarei, când alergam după fluturi ca adolescenţii din cântecul lui Brassens, şi o banchetă într-o cafenea, în La Baule, şi filmul Doctor Jivago văzut într-un cinematograf din Paris, pe strada Odessa, şi o călătorie cu trenul spre Issoudun, când barmanul, pe jumătate amuzat, pe jumătate dornic să-ţi arate simpatia, ne interpela: Hei, iubăreţilor! Şi metroul în care ne vedeam imaginea oglindită în geam, ţinându-ne de mână, şi de atâtea ori, într-un restaurant, surâsul unui client fermecat de cei doi îndrăgostiţi fără vârstă, şi, desigur, bileţelul în care o tânără îşi declara admiraţia pentru “amanţii eterni”, şi ceasurile de iubire din care ieşeam ameţiţi, consumate în camere de hotel din jurul Gării de Est, cartierul nostru, şi Versailles, şi grădina Tuileries, şi hotelul Chopin…”

*

La capătul opus al acestei vieţi trăite până în ultima clipă cu poftă de dragoste şi pasiune, se află o existenţă de o intensitate diferită ca nuanţă, cerebralizată şi accelerată la maximum poate tocmai prin presentimentul sfârşitului iminent. Acolo unde destinul nu îngăduie manifestare, imaginaţia completează. Iulia Hasdeu moare la 19 ani de tuberculoză. Boala lentă şi îndelungată obligă adolescenta supradotată intelectual să conştientizeze graba, presiunea timpului scadent. Studiază fără întrerupere, e foarte activă social, scrie încontinuu, dar mai ales se proiectează pe un ecran al unor vremi grandioase care nu vor veni, nici pentru ea, nici pentru ceilalţi, şi chiar îşi imaginează moartea. Iată un autoportret prezent în acest jurnal fantezist: „Domnişoara Julia Petriceicu Hasdeu, doctor în filozofie, fostă elevă a şcolii practice des Hautes Etudes, va sosi în Bucureşti, împreună cu doamna Hasdeu joi, 19 august 1889. Se ştie că domnişoara Hasdeu, după ce a isprăvit în Paris studiile liceale începute în ţară, trecu acolo bacalaureatul cu menţiune, apoi, după doi ani, ieşi la Licenţă în Litere şi Filozofie cea dintâi pentru toţi candidaţii. Acum, tânăra şi ilustra fiică a marelui nostru erudit, după un stălucit examen de doctorat, susţinut înaintea facultăţii din Paris, se întoarce în ţară pentru câteva săptămâni; apoi va face un voiaj în Germania, Enghiltera şi Italia, pentru a se întări şi mai tare în filozofie şi pictură. După aceea, se va reîntoarce în Paris, unde va lua agregaţiunea de istorie. Aflăm că domnul Sturdza, ministrul Instrucţiunii Publice, doreşte de mult a înfiinţa anume pentru d-ra Hasdeu un post de inspector general al şcolilor de fete primare şi secundare; acest post, după rugăciunea învăţatei domnişoare, va mai aştepta-o până în anul viitor. Se ştie că d-ra Hasdeu a publicat la Paris, la editorul Lemerre în octombrie 1887 un volum de versuri Bourgeons d’Avril, care avu, supt pseudonimul de Armand Camille, un mare succes. Pictor, poetă, filosofă, istoric, bună cantatrice, în toate demnă de numele ce îl poartă, salutăm, dară, pe această gingaşă stea şi-i urăm de a lumina lung timp cerul României şi al lumii întregi.” Iulia Hasdeu scrie un dublu jurnal fantezist, în româneşte, al Iuliei Hasdeu, viitoare regină a României şi a Bulgariei prin căsătoria cu prinţul Ferdinand, onorată în întreaga Europă prin moştenitori, şi, în franceză, cel al artistei Armand Camille, venerată pe tot continentul pentru operele sale teatrale. Finalul şi-l imaginează astfel: „3 februarie 1973. Moartea reginei moştenitoare a României şi a Bulgariei la Cotroceni. Majestatea Sa s-a născut în 1869, pe 14 noiembrie şi l-a avut ca tată pe ilustrul savant şi scriitor român Bogdan-Tadeu Petriceicu Hasdeu, fiul lui Alexandru-Napoleon Petriceicu Hasdeu, dintr-o veche familie de boieri moldoveni din neam şi descendenţi ai prinţului domnitor Petriceicu având din timpul regelui Sobieţki titlul de prinţi şi fiind înscrişi în Cartea a VI a nobilimii ruse, iar de la începutul secolului al XIX-lea şi titlul de baroni austrieci, iar mamă pe Iulia Falici, dintr-o familie de mineri aurari bogaţi, în Transilvania.”
Iulia dă curs imboldurilor seculare ale Hasdeilor de a se apropia de tron şi, măcar imaginar, îşi împinge dubletul gemelar spre suveranitatea regală, fără însă a renunţa la aspiraţiile artistice. În acest fel se identifică, fie şi indirect, cu Carmen Sylva, a cărei nepoată se consideră. Feciorii ei – Carol al II-lea (căsătorit cu Letiţia Bonaparte, fiică a prinţului Victor Bonaparte, preşedinte al Franţei) şi apoi Alexandru (căsătorit cu prinţesa Maria-Margareta a Italiei) – ajung regi, iar fiicele sale, prinţesele Elena-Florica-Iosefina, Letiţia şi Dafna devin, prin căsătorie, regine ale Spaniei, Belgiei şi Danemarcei. Înţeleaptă, blândă faţă de supuşi, înzestrată artistic, Iulia – Armand Camille, regină şi autoare, se imaginează ca model universal de întemeietor de stirpe de matrice matriarhală. Nimic însă despre pasiuni de dragoste nu este revelat şi, probabil, nici considerat relevant, planurile măreţe nu includ astfel de manifestări plebee, decât în treacăt şi cu scopuri precise, de asigurare a descendenţei. Pasiunile netrăite nu pot fi descrise. Iulia Hasdeu probabil urma să-şi întâlnească marea dragoste, altundeva, altcândva… Două modele de viaţă şi, în fond, profund umane. Să fie vorba oare şi de opoziţia bărbat-femeie?

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *